ICCJ. Decizia nr. 517/2005. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 517/2005
Dosar nr. 5915/2004
Şedinţa publică din 24 ianuarie 2005
Asupra recursului penal de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 754 din 2 iunie 2004, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală:
În baza art. 257 alin. (1) C. pen., raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 a fost condamnată inculpata M.G. la o pedeapsă de 3 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă.
În baza art. 81 şi art. 82 C. pen., s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei, stabilindu-se un termen de încercare de 5 ani.
S-au pus în vedere inculpatei dispoziţiile art. 83 C. pen.
În baza art. 350 alin. (3) lit. b) C. proc. pen., s-a dispus punerea de îndată în libertate a inculpatei şi i s-a computat detenţia de la 2 martie 2004 până la punerea efectivă în libertate.
A fost obligată inculpata să restituie denunţătoarei T.M. 7.900.000 lei şi la echivalentul în lei a sumei de 6000 Euro cât şi la plata cheltuielilor judiciare către stat în sumă de 3.000.000 lei.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Inculpata a pretins în cursul lunii mai 2003 de la denunţătoarea T.M. 11000 Euro, primind efectiv 6000 Euro şi un bilet de odihnă pe litoral în valoare de 7.900.000 lei lăsând-o să înţeleagă că ar avea influenţă pe lângă funcţionari ai M.I.E. în vederea selectării unui proiect cu finanţare nerambursabilă.
Inculpata a lucrat la M.I.E. fiind încadrată ca şef serviciu plăti din cadrul acestei instituţii.
Prin intermediul martorei Z.M. denunţătoarea a cunoscut-o pe inculpată, interesul acesteia fiind să obţină avizele şi aprobările necesare pentru a obţine fonduri nerambursabile în vederea finanţării unei afaceri având ca obiect producţia de mic mobilier.
Prin aceeaşi martoră inculpata a transmis că pentru aprobarea proiectului solicită 11000 Euro şi anume 6000 Euro înainte de depunerea proiectului şi 5000 Euro după aprobare, precizând că parte din valoarea finanţării (5 %, respectiv 5000 Euro va fi predată persoanelor cu putere de decizie pentru aprobarea şi derularea contractului).
După ce i s-au transmis pretenţiile inculpatei denunţătoarea a stabilit telefonic o întâlnire cu aceasta, ocazie cu care i s-a confirmat personal că pentru garantarea selectării şi aprobării proiectului cere 11000 Euro, în aceleaşi condiţii de plată, deja discutate cu martora Z.M.
Aceleaşi pretenţii au fost emise de inculpată şi în cele două întâlniri ulterioare la care a fost prezent şi martorul F.L., cea de a doua având loc în faţa Teatrului Excelsior, unde inculpata s-a deplasat cu maşina în care i-a invocat şi pe cei doi.
Cu această ocazie F.L. (asociat cu denunţătoarea), i-a înmânat inculpatei plicul cu cei 6000 Euro pretinşi, iar în cursul discuţiilor inculpata i s-a plâns că nu are bani pentru a-şi petrece concediul pe litoral.
În acest context denunţătoarea s-a oferit să-i procure pe numele ei şi să-i cedeze gratuit un bilet, ofertă care a fost acceptată şi care a fost în realitate o nouă cerere implicită, astfel că au mers împreună la o agenţie de turism unde denunţătoarea a şi făcut formele necesare, biletul obţinut fiind înmânat ulterior inculpatei care l-a şi folosit.
După ce s-a achitat suma pretinsă iniţial denunţătoarea şi asociatul ei au început demersurile pentru cumpărarea unui spaţiu de producţie şi în cadrul discuţiei cu inculpata li s-a sugerat să facă unele corecturi la proiectul întocmit iniţial de martora Z.M.
Inculpata a pus la dispoziţia denunţătoarei şi două xerocopii ale unor proiecte aflate deja în derulare şi i-a indicat pasajele care trebuiau copiate, îndrumări care au fost respectate şi la 9 iunie 2003 a fost predat proiectul la sediul A.D.S.M. din localitatea Călăraşi, având convingerea că va fi admis.
La finele lunii iunie 2003, începutul lunii iulie 2003, inculpata i-a comunicat însă denunţătoarei că proiectul nu a fost selectat dând vina pe deficienţele proiectului întocmit de martora Z.M., faţă de care la telefon, a găsit o altă „explicaţie" şi anume că „ar fi vorbit cu cineva, nu trebuia".
Între timp inculpata s-a deplasat însă la martora Z.M. şi ascunzându-i că a primit bani de la denunţătoare a simulat că aceasta ar fi cheltuit cu ocazia înfiinţării societăţii 6000 Euro pe care îi vrea înapoi.
