ICCJ. Decizia nr. 5305/2005. Penal
| Comentarii |
|
Prin sentința penală nr. 752 din 24 mai 2005, Tribunalul București, secția a II-a penală, a respins, ca neîntemeiată, contestația în contra executării sentinței penale nr. 55 din 2 decembrie 2002, pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 9 judecători, formulată de contestatorul B.G., deținut în Penitenciarul Mărgineni.
Pentru a pronunța astfel, tribunalul a reținut că în cauză, contestatorul a invocat pe de o parte intervenirea prescripției răspunderii penale cu privire la toate infracțiunile pentru care acesta a fost condamnat la pedeapsa privativă de libertate cu executare, reținând totodată că termenul special de prescripție a răspunderii penale s-a împlinit, de asemenea, pentru toate infracțiunile, cu excepția celei de fals în înscrisuri sub semnătură privată, emisă la data de 11 februarie 1998 pentru care contestatorul a fost condamnat la pedeapsa de 2 ani închisoare.
Textul legal enunțat face referire la intervenirea unor cauze de înlăturare a răspunderii penale, de stingere și micșorare a pedepsei în cursul executării, împrejurări ce nu puteau fi avute la pronunțarea hotărârii de condamnare.
Astfel, revenirea la intervenția prescripției se referă strict la prescripția executării pedepsei, nefiind posibilă o altă susținere câtă vreme aceasta este rațiunea prevederii și exercitării a unei căi extraordinare de atac, întrucât pentru intervenirea prescripției răspunderii penale ca și cauza generală de înlăturare a răspunderii penale, de impunitate, există prevăzut expres cazul de casare din art. 3859pct. 15 C. proc. pen., ce poate fi invocat pe calea recursului.
Prin urmare, se constată că invocarea intervenirii prescripției răspunderii penale ar avea consecințe asupra pedepsei aplicate inculpatului B.G., stabilite printr-o hotărâre judecătorească intrată în puterea lucrului judecat, ceea ce nu ar putea fi posibil pe calea contestației la executare.
Pe de o parte, prescripția răspunderii penale a fost invocată de contestator în cursul judecății, în recursul său, iar pe de altă parte, invocarea intervenirii prescripției speciale a răspunderii penale nu este posibilă pe calea contestației la executare, nefiind vorba, așa cum s-a arătat, de prescripția executării pedepsei, deci de o cauză care înlătură executarea pedepsei, ivită în timpul executării și cu consecința anihilării eficienței unei pedepse deja stabilite.
Contestatorul a mai susținut, de asemenea, existența unei pretinse cauze de micșorare a pedepsei cu consecințe asupra reindividualizării pedepsei stabilite prin înlăturarea sporului de 2 ani, considerată nelegală.
Prin această susținere se vizează reaprecierea gravității infracțiunii în raport cu consecințe deja stabilite printr-o hotărâre dată cu autoritate de lucru judecat, în sensul reducerii pedepsei, ceea ce nu este posibil prin admiterea unei atare contestații, fiind o chestiune de fond asupra dezbaterilor în completul de 9 judecători, iar nu o situație ce nu a fost avută în vedere în cursul judecății și care s-a ivit în cursul pedepsei.
împotriva acestei sentințe a declarat apel condamnatul, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, susținând că a intervenit prescripția răspunderii penale cu privire la faptele reținute prin sentința penală nr. 55 din 3 decembrie 2002, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, în dosarul nr. 891/1999, rămasă definitivă prin decizia nr. 129 din 22 martie 2004.
De asemenea, a invocat și existența unei cauze de micșorare a pedepsei prin adăugarea greșită a sporului de 2 ani închisoare la pedeapsa de 3 ani închisoare.
Curtea de Apel București, secția I penală, conform art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., prin decizia penală nr. 522 din 4 iulie 2005, a respins, ca nefondat, apelul formulat de contestatorul B.G. împotriva sentinței penale nr. 752 din 24 mai 2005 a Tribunalului București, secția a II-a penală și l-a obligat pe apelant să plătească 400.000 lei cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a dispune astfel, instanța de apel a reținut următoarele:
Hotărârile definitive ale instanței penale sunt considerate ca fiind expresia aflării adevărului asupra cauzei care a făcut obiectul judecății și devin executorii.
în speță, înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia penală nr. 129 din 22 martie 2004, a constatat că nu a intervenit prescripția răspunderii penale pentru infracțiunile prevăzute de art. 290, cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), și art. 215 alin. (1) și (2) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), și art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP)
în aceste condiții, critica condamnatului, în sensul că s-a dat o interpretare greșită dispozițiilor art. 128 C. pen., privind suspendarea cursului prescripției de instanța supremă este fără fundament legal, atâta timp cât nu sunt îndeplinite prevederile art. 10 alin. (1) lit. j) C. proc. pen.
