ICCJ. Decizia nr. 4816/2005. Penal. Legea 143/2000. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 4816/2005
Dosar nr. 4359/2005
Şedinţa publică din 31 august 2005
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 144 de la 31 martie 2005 pronunţată de Tribunalul Argeş a fost condamnat inculpatul O.I., la 4 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de trafic, prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, în condiţiile art. 57 şi art. 71 C. pen.
În baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), s-a dedus din pedeapsă perioada executată, începând cu data de 10 septembrie 2004 şi până la pronunţare.
În baza art. 350 C. proc. pen., s-a menţinut starea de arest a inculpatului.
În baza art. 17 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 a confiscat de la inculpat cantitatea de 196,40 gr. cannabis aflată la camera de corpuri delicate a I.G.P.R. – Direcţia cazier Judiciar.
A fost obligat inculpatul la 7.000.000 lei cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că la data de 9 septembrie 2004, cu ocazia unui flagrant organizat de S.C.C.O.A. – I.P.J. Argeş, inculpatul a fost surprins oferindu-i spre vânzare cantitatea de 199,2 grame cannabis investigatorului sub acoperire cu nume de cod „M.", iar după încheierea tranzacţiei a primit în schimbul acestuia suma de 3000 Euro.
S-a apreciat că, în drept, fapta comisă de inculpat întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, iar la stabilirea pedepsei au fost avute în vedere criteriile de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)
A fost menţinută starea de arest a inculpatului, tribunalul considerând că în momentul pronunţării se menţin temeiurile avute în vedere la luarea măsurii.
Împotriva sentinţei penale, în termen legal a declarat apel inculpatul, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie şi solicitând desfiinţarea, pe motiv că pedeapsa aplicată a fost greşit individualizată, în sensul că este mult prea mare.
A arătat apelantul inculpat că, în opinia sa, se impune reducerea sub minimul special a pedepsei, date fiind circumstanţele sale personale, faptul că se află la primul conflict cu legea penală şi că a fost sincer pe parcursul procesului penal.
Prin Decizia penală nr. 155/ A din 28 iunie 2005 a Curţii de Apel Piteşti pronunţată în dosarul nr. 386/P/2005 a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul O.I., deţinut în Penitenciarul Colibaşi, împotriva sentinţei penale nr. 144 din 31 martie 2005, pronunţată de Tribunalul Argeş, secţia penală, în dosarul nr. 2034/P/2004, fiind obligat apelantul inculpat la 600.000 lei cheltuieli judiciare avansate de stat.
S-a menţinut starea de arest şi s-a dedus în continuare detenţia.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a constatat că prima instanţă a reţinut în mod corect situaţia de fapt, în deplină concordanţă cu probele administrate în cauză, din care a reieşit fără dubiu vinovăţia inculpatului pentru fapta reţinută în sarcina sa.
Din punct de vedere al încadrării juridice a faptei, însă, s-a constatat că planta vândută de inculpatul O.I. investigatorului sub acoperire este cannabis, acesta conţinând, conform raportului de constatare tehnico-ştiinţifică efectuat în faza de urmărire penală, tetrahydrocannabinol, substanţă psihotropă, biosintetizată de planta cannabis.
Or, verificând tabelele anexă la Legea nr. 143/2000, s-a constatat că substanţa respectivă, tetrahydrocannabinol, se regăseşte în tabelul nr. 1 anexă la această lege, iar potrivit art. 1 lit. c) din lege, drogurile înscrise în tabelele nr. 1 şi II constituie droguri de mare risc.
Potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 modificată, dacă faptele prevăzute la alin. (1) au ca obiect droguri de mare risc, limitele pedepselor sunt mai mari (de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi), ele constituind forme agravate ale infracţiunii.
Prin urmare, încadrarea juridică corectă a faptei comise de apelantul inculpat este în infracţiunea prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, iar nu în art. 2 alin. (1) din aceeaşi lege, însă, având în vedere principiul prevăzut de art. 372 alin. (1) C. proc. pen., această situaţie nu mai poate fi remediată în apelul declarat de inculpat.