Martora a dat-o afară din locuinţă afirmând că în scopul pretins denunţătoarea nu ar fi cheltuit mai mult de 10.000.000 lei şi că oricum ea a făcut proiectul fără a beneficia de sume nelegale, convenţia fiind doar pentru consultanţă, un onorariu de 3000 Euro care urmau să i se achite după selectarea proiectului.
După mai multe discuţii între denunţătoare şi inculpată pentru recuperarea banilor, au fost sesizate organele de anchetă penală declanşându-se cercetările penale.
Prima instanţă a considerat că inculpata nu a intenţionat să împartă suma primită de la denunţătoare cu martora Z.M., de care s-a ferit, că este stabilită cu certitudine vinovăţia inculpatei pentru infracţiunea prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen., comisă atât sub forma pretinderii cât şi a primirii de bani şi de alte foloase apreciind că aplicarea unor pedepse orientate spre minimum prevăzut de lege şi în condiţiile aplicării art. 81 C. pen., este aptă că conducă la realizarea scopului preventiv-educativ al acesteia.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel P.N.A. şi inculpata M.G.
Prin Decizia penală nr. 698 din 23 septembrie 2004, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul penal nr. 2743/2004 s-a admis apelul declarat de P.N.A., desfiinţându-se hotărârea instanţei de fond sub aspectul cuantumului pedepsei, a modalităţii de executare respectiv omisiunea aplicării art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
S-a majorat pedeapsa aplicată inculpatei de la 3 ani la 5 ani închisoare.
Au fost înlăturate prevederile art. 81 C. pen.
S-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 71 şi art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
S-a aplicat inculpatei pedeapsa complimentară a interzicerii drepturilor, prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen., pe o durată de 3 ani.
Au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei atacate.
Apelul inculpatei a fost respins ca nefondat.
Inculpata a fost obligată la plata sumei de 600.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs inculpata M.G. care a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 3859 pct. 10, 12, 171, 17, 18 C. proc. pen.
Înalta Curte, examinând motivele de recurs invocate, cât şi din oficiu ambele hotărâri, conform prevederilor art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., combinate cu art. 3856 alin. (1) C. proc. pen., constată că prima instanţă a reţinut, în mod corect situaţia de fapt şi a stabilit vinovăţia inculpatei, pe baza unei juste aprecieri a probelor administrate, dând faptei comise de către aceasta o încadrare juridică corespunzătoare.
De asemenea, instanţa de apel a efectuat o justă individualizare judiciară a pedepsei aplicate inculpatei atât sub aspectul naturii şi al cuantumului acesteia, cât şi ca modalitate de executare fiind respectate criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)
Înalta Curte constată că invocarea nevinovăţiei în raport de fapta dedusă judecăţii nu are suport în probatoriul administrat în cauză.
Simplele afirmaţii relativ la starea de fapt, fără coroborarea acestora cu alte mijloace de probă sau interpretarea eronată a probelor nu pot fi acceptate ca adevăr, iar modalitatea de apărare utilizată de inculpată, respectiv negarea realităţii evidente nu poate influenţa convingerea bazată pe probe certe.
Potrivit dispoziţiilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen., probele nu au o valoare dinainte stabilită. Aprecierea fiecăreia se face de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului.
De asemenea, potrivit art. 69 C. proc. pen., declaraţiile învinuitului sau inculpatului făcute în cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte sau împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.
În speţa analizată, din declaraţiile inculpatei date în cursul procesului penal rezultă că prin intermediul martorei Z.M., în cursul lunii mai 2003 a cunoscut-o pe denunţătoarea T.M. care dorea să depună un proiect pentru a obţine o programare nerambursabilă în cadrul proiectului P. Nu contestă nici faptul că s-a întâlnit cu denunţătoarea şi martorul F.L. de mai multe ori în biroul său la serviciu şi mai apoi în oraş, în zona Sălii Palatului.
De asemenea, inculpata recunoaşte că a primit în mod gratuit de la denunţătoarea T.M., un bilet de odihnă la mare şi că în mod normal nu dădea consultanţă pentru astfel de proiecte, acesta fiind un caz de excepţie.
Pretinderea de către inculpată a sumei de 11.000.000 Euro şi primirea efectivă a 6000 Euro, precum şi un bilet de odihnă pe litoral în valoare de 3.900.000 lei de la denunţătoare, lăsând-o pe aceasta din urmă să înţeleagă că are influenţă pe lângă funcţionarii din cadrul Ministerului Integrării Europene, rezultă cu prisosinţă din declaraţia acesteia din urmă, a martorilor audiaţi de organele judiciare şi a celorlalte probe administrate în cauză.
Astfel, în declaraţia dată la instanţă denunţătoarea T.M. arată că îşi menţine integral declaraţiile date la urmărirea penală şi că inculpata i-a solicitat să întrerupă orice legătură cu martora Z.M. I-a solicitat în mod imperativ să-i aducă prima tranşă din cei 11000 Euro, respectiv suma de 6000 Euro, creindu-i totodată convingerea că inculpata ştie ce face pentru ca proiectul să treacă de comisie.
