ICCJ. Decizia nr. 5169/2005. Penal. Art. 211 Cod Penal. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 5169/2005
Dosar nr. 749/2005
Şedinţa publică din 14 septembrie 2005
Deliberând asupra recursului penal de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 14/ MF din 5 octombrie 2004, pronunţată de Tribunalul Argeş, a fost condamnat inculpatul O.M.A., la 7 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b) şi c) şi alin. (21) lit. a) C. pen.
S-a făcut aplicarea prevederilor art. 57 şi art. 71 C. pen.
Prin aceeaşi sentinţă, s-a aplicat inculpatului minor F.I.C., măsura educativă a internării într-un centru de reeducare prevăzută de art. 104 C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b) şi c) şi alin. (21) lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 99 şi urm. C. pen.
S-a luat act că partea vătămată nu s-a constituit parte civilă.
S-a confiscat de la inculpaţi câte 1.250.000 lei.
Au fost obligaţi inculpaţii la cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut următoarea situaţie de fapt:
În seara zilei de 27 ianuarie 2004, inculpatul împreună cu alţi tineri s-au deplasat din Mioveni în municipiul Piteşti şi au ajuns în cartierul Banat. În acest cartier minorul F.I.C. şi O.M.A. au urmărit-o pe partea vătămată T.M.S. până ce aceasta a intrat pe scara blocului unde locuia, au imobilizat-o şi prin violenţă F.I.C. i-a smuls geanta de pe umăr, după care împreună cu inculpatul au părăsit locul faptei. Alarmaţi de strigătele părţii vătămate, martorii R.M. şi G.F. i-au urmărit pe cei doi agresori şi au reuşit să-l prindă pe minorul F.I.C. şi să-l reţină până la venirea organelor de poliţie.
Cu această ocazie, s-a stabilit că minorul luase din geanta părţii vătămate telefonul mobil pe care l-a abandonat într-un gard viu în timp ce era urmărit.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel inculpatul major O.M.A., solicitând casarea iar pe fond reducerea pedepsei aplicate la minimul special cu suspendarea executării, după schimbarea încadrării juridice.
Curtea de Apel Piteşti, secţia penală, minori şi familie, prin sentinţa penală nr. 3/ A-MF din 18 ianuarie 2005, a respins, ca nefondat, apelul formulat de inculpatul O.M.A. împotriva sentinţei penale nr. 16 din 5 octombrie 2004 a Tribunalului Argeş şi l-a obligat pe apelant să plătească 500.000 lei cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a dispune astfel, Curtea de Apel a reţinut că din ansamblul probator administrat în cauză rezultă fără dubiu că inculpatul O.M.A. a comis fapta reţinută în sarcina sa, care întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b) şi c) şi alin. (21) lit. a) C. pen.
S-a reţinut că pedeapsa aplicată a fost corect individualizată în raport de criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), iar în cauză nu se poate dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei sau suspendarea sub supraveghere având în vedere cuantumul pedepsei aplicate (de altfel, se constată că în raport de faptul că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea de tâlhărie este mai mare de 15 ani, nu s-ar fi putut dispune suspendarea executării pedepsei închisorii, nefiind îndeplinite cerinţele art. 81 alin. (3) C. pen., sau art. 86 alin. (3) C. pen.).
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a formulat recurs inculpatul O.M.A.
Prin motivele de recurs, inculpatul a criticat hotărârile pronunţate în cauză pentru nelegalitate.
Un prin motiv de recurs susţinut de inculpat şi întemeiat pe dispoziţiile art. 3859 pct. 6 C. proc. pen., se referă la faptul că urmărirea penală a fost efectuată în lipsa unui apărător ales, deşi inculpatul a solicitat să fie asistat de un avocat ales.
Al doilea motiv de recurs invocat se referă la faptul că există contradicţii între dispozitiv şi considerente.
Cel de al doilea motiv de recurs este întemeiat pe dispoziţiile art. 3859 pct. 10 C. proc. pen., şi se referă la respingerea probelor solicitate de inculpat, respectiv reaudierea inculpaţilor, efectuarea unei reconstituiri a săvârşirii faptei, reaudierea părţii vătămate care nu s-a prezentat în căile de atac.
De asemenea, inculpatul critică hotărârile sub aspectul neefectuării expertizei psihiatrice prevăzută de art. 117 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., care constituie motiv de casare conform art. 3859 pct. 8 C. proc. pen.
Se solicită casarea deciziei, trimiterea cauzei la procuror în vederea refacerii urmăririi penale sau trimiterea cauzei spre rejudecare la tribunal pentru completarea probatoriilor.
De asemenea, inculpatul a solicitat, în subsidiar achitarea sa având în vedere că nu a avut reprezentarea că săvârşeşte o infracţiune, el acţionând pentru a apăra partea vătămată.
Examinând hotărârile pronunţate în cauză prin prisma cazurilor de casare invocate şi a motivelor de recurs menţionate, Înalta Curte constată că recursul formulat nu este fondat, soluţiile instanţelor de fond şi apel fiind legale şi temeinice.
Din verificarea actelor şi lucrărilor dosarului rezultă că urmărirea penală a fost efectuată cu respectarea dispoziţiilor legale care reglementează această fază procesuală.
Se constată că în faza urmăririi penale inculpatul a fost asistat de un apărător desemnat din oficiu, fiind respectat dreptul la apărare a recurentului astfel cum este prevăzut în art. 6 C. proc. pen., şi art. 171 C. proc. pen., acesta beneficiind de asistenţa juridică.
