ICCJ. Decizia nr. 5373/2005. Penal. Art. 211 Cod Penal. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Sentinţa nr. 5373/2005
Dosar nr. 2811/2005
Şedinţa publică din 23 septembrie 2005
Asupra recursurilor de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 37 din 20 ianuarie 2005 pronunţată de Tribunalul Prahova, au fost condamnaţi inculpaţii) I.V. şi C.I. zis I., la pedepsele de câte 7 ani închisoare, pentru comiterea infracţiunii prevăzute de art. 211 alin. (1) şi (2) lit. b) şi c) şi alin. (21) lit. a) C. pen., şi la câte o pedeapsă de 3 ani închisoare, pentru comiterea infracţiunii prevăzute de art. 239 alin. (1), (2) şi (4) C. pen., pentru inculpatul I.V. cu reţinerea la încadrarea juridică a faptelor şi a dispoziţiilor art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), pedepse contopite conform art. 33 lit. b) şi art. 34 lit. b) C. pen., inculpaţii urmând să exercite în final pedeapsa cea mai grea, aceea de câte 7 ani închisoare.
S-au aplicat, pentru fiecare dintre inculpaţi, dispoziţiile art. 71 şi art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP), luându-se act că părţile vătămate V.A. şi C.F.R. M. SA nu s-au constituit părţi civile.
De asemenea, inculpaţii au fost obligaţi la câte 1.200.000 lei cheltuieli judiciare.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond, în baza probatoriului administrat în cauză a reţinut următoarea situaţie de fapt:
În noaptea de 10 mai 2004, agentul de poliţie V.A., exercitând atribuţiile de serviciu la punctul de lucru C.F.R. Triaj, având informaţii că s-au sustras în mai multe rânduri fier vechi, însoţit fiind de martorul I.D. (agent de pază la firma de pază SC A.S. SRL, ce asigura paza aceluiaşi obiectiv), s-au deplasat către intrarea în gară întrucât urma să sosească o garnitură cu fier vechi.
Cunoscut fiind faptul că, datorită unei curbe, trenurile aveau restricţie de viteză în zona respectivă, persoanele care sustrăgeau fier vechi aveau astfel posibilitatea de a se urca în garnituri şi a arunca din mers bucăţi metalice, pe care le recuperau ulterior.
Aşa fiind, imediat ce trenul a intrat în gară, mai multe persoane s-au urcat în vagoane şi au procedat în felul descris mai sus.
Agentul de poliţie V.A. le-a somat să înceteze aceste activităţi, unele persoane au sărit din vagoane şi au fugit, în timp ce inculpaţii C.I. şi V.I. au continuat să mai arunce bucăţi de fier vechi. Însă, imediat ce vagonul în care se aflau inculpaţii s-a apropiat de locul unde asigurau paza agentul de poliţie şi martorul I.D., C.I. şi I.V. au sărit din vagon pe partea opusă şi au pornit la fugă în direcţii diferite.
Partea vătămată V.A., fiind mai aproape de inculpatul I.V., a fugit după acesta, somându-l să se oprească şi trăgând un foc de avertisment în plan vertical cu ajutorul armamentului din dotare, fără însă ca inculpatul să se conformeze şi continuând să fugă. La un moment dat, inculpatul s-a împiedicat, iar poliţistul a reuşit să-l prindă, însă încercând să-l imobilizeze s-a dezechilibrat şi a căzut împreună cu inculpatul la pământ. Imediat a venit din spate coinculpatul C. (fratele inculpatului V.I.) care, apucându-l de guler pe poliţist i-a aplicat o lovitură cu pumnul în zona cefei, ambii inculpaţi reuşind astfel să-şi asigure scăparea. În tot acest interval de timp, martorul I.D., care pornise împreună cu agentul de poliţie în urmărirea inculpaţilor, nu a intervenit în imobilizarea inculpatului I.V., urmărind incidentul de la o distanţă de aproximativ 20-30 m. de locul unde acesta a fost prins de agentul de poliţie.
Instanţa de fond a mai reţinut că în faza de urmărire penală inculpatul I.V. a refuzat testarea cu aparatul poligraf, iar inculpatul C.I., testat fiind, a rezultat, în opinia expertului, că a avut un comportament specific unei persoane nesincere.
Împotriva sentinţei sus-menţionate au declarat apel ambii inculpaţi, considerând-o netemeinică şi nelegală, solicitând, în principal, achitarea lor întrucât la data comiterii faptelor ambii erau în cu totul altă parte decât la locul unde se presupune că s-a săvârşit fapta dedusă judecăţii, iar în subsidiar a solicitat, în reindividualizare, reducerea pedepselor aplicate.
Curtea de Apel Ploieşti, prin Decizia penală nr. 151 din 7 aprilie 2005, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de inculpaţi, obligându-i pe fiecare la plata sumei de câte 600.000 lei, din care sumele de câte 400.000 lei onorariu apărătorului din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Pentru a dispune astfel, instanţa de control judiciar a reţinut că încadrarea juridică dată faptei a fost legală şi corespunde probelor administrate, iar situaţia de fapt a fost corect reţinută de instanţa de fond.
