ICCJ. Decizia nr. 5689/2005. Penal
| Comentarii |
|
Tribunalul București, secția I penală, prin sentința penală nr. 895 din 1 iulie 2005, l-a condamnat pe inculpatul N.L., la 5 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b) și c) și alin. (21) lit. b) C. pen., cu aplicarea art. 74 lit. a), art. 76 lit. b) C. pen.
Conform art. 71 C. pen., i s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP), pe perioada executării pedepsei.
în baza art. 350 C. proc. pen., s-a menținut arestarea preventivă a inculpatului și conform art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), s-a dedus din pedeapsa aplicată durata reținerii și arestării preventive de la 16 noiembrie 2004 la zi.
Inculpatul a fost obligat să plătească părții civile V.L.M. suma de 700.000 lei reprezentând despăgubiri civile.
Conform art. 118 lit. b) C. pen., s-a confiscat de la inculpat cuțitul folosit la săvârșirea infracțiunii aflată în camera de corpuri delicte a secției 10 poliție.
Inculpatul a mai fost obligat la 5.000.000 lei cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, în ziua de 12 noiembrie 2004, în jurul orei 20,30, în timp ce se afla pe Bulevardul Unirii din București, V.L.M. a fost oprit de inculpat care i-a cerut telefonul mobil pentru a da un apel. Partea vătămată i-a înmânat telefonul inculpatului care ulterior i l-a restituit, și-a continuat drumul, dar a fost ajunsă de făptuitor, acesta solicitându-i din nou telefonul.
După primirea telefonului, motivează prima instanță, inculpatul N.L. a refuzat să-l mai restituie părții vătămate pe care a lovit-o cu palma peste ceafă, și a amenințat-o cu un cuțit, pe care i l-a pus în dreptul gatului, cerându-i să plece. Sub presiunea psihică exercitată V.L.M. s-a speriat și a părăsit locul faptei, iar inculpatul a vândut telefonul martorului D.C. pentru suma de 700.000 lei, iar acesta l-a înstrăinat unei persoane necunoscute.
Curtea de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și familie, prin decizia penală nr. 605 din 2 august 2005, a respins, ca nefondat, recursul inculpatului prin care a cerut reducerea pedepsei aplicate, apreciind că aceasta răspunde întru totul exigențelor legii penale atât în raport cu pericolul social concret al faptei săvârșite cat și cu circumstanțele personale ale făptuitorului, cu gradul lui de moralitate și șansa de reeducare pe care o prezintă.
împotriva acestei decizii a declarat în termen legal recurs inculpatul N.L., fără a-l motiva în scris.
Apărătorul inculpatului, în concluziile orale a solicitat în principal, admiterea recursului, casarea hotărârilor și schimbarea încadrării juridice în infracțiunea de abuz de încredere prevăzută de art. 213 C. pen., iar în subsidiar reducerea pedepsei aplicate.
Examinând recursul în raport cu motivele invocate ce se vor analiza prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 3859pct. 17 și 14 C. proc. pen., înalta Curte de Casație și Justiție constată că acesta este nefondat.
Din analiza ansamblului materialului probator administrat în cauză rezultă că în mod judicios instanțele au reținut că, în seara de 12 noiembrie 2004, inculpatul a deposedat prin violență și amenințare cu un cuțit, pe partea vătămată de un telefon mobil, în timp ce se afla pe Bulevardul Unirii din București, iar încadrarea juridică este legală.
Abuzul de încredere, ca și tâlhăria, este o infracțiune contra patrimoniului, deoarece prin săvârșirea ei, un bun mobil este scos din patrimoniul unei persoane și trecut pe nedrept în stăpânirea făptuitorului, aducându-se astfel o vătămare raporturilor sociale de ordin patrimonial. Ceea ce caracterizează abuzul de încredere și, prin aceasta îl deosebește esențial de tâlhărie este modul în care operează acest transfer patrimonial ilicit. Prin săvârșirea infracțiunii de tâlhărie făptuitorul obține în mod ilicit detenția bunului pe care îl ia din posesia altei persoane prin întrebuințarea de violențe sau amenințări, pe când cel care comite infracțiunea de abuz de încredere dobândește în mod licit detenția, în temeiul unui raport juridic, dar ulterior, în mod abuziv, prin singura sa voință transformă, intervetește, această simplă detenție într-o stăpânire deplină.
în speță, fapta inculpatului de a-și însuși prin violență telefonul mobil al părții vătămate, pe care a amenințat-o cu un cuțit, constituie infracțiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b) și c) și alin. (21) lit. b) C. pen., iar nu infracțiunea de abuz de încredere prevăzută de art. 213 C. pen., deoarece telefonul respectiv nu l-a deținut în virtutea unui raport juridic încheiat cu victima, care să justifice încadrarea juridică în infracțiunea de abuz de încredere ci l-a sustras prin violență și amenințări.
Astfel, cum rezultă din declarațiile părții vătămate V.L.M., procesul verbal de recunoaștere după fotografii și cel de recunoaștere din grup coroborate cu declarațiile date în cursul urmăririi penale de martora P.S. care se afla împreună cu inculpatul în zona magazinului Unirea și acesta i-a comunicat că intenționează să-i ia telefonul victimei și cele ale martorului D.C. care a cumpărat de la N.L. telefonul, acesta a sustras prin violență celularul de la V.L.M. pe care l-a amenințat cu un cuțit.
Ca urmare soluția de condamnare a inculpatului pentru comiterea infracțiunii de tâlhărie este corectă.
De asemenea, nu poate fi avută în vedere nici critica privind greșita individualizare a pedepsei aplicate, impunându-se reducerea acesteia, deoarece a fost făcută o corectă adecvare cauzală a criteriilor generale prevăzută de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), ținându-se cont de gradul de pericol social al faptei comise și de circumstanțele personale ale inculpatului.
Instanța de apel a reținut corect că nu se poate da o eficiență sporită circumstanțelor atenuante prevăzută de art. 74 lit. a) C. pen., și reduce într-o și mai mare măsură sancțiunea aplicată de prima instanță deoarece inculpatul a comis fapta pe timp de noapte, într-un loc public folosindu-se de un cuțit, prejudiciul nu a fost acoperit și în timpul procesului a avut o atitudine oscilantă negând comiterea acestuia în cursul cercetării judecătorești.
Așadar, instanțele au evaluat toate criteriile specifice individualizării pedepsei având în vedere atât gravitatea faptei cat și profilul moral al inculpatului, nefiind aplicabil cazul de casare prevăzut de art. 3859pct. 14 C. proc. pen.
Deoarece criticile formulate sunt neîntemeiate, iar din examinarea actelor dosarului nu rezultă existența unor cazuri din cele prevăzute de art. 3859alin. (3) C. proc. pen., care pot fi luate în considerare din oficiu, înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) din același cod, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpat, cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Conform art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), se va deduce din pedeapsa aplicată inculpatului durata reținerii și arestării preventive de la 16 noiembrie 2004 la 10 octombrie 2005.
Onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, în sumă de 100 lei, s-a avansat din fondul Ministerului Justiției.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5681/2005. Penal | ICCJ. Decizia nr. 5690/2005. Penal → |
|---|
