ICCJ. Decizia nr. 479/2005. Penal. Art.208, 209 c.pen. Recurs în anulare
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 479/2005
Dosar nr. 5421/2004
Şedinţa publică din 21 ianuarie 2005
Asupra recursului în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 1533 din 17 septembrie 2003, Judecătoria Buftea l-a condamnat pe inculpatul C.C. la 3 ani închisoare, pentru infracţiunea prevăzută de art. 208 alin. (4) – art. 209 alin. (1) lit. e) C. pen. şi la un an închisoare, pentru infracţiunea prevăzută de art. 36 alin. (1) din Decretul nr. 328/1966.
În baza art. 1 din Legea nr. 543/2002, instanţa a constatat că pedeapsa aplicată pentru infracţiunea prevăzută de art. 36 alin. (1) din Decretul nr. 328/1966 a fost graţiată, iar în baza art. 861 şi art. 862 C. pen., a dispus suspendarea executării pedepsei de 3 ani închisoare, aplicată pentru infracţiunea prevăzută de art. 208 alin. (4) – art. 209 alin. (1) lit. e) C. pen., pe durata unui termen de încercare de 5 ani.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut în fapt că, în ziua de 20 septembrie 2001, inculpatul C.C. a sustras din posesia părţii vătămate P.E. din comuna Voluntari, jud. Ilfov, un autoturism marca Dacia 1300, pe care l-a condus pe drumurile publice fără să posede permis de conducere, fiind depistat în trafic de organele de poliţie în aceeaşi zi.
Prin Decizia penală nr. 1603 din 10 noiembrie 2003, Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, a admis apelul declarat de inculpat împotriva sentinţei primei instanţe, a desfiinţat hotărârea atacată şi, rejudecând cauza, a dispus, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) şi art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., achitarea inculpatului pentru infracţiunea prevăzută de art. 208 alin. (4), art. 209 alin. (1) lit. e) C. pen.
În motivarea acestei soluţii tribunalul a reţinut că inculpatul nu a sustras autoturismul pe care l-a condus fără permis pe drumurile publice, ci l-a luat din posesia părţii vătămate cu consimţământul acesteia.
Prin Decizia penală nr. 664 din 2 aprilie 2004, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti împotriva deciziei instanţei de apel numai pentru neaplicarea prevederilor art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), în ce priveşte infracţiunea prevăzută de art. 36 alin. (1) din Decretul nr. 328/1966, menţinând soluţia de achitare a inculpatului pentru infracţiunea de furt.
Împotriva deciziilor pronunţate de Tribunalul Bucureşti şi de Curtea de Apel Bucureşti a declarat recurs în anulare procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care a solicitat desfiinţarea hotărârilor atacate, rejudecarea cauzei şi condamnarea inculpatului şi pentru infracţiunea prevăzută de art. 208 alin. (4) – art. 209 alin. (1) lit. e) C. pen.
În motivarea recursului în anulare se susţine că achitarea inculpatului pentru infracţiunea de furt calificat este consecinţa unei erori grave de fapt, rezultată din neluarea în considerare a declaraţiilor date la urmărirea penală, prin care inculpatul a recunoscut săvârşirea faptei, precum şi a declaraţiilor date de partea vătămată, care a negat că inculpatul ar fi folosit autoturismul cu consimţământul său. De asemenea, se susţine că în mod nejustificat a fost înlăturată declaraţia martorului M.R. care se coroborează cu declaraţiile date în cursul urmăririi penale de către inculpat şi partea vătămată, în sensul că inculpatul nu a avut consimţământul părţii vătămate să ia autoturismul pe care l-a condus fără permis pe drumurile publice.
Recursul în anulare nu este fondat.
În declaraţia scrisă de inculpat, personal, la data de 20 septembrie 2001 acesta a afirmat că este prieten cu partea vătămată, de la care a împrumutat autoturismul, pentru a se deplasa până la magazinul situat pe strada David Constantin din localitate.
Într-o altă declaraţie a inculpatului, consemnată în aceeaşi zi de către organul de poliţie, acesta a arătat că a luat autoturismul de la poarta prietenului său fără acordul acestuia.
Din aceste declaraţii nu se poate reţine, aşa cum fără temei se arată în motivarea recursului în anulare, că inculpatul a recunoscut că a comis un furt în dauna părţii vătămate.
Asemenea concluzie nu se desprinde nici din declaraţia dată de partea vătămată P.E. la urmărirea penală care a relatat că a discutat cu inculpatul înainte de comiterea faptei, că autoturismul era deschis şi cu cheile în contact şi că l-a văzut pe inculpat plecând la volanul autoturismului. Ulterior, în declaraţia dată la instanţa de judecată, P.E. a precizat că inculpatul a luat autoturismul cu consimţământul său, după ce, mai înainte, în aceeaşi zi, fusese ajutat de acesta să-l repare.
Martorul M.R. a arătat în declaraţia dată la urmărirea penală că îl cunoaşte pe inculpat şi că a fost de faţă atunci când inculpatul, oprit din trafic de organele de poliţie, a recunoscut că nu are permis de conducere auto pe drumurile publice. Această declaraţie, menţinută în faţa instanţei de judecată nu constituie, prin conţinutul său, o dovadă că inculpatul a sustras autoturismul pe care îl conducea, în condiţiile arătate mai sus.
Din analiza probelor administrate în cauză rezultă, aşadar, că inculpatul C.C. a folosit autoturismul părţii vătămate cu ştirea şi consimţământul acesteia, fapta neîntrunind elementele infracţiunii de furt.
În consecinţă, constatându-se că hotărârile atacate, prin care inculpatul a fost achitat pentru infracţiunea prevăzută de art. 208 alin. (4) – art. 209 alin. (1) lit. e) C. pen., urmează ca recursul în anulare să fie respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva deciziei penale nr. 1603/ A din 10 noiembrie 2003 a Tribunalului Bucureşti şi deciziei penale nr. 664 din 2 aprilie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, privind pe inculpatul Costache Constantin.
Onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu a intimatului inculpat, în sumă de 400.000 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 21 ianuarie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 475/2005. Penal. Legea nr.284/1947. Recurs în... | ICCJ. Decizia nr. 481/2005. Penal. 20, 174,175 c.p. Recurs → |
|---|