În raport cu încadrarea juridică dată faptei, pedeapsa aplicată inculpatului a fost corect individualizată, instanţa ţinând seama de gradul de pericol social concret ridicat al infracţiunii, recunoaşterea inculpatului, atâta vreme cât acesta a fost surprins în flagrant, nefiind o cauză care să conducă la coborârea sub minimul special al pedepsei.
Deşi nu are antecedente penale, apelantul inculpat este fără ocupaţie, fapt ce denotă lipsa de preocupare a acestuia în găsirea unui loc de muncă stabil şi în procurarea mijloacelor de existenţă pe căi licite.
Împotriva acestei decizii a declarat, în termen legal, recurs inculpatul O.I., criticând-o, arătând în scris aspecte personale, respectiv mama sa are vârsta de 70 de ani şi este foarte bolnavă, fiica sa minoră în vârstă de 5 ani din cei patru copii nu acceptă să nu-l viziteze de două ori, fapt pentru care solicită reducerea pedepsei la un cuantum egal cu durata executată sau cu suspendare a executării acesteia.
La dosar a fost depusă şi o cerere de retragere a recursului declarat de inculpatul O.I., în care sunt menţionate aceleaşi date personale, apreciind că prin retragerea recursului şi netransferarea sa la unul dintre penitenciarele din Bucureşti are posibilitatea să asigure mamei şi copiilor săi tot sprijinul moral şi psihic de care au nevoie.
La termenul de astăzi, instanţa a pus din oficiu, în discuţia părţilor, în baza art. 3859 pct. 171 C. proc. pen., greşita aplicare a pedepsei accesorii prevăzută de art. 64 lit. d) cu referire la art. 71 C. pen., în condiţiile art. 8 din C.E.D.O. în ceea ce-l priveşte pe inculpatului O.I.
Apărătorul inculpatului în concluziile scrise, în dezbateri a solicitat înlăturarea interzicerii drepturilor părinteşti ca pedeapsă accesorie, iar cu privire la recursul declarat de inculpat, invocând cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., a stăruit în reducerea pedepsei aplicate inculpatului pe care a apreciat-o ca fiind mult prea aspră.
Concluziile procurorului, precum şi poziţia recurentului inculpat, din ultimul cuvânt, în sensul admiterii recursului declarat au fost consemnate în detaliu în practicaua prezentei decizii.
Examinând recursul declarat de inculpatul O.I. împotriva deciziei instanţei de apel, în raport cu motivele invocate ce se vor analiza prin prisma cazului de casare prevăzut la art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., precum şi din oficiu conform art. 3859 alin. (3) cu referire la art. 3859 pct. 171 C. proc. pen., cu privire la greşita aplicare a pedepsei accesorii prevăzută de art. 64 lit. d), cu referire la art. 71 C. pen., în condiţiile art. 8 din C.E.D.O., Înalta Curte apreciază recursul inculpatului ca fiind fondat pentru considerentele ce se vor arăta.
Din analiza coroborată a ansamblului material probator administrat rezultă că în mod judicios instanţa de apel şi-a însuşit la rândul ei argumentele primei instanţe cu privire la vinovăţia inculpatului O.I. în săvârşirea infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată, în raport cu situaţia de fapt reţinută.
Înalta Curte consideră că în cauză s-a dat eficienţă dispoziţiilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen., referitoare la aprecierea probelor, stabilindu-se că fapta inculpatului O.I. care la data de 9 septembrie 2004 a oferit şi vândut investigatorului sub acoperire cu nume de cod „M.", cantitatea de 199,2 gr. cannabis ce conţine tetrahidrocannabinol (THC) substanţă psihotropă, biosintetizată de planta cannabis, ce face parte din tabelul 3 anexă la Legea nr. 143/2000, în schimbul sumei de 3.000 Euro, întruneşte atât obiectiv, cât şi subiectiv conţinutul incriminator al infracţiunii de trafic de droguri.