De altfel, abia în calea de atac a recursului, inculpatul a înţeles să invoce o pretinsă lipsă de apărare pe parcursul urmăririi penale.
Înalta Curte nu a constatat că între dispozitivul şi considerentele deciziei ar exista vreo contradicţie.
Cu privire la cel de al doilea motiv de recurs, Înalta Curte reţine că acesta, în fapt, este un motiv care vizează netemeinicia hotărârii şi nu nelegalitatea, având în vedere că instanţa de apel a respins cererea de probatorii formulată de inculpat (reaudierea inculpaţilor şi a părţii vătămate, reconstituirea săvârşirii faptei) motivat de faptul că probele solicitate fuseseră administrate în faza cercetării judecătoreşti.
De altfel, pct. 10 al art. 3859 C. proc. pen., se referă la situaţia în care „instanţa nu s-a pronunţat asupra unor cereri esenţiale pentru părţi de natură să garanteze drepturile lor şi să influenţeze soluţia procesului", ori în cauză instanţa s-a pronunţat asupra cererii formulate de inculpat, în sensul respingerii acesteia.
Hotărârile pronunţate în cauză nu sunt supuse casării nici pentru cazul prevăzut de pct. 8 din art. 3859 C. proc. pen., referitor la neefectuarea expertizei psihiatrice a inculpatului în cazurile şi în condiţiile prevăzute de art. 117 alin. (1) şi (2) C. proc. pen.
Potrivit art. 117 alin. (1) C. proc. pen., efectuarea expertizei psihiatrice este obligatorie în cazul infracţiunii de omor deosebit de grav, precum şi atunci când organele de urmărire penală sau instanţa de judecată cu îndoială asupra stării psihice a învinuitului sau inculpatului. În alin. (2) este prevăzută procedura efectuării expertizei.
Ori, în cauză, inculpatul a fost cercetat pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, caz în care nu este obligatorie efectuarea unei astfel de expertize.
În ceea ce priveşte cel de al doilea caz în care ar fi fost obligatorie efectuarea expertizei psihiatrice, se reţine că inculpatul nu a depus la dosar nici un act medical, care să inducă o „îndoială" organului judiciar asupra stării psihice a acestuia.
În consecinţă, în raport de considerentele expuse, se constată că nu există motive pentru casarea hotărârilor pronunţate în vederea refacerii urmăririi penale sau în vederea refacerii de către prima instanţă, în cauză desfăşurarea procesului penal a fost efectuată cu respectarea normelor legale de procedură.
Pe fondul cauzei, se constată că pe baza probelor administrate s-a reţinut corect situaţia de fapt, constând în aceea că în ziua de 27 ianuarie 2004, cei doi inculpaţi observând-o pe partea vătămată T.M.S. au luat hotărârea de a-i sustrage bunuri acesteia, sens în care au urmărit-o până ce a ajuns în scara blocului, unde au imobilizat-o, au trântit-o la pământ, iar inculpatul Fâţă i-a smuls geanta pe care o avea asupra sa, după care au părăsit în fugă locul faptei.
Pentru că după săvârşirea faptei au fost observaţi de martorii R.M. şi G.F., care fuseseră alertaţi de strigătele părţii vătămate, inculpaţii s-au ascuns în scara unui alt bloc, unde au deschis geanta sustrasă şi au observat conţinutul acesteia (această împrejurare rezultă şi din declaraţiile inculpaţilor).
Inculpatul O.M.A. în faza urmăririi penale a recunoscut săvârşirea faptei, arătând că el şi celălalt inculpat au urmărit-o pe partea vătămată, iar în scara blocului el a imobilizat-o pe partea vătămată căreia i-a spus mâna pe furcă pentru a o împiedica să ţipe şi a trântit-o pe scări, în timp ce inculpatul minor i-a sustras geanta.
Ulterior, în baza cercetării judecătoreşti recurentul a încercat să minimalizeze participarea sa la săvârşirea faptei, încercând să acrediteze ideea că el a acţionat pentru a o apăra pe partea vătămată de celălalt inculpat care i-a sustras geanta.
Corect a fost înlăturată această declaraţie din ansamblul probator administrat în cauză, având în vedere că nu se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză (declaraţiile constante ale părţii vătămate, care a arătat că ambii inculpaţi au contribuit la săvârşirea faptei, unul dintre aceştia imobilizând-o şi celălalt sustrăgându-i geanta, declaraţiile coinculpatului şi ale martorilor F.D.I. şi T.A.R. care au declarat că inculpatul O.M.A. le-a povestit că el a îmbrâncit-o pe partea vătămată, pentru ca inculpatul Fâţa să-i poată sustrage geanta).
Este evident că această ultimă declaraţie este o apărare făcută pro causa în vederea înlăturării răspunderii penale.
În consecinţă, reţine că fapta inculpatului O.M.A., constând în aceea că împreună cu inculpatul F.I.C., a sustras, prin violenţă, o geantă de la partea vătămată întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b) şi c) şi alin. (21) lit. a) C. proc. pen., astfel că nici motivul de recurs care viza achitarea inculpatului nu este întemeiat.
În consecinţă, reţinând vinovăţia inculpatului în săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, Înalta Curte conform art. 38515 pct. 1 lit. b1) C. proc. pen., va respinge recursul ca nefondat.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul O.M. împotriva deciziei penale nr. 3/ A – MF din 18 ianuarie 2005 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală de minori şi familie.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 120 lei RON cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 14 septembrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5138/2005. Penal. Art. 208 Cod Penal. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5188/2005. Penal. Art. 174 Cod Penal. Recurs → |
|---|