Fiind nemulţumiţi de soluţia pronunţată, inculpaţii, în termen legal au declarat recurs invocând drept cauze de casare dispoziţiile art. 3859 pct. 18 şi 14 C. proc. pen., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârilor pronunţate şi, pe fond, în principal, achitarea lor în baza dispoziţiilor art. 10 alin. (1) lit. c), raportat la art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., întrucât nu se fac vinovaţi de săvârşirea faptei ce li se impută, iar în subsidiar, prin aplicarea unei mai largi eficienţe circumstanţelor atenuante personale, reducerea pedepselor sub limita deja stabilită de instanţele anterioare.
Înalta Curte, examinând motivele de recurs invocate, cât şi din oficiu, ambele hotărâri, conform prevederilor art. 385 alin. (3) şi art. 3856 alin. (1) C. proc. pen., constată că recursurile sunt nefondate pentru următoarele considerente:
Instanţele de judecată au stabilit situaţia de fapt corectă, constând în aceea că cei doi fraţi, inculpaţi, au profitat de împrejurarea că inculpatul I.V. locuieşte fără forme legale în Ploieşti, într-o fostă remiză C.F.R. din cadrul staţiei C.F.R. Ploieşti - Triaj şi, în noaptea de 10 mai 2004, au sustras fier vechi din vagoanele trenului de marfă nr. 31202, iar în momentul în care au fost surprinşi de agentul de poliţie, care a încercat să-i imobilizeze, inculpatul C.I. i-a aplicat acestuia o lovitură cu pumnul în ceafă, asigurându-i scăparea prin fugă fratelui său.
Coroborând ansamblul probator administrat în cauză atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza de cercetare judecătorească, instanţa de fond şi apoi cea de control judiciar au stabilit în mod corect că, în speţă, rezultă fără putinţă de tăgadă că ambii inculpaţi s-au hotărât să sustragă fier vechi din trenul de marfă, aşa cum multe alte persoane au făcut-o, iar pentru realizarea scopului infracţional propus au exercitat violenţă asupra agentului de poliţie ce avea în pază obiectivul respectiv, astfel încât partea vătămată V.A. a fost nevoită să recurgă la armamentul din dotare, în scop de avertizare.
Susţinerile inculpaţilor, în sensul că sunt nevinovaţi şi că, de fapt, se aflau fiecare dintre ei în cu totul altă parte decât cea în care se reţine a fi fost săvârşită fapta, nu au putut fi luate în considerare întrucât nu şi-au găsit nici un suport probator.
În atare condiţii, se constată că instanţele, în mod justificat au reţinut în sarcina inculpaţilor săvârşirea infracţiunilor de tâlhărie şi ultraj, faptele deduse judecăţii fiind conforme cu realitatea, iar hotărârea de condamnare este fundamentată pe o apreciere corectă a probelor, astfel că nu se poate reţine o eroare gravă de fapt, care să atragă casarea hotărârilor pronunţate de instanţele judecătoreşti.
Cât priveşte individualizarea judiciară a pedepsei este necesar a se reţine că împrejurările în care a fost săvârşită o infracţiune pot duce la reţinerea atât a unor cauze de agravare, cât şi a unor cauze de atenuare a răspunderii penale.
Ori de câte ori se constată existenţa cumulativă a acestora, instanţa are obligaţia, în procesul de individualizare judiciară a pedepsei să respecte ordinea în care urmează a se face aplicarea circumstanţelor agravante, a circumstanţelor atenuante şi a stării de recidivă, atunci când acestea sunt în concurs.
Instanţa trebuie să statueze mai întâi asupra gradului de pericol social concret al infracţiunii, în raport de toate împrejurările în care a fost comisă şi numai după aceea să stabilească în ce măsură starea de recidivă reflectă un grad de pericol sporit al inculpatului.
În speţă, inculpaţii au săvârşit infracţiunile de tâlhărie şi ultraj în concurs real, pe timpul nopţii, iar pentru a asigura scăparea fratelui său, inculpatul C.I. l-a lovit pe partea vătămată V.A., agent de poliţie.
Pe de altă parte, instanţele au constatat că faptele au fost săvârşite în stare de recidivă postexecutorie de către inculpatul I.V., fapt ce reflectă odată în plus periculozitatea sporită a acestuia.
Neputându-se reţine elemente de natură a permite coborârea pedepsei sub limita stabilită de instanţa de fond şi menţinută de instanţa de control judiciar, nici această critică formulată de inculpaţi nu poate fi primită.
Faţă de cele menţionate mai sus, Înalta Curte, în conformitate cu dispoziţiile art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii I.V. şi C.I.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenţii inculpaţi vor fi obligaţi la plata cheltuielilor judiciare către stat în sumă de câte 160 lei, din care suma de câte 40 lei reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru aceştia, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii I.V. şi C.I. împotriva deciziei penale nr. 151 din 7 aprilie 2005 a Curţii de Apel Ploieşti.
Constată că recurentul inculpat I.V. este arestat în altă cauză.
Obligă fiecare recurent inculpat la plata sumei de câte 160 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 40 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru aceştia, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 23 septembrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7222/2005. Penal. Menţinere măsură de... | ICCJ. Decizia nr. 368/2005. Penal. întrerupere executare. Recurs → |
|---|