De asemenea, sub aspectul individualizării pedepsei aplicate inculpatului a fost făcută o corectă adecvare cauzală a criteriilor generale prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), ţinându-se cont de gradul de pericol social în concret ridicat al faptei comise, dar şi de circumstanţele personale ale inculpatului, care a avut o atitudine sinceră cu privire la recunoaşterea faptei, nu are antecedente penale, este fără ocupaţie.
Prin cuantumul pedepsei aplicate inculpatului, cu executare în regim de detenţie s-a apreciat just că numai aceasta este singura în măsură să asigure realizarea scopurilor educativ şi de exemplaritate, dându-i posibilitatea îndreptării atitudinii faţă de comiterea de infracţiuni şi resocializarea sa pozitivă viitoare.
Astfel, Înalta Curte nu poate reţine critica recurentului inculpat cu privire la cuantumul pedepsei aplicate, în sensul reducerii acestuia, deoarece în cauză au fost avute în vedere în mod plural toate criteriile specifice individualizării pedepsei aplicate, nefiind incident cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen.
Înalta Curte consideră, însă, că în cauză este aplicabil cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 171 C. proc. pen., ce a fost pus în discuţie din oficiu conform art. 3859 alin. (3) din acelaşi cod, cu privire la greşita aplicare a pedepsei accesorii prevăzută de art. 64 lit. d), cu referire la art. 71 C. pen., în condiţiile art. 8 din C.E.D.O.
Legiuitorul român a prevăzut în cuprinsul art. 64 alin. (1) C. pen., că pedeapsa complimentară a interzicerii unor drepturi constă în interzicerea unuia sau unor din următoarele drepturi: a) dreptul de a alege şi de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice; b) dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat; c) dreptul de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie ori de a desfăşura o activitate, de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii; d) drepturile părinteşti; e) dreptul de a fi tutore sau curator.
În dispoziţiile art. 71 alin. (1) şi (2) C. pen., acelaşi legiuitor a stipulat că „Pedeapsa accesorie constă în interzicerea tuturor drepturilor prevăzute în art. 64. Condamnarea la pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau a închisorii atrage de drept interzicerea drepturilor arătate în alineatul precedent din momentul în care hotărârea de condamnare a rămas definitivă şi până la terminarea executării pedepsei, până la graţierea totală sau a restului de pedeapsă ori până la împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei."
Aşa cum se poate observa din formularea acestei din urmă dispoziţii rezultă că pedeapsa accesorie ce constă în interzicerea tuturor drepturilor prevăzute la art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP), este alăturată automat pedepsei închisorii.
Potrivit art. 8 din C.A.D.O.L.F.P.A. la această convenţie ratificată prin Legea nr. 30/1994 se prevede că „Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora."
Astfel, prin interpretarea corelată a dispoziţiilor art. 71 C. pen., cu referire la art. 64 lit. d) C. pen. şi a prevederilor art. 8 din C.E.D.O., în condiţiile art. 20 din Constituţia României aşa cum a fost revizuită, interzicerea automată a drepturilor părinteşti, deşi prevăzută de lege, fără un control asupra legitimităţii scopului urmărit prin ingerinţa produsă în dreptul oricărei persoane la respectarea vieţii sale private şi de familie, respectiv a verificării dacă aceasta aduce atingere interesului copilului, protecţiei sănătăţii morale sau de educare a minorilor constituie o încălcare a art. 8 din Convenţie.
Înalta Curte consideră că faţă de conţinutul dispoziţiilor mai sus menţionate, instanţa de apel era obligată din oficiu să verifice în ce măsură în condiţiile în care instanţa de fond a dispus condamnarea inculpatului O.I. la pedeapsa cu închisoare, cu executare în regim de detenţie, dispoziţiile art. 71 C. pen., cu referire concretă la art. 64 lit. d) C. pen., interzicerea drepturilor părinteşti, pe durata executării pedepselor, ca ingerinţă prevăzută de lege, corespunde sau nu scopului legitim privind prezervarea securităţii, moralităţii şi educaţiei minorilor în raport cu tipul infracţiunii săvârşite de aceştia, respectiv trafic de droguri reţinută în sarcina inculpatului, atâta timp cât inculpatul are în întreţinere 4 copii minori.