Codul penal român reglementează două modalități de aplicare a legii penale mai favorabile în cazul condamnărilor definitive: obligatorie (art. 14 C. pen.) și facultativă (art. 15 C. pen.) ce pot fi luate în considerare pe calea contestației la executare conform art. 461 lit. d) C. proc. pen.
Or, înlăturarea sporului de 2 ani închisoare intrat în puterea lucrului judecat nu se circumscrie dispozițiilor legale mai sus-invocate cum susține apărarea, nefiind o cauză de micșorare a pedepsei, în sensul prevederilor art. 14 sau 15 C. proc. pen.
împotriva acestei decizii, în termen legal, a formulat recurs contestatorul B.G.
Prin motivele de recurs susținute oral, contestatorul a criticat hotărârile pronunțate în cauză pentru nelegalitate sub aspectul greșitei respingeri a contestației la executare formulată.
Se arată că, greșit nu s-a constatat intervenită prescripția răspunderii penale pentru unele fapte reținute în sarcina sa, având în vedere că nu a fost suspendat cursul termenului de prescripție pe perioada cât contestatorul a avut calitatea de deputat, beneficiind de imunitate parlamentară.
De asemenea, se susține că sporul aplicat este nelegal, invocând un caz de micșorare a pedepsei.
în consecință, condamnatul a solicitat admiterea contestației la executare și să se constate că singura pedeapsă executabilă este cea de 2 ani aplicată pentru infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată.
în drept, contestatorul și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 3859pct. 171 C. proc. pen., referitor la greșita aplicare a legii.
Examinând hotărârile pronunțate în cauză prin prisma cazului de casare invocat de condamnat și a motivelor de recurs menționate, înalta Curte constată că recursul formulat nu este fondat, soluțiile instanțelor de fond și de apel fiind legale și temeinice.
După cum rezultă din dispozițiile art. 461 C. proc. pen., contestația la executare este un mijloc procesual de rezolvare a incidentelor ivite în cursul executării hotărârii.
Astfel, prin intermediul contestației de executare se pot invoca incidente legate de punerea în executare a hotărârii, neputându-se invoca motive de nelegalitate sau netemeinicie a hotărârii penale definitive.
Datorită naturii contestației la executare, legiuitorul a prevăzut expres și limitativ cazurile în care poate fi folosită.
în speță, contestatorul a formulat contestație la executare în contra executării dispozițiilor cuprinse în decizia penală nr. 55 din 3 decembrie 2002 a Curții Supreme de Justiție, secția penală, definitivă prin sentința penală nr. 129 din 22 martie 2004 a înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 9 judecători.
în drept, contestația la executare a fost întemeiată pe dispozițiile art. 461 lit. d) C. proc. pen., condamnatul invocând intervenirea prescripției și a unei cauze de micșorare a pedepsei ca urmare a aplicării sporului de 2 ani închisoare, la pedeapsa de 3 ani închisoare.
Cum corect au reținut și instanțele de fond și de apel, motivele invocate de contestator sunt anterioare rămânerii definitive hotărârii de condamnare, privesc nelegalitatea și netemeinicia acesteia și nu sunt incidente apărute în cursul executării.
După cum s-a menționat anterior, prin promovarea contestației la executare nu se poate aduce atingere puterii autorității de lucru judecat a hotărârii de condamnare.
Astfel, prin contestația la executare formulată de condamnat se tinde la soluționarea unor probleme de fond, rezolvate cu autoritate de lucru judecat: invocarea prescripției și înlăturarea sporului aplicat în temeiul art. 34 C. pen.
Cu privire la prescripția răspunderii penale se constată că aceasta a făcut subiectul analizei (amănunțite, de altfel) și cu ocazia pronunțării hotărârii de condamnare, fiind avută în vedere la soluționarea cauzei.
Aplicarea sporului de 2 ani închisoare, după efectuarea contopirii pedepselor concurente aplicate condamnatului face parte din operațiunea de individualizare a pedepsei, împrejurare care nu se circumscrie dispozițiilor legale conținute în art. 461 C. proc. pen., neputând fi asimilată cu o cauză de micșorare a pedepsei.
în consecință, în raport de considerentele expuse, se constată că recursul formulat nu este fondat, sens în care, potrivit art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va fi respins ca atare.
Au fost văzute și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.;
| ← ICCJ. Decizia nr. 5327/2005. Penal | ICCJ. Decizia nr. 5321/2005. Penal → |
|---|