Semnificativă în acest sens este afirmaţia inculpatei: „doamnă eu ştiu ce fac şi va trece proiectul"; împrejurarea că primirea sumei de 6000 Euro s-a făcut în maşina inculpatei în prezenţa martorului F.L., precum şi menţiunile acesteia, în sensul că ştie cine face parte din comisie pentru că membrii sunt colegii săi pe care îi cunoaşte.
În acelaşi sens, martorul F.L. confirmă discuţiile din biroul inculpatei, confirmă că suma totală pretinsă a fost de 11000 Euro, iar 6000 Euro au fost daţi inculpatei M.G. în prezenţa sa. Inculpata i-a asigurat că „poate schimba o foaie din proiect la nevoie, după depunere".
Că inculpata şi-a traficat funcţia rezultă şi din împrejurarea că în mod repetat a încercat să o influenţeze pe martora B.G., consilier evaluare examinare, în cadrul Ministerului Integrării Europene, precum şi pe directorul general F.G., acesta din urmă atrăgându-i atenţia că nu este bine să se implice în elaborarea sau sprijinirea unor proiecte care sunt finanţate de acest minister deoarece printr-o asemenea activitate sunt încălcate atribuţiile de serviciu.
În cadrul cercetării judecătoreşti, martora B.G. confirmă faptul că inculpata a întrebat-o dacă s-au primit rapoartele de evaluare, aducându-i la cunoştinţă că proiectul de care este interesată nu este eligibil. În atare condiţii, inculpata s-a interesat dacă se poate vorbi cu cei din comisie şi dacă ar putea da un telefon la aceştia, răspunsul fiind însă negativ.
Analizând astfel întregul material probator, prezentând doar aspectele esenţiale întrucât instanţele au detaliat toate împrejurările comiterii faptei şi au analizat pe larg toate probele, Înalta Curte apreciază că instanţele în mod corect au condamnat inculpata pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, neputându-se reţine motive de reformare a hotărârilor atacate, în sensul criticilor formulate de recurentă.
Cât priveşte competenţa materială a P.N.A. se constată că în cauză au fost respectate dispoziţiile art. 13 lit. a) din Legea nr. 78/2000. Potrivit textului, sunt de competenţa P.N.A. infracţiunile prevăzute de Legea nr. 78/2000 indiferent de calitatea persoanei dacă valoarea sumei sau a obiectului infracţiunii de corupţie este mai mare decât echivalentul a 3000 Euro. În cauză însă, inculpata a fost cercetată că a pretins suma de 11000 Euro şi a primit 6000 Euro.
Relativ la nulitatea rechizitoriul se invocă încălcarea dispoziţiilor art. 221 din OUG nr. 43/2000 introdus prin Legea nr. 161/2003 potrivit cu care „ordonanţele prin care se dispune arestarea preventivă şi rechizitoriile întocmite de procurorii din cadrul serviciilor teritoriale ale P.N.A. sunt confirmate de procurorii şefi ai acestor servicii, cele întocmite de procurorii şefi ai serviciilor teritoriale, precum şi cele întocmite de procurorii din cadrul structurii centrale a P.N.A., sunt confirmate de procurorii şefi ai secţiilor. Când ordonanţele şi rechizitoriile sunt întocmite de procurorii şefi ai secţiilor P.N.A., confirmarea se face de către procurorul general al acestui parchet".
În cauză, rechizitoriul întocmit la data de 11 martie 2004 de către un procuror şef adjunct secţie a fost confirmat de procurorul şef al secţiei de combatere a corupţiei din cadrul P.N.A., neputându-se invoca astfel nulitatea acestuia în condiţiileart. 197 alin. (2) C. proc. pen.
Cât priveşte restituirea către denunţătoarea T.M. a sumelor primite de inculpata M.G. urmează a se constata incidenţa dispoziţiilor art. 61 din Legea nr. 78/2000 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 161/2003 care prevăd dreptul denunţătorului de a solicita sumele de bani ce au constituit obiectul infracţiunii de corupţie sub condiţia denunţării faptei mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat pentru acea faptă.
În cauză urmărirea penală a fost începută la 26 februarie 2004, iar denunţarea faptei s-a produs anterior acestei date.
Faţă de cele menţionate mai sus, Înalta Curte, în conformitate cu dispoziţiile art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpata M.G.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurenta la plata sumei de 1.200.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpata M.G. împotriva deciziei penale nr. 698/ A din 23 septembrie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Obligă pe recurentă la plata sumei de 1.200.000 lei cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 24 ianuarie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 492/2005. Penal. Plângere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 518/2005. Penal. Art.211 alin 2. c. pen. Recurs → |
|---|