Aşa cum rezultă din examinarea cauzei, instanţa de apel şi-a însuşit automat modul de aplicare a acestor pedepse accesorii dispuse faţă inculpat de către instanţa de fond, ambele instanţe nefăcând o verificare a prevederilor arătate, ceea ce constituie o încălcare în aplicarea normelor menţionate.
Înalta Curte, evaluând criteriile impuse de art. 8 din C.E.D.O. faţă de conţinutul art. 71 cu referire la art. 64 lit. d) C. pen., în contextul cauzei, apreciază că se impune înlăturarea interdicţiei exercitării drepturilor părinteşti dispusă pe durata executării pedepsei principale, ca pedeapsă accesorie faţă de inculpat, având în vedere că infracţiunea săvârşită de acesta, respectiv trafic de droguri pentru inculpatul O.I. prevăzută în Legea nr. 143/2000, deşi prezintă un pericol social generic dar şi concret ridicat nu face parte din infracţiunile care ar putea afecta valorile sociale care vizează interesul minorului, cum ar fi cu titlu de exemplu infracţiunile prin care s-ar aduce atingere vieţii, integrităţii corporale, sănătăţii, familiei comise asupra unui minor, respectiv infracţiuni care să constituie încălcări grave ale obligaţiilor părinteşti, prin care să se dovedească că infractorul este nedemn să-şi exercite drepturile părinteşti, iar această exercitare este dăunătoare pentru minor.
Or, în contextul cauzei, aşa cum s-a menţionat inculpatul O.I. are în întreţinere 4 copii minori.
Astfel, urmare a verificării condiţiilor pe care le impune art. 8 din Convenţie în raport cu tipul de infracţiune şi interesul minorului în condiţiile concrete ale cauzei, Înalta Curte consideră că interzicerea drepturilor părinteşti ale inculpatului O.I. ca efect al art. 71 C. pen., nu răspunde exigenţei care să aducă atingere intereselor minorilor şi că ar avea ca scop legitim protecţia sănătăţii morale sau de educare a minorilor şi în consecinţă se impune înlăturarea art. 64 lit. d) C. pen., cu referire la art. 71 C. pen., în condiţiile art. 8 C.E.D.O.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., va admite recursul declarat de inculpatul O.I. împotriva deciziei penale nr. 155/ A din 28 iunie 2005 a Curţii de Apel Piteşti.
Va casa Decizia atacată şi sentinţa penală nr. 144 din 31 martie 2005 a Tribunalului Argeş numai cu privire la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 64 şi art. 71 C. pen., pedeapsa accesorie.
Se va înlătura art. 64 lit. d) C. pen., cu referire la art. 71 C. pen., în condiţiile art. 8 C.E.D.O.
Se vor menţine celelalte dispoziţii ale hotărârilor atacate.
Onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, în sumă de 40 lei (400.000 lei), se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de inculpatul O.I. împotriva deciziei penale nr. 155/ A din 28 iunie 2005 a Curţii de Apel Piteşti.
Casează Decizia atacată şi sentinţa penală nr. 144 din 31 martie 2005 a Tribunalului Argeş numai cu privire la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 64 şi art. 71 C. pen., pedeapsa accesorie.
Înlătură art. 64 lit. d) C. pen., cu referire la art. 71 C. pen., în condiţiile art. 8 C.E.D.O.
Menţine celelalte dispoziţii ale hotărârilor atacate.
Onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, în sumă de 40 lei (400.000 lei), se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 31 august 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4812/2005. Penal. Art. 211 Cod Penal. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4817/2005. Penal. Recurs la încheiere. Recurs → |
|---|
