ICCJ. Decizia nr. 5692/2005. Penal
| Comentarii |
|
Prin sentința penală nr. 17/ P din 20 ianuarie 2005 a Tribunalului Bihor a fost achitat inculpatul V.G., în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., pentru infracțiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen.
S-a constatat că partea vătămată C.M. nu s-a constituit parte civilă.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că, din probele administrate în cauză nu rezultă cu certitudine că în Gara Centrală din Oradea, în ziua de 6 ianuarie 2002, inculpatul V.G. a smuls din mâna părții vătămate M.C., persoană cu handicap locomotor, ce se deplasa prin utilizarea unui cărucior, cu rotile, suma de 11.700.000 lei, în timp ce se afla lângă un oficiu de vânzare a biletelor de călătorie.
în declarațiile date de inculpat, motivează prima instanță, acesta a recunoscut că a fost prezent la locul faptei și a intrat în contact cu partea vătămată care i-a cerut să-i cumpere o sticlă cu alcool și i-a oferit suma de 10.000 lei, moment în care, lângă ea se aflau mai mulți țigani, iar în momentul în care a revenit, victima a afirmat că i-au fost furați banii, dar aceste împrejurări constituie doar indicii că V.G. ar fi autorul faptei, care însă, nu se coroborează cu alte probe administrate în cauză.
Tribunalul a mai constatat că, în faza de urmărire penală, martorul R.I. a precizat că inculpatul i-a smuls părții vătămate banii pe care îi avea în mână în momentul în care i-a dat suma de 10.000 lei, după care a fugit, dar în fața instanței și-a modificat depoziția, arătând că nu a surprins momentul în care victimei i-au fost sustrași banii.
Prima instanță a mai apreciat că sustragerea inculpatului de la urmărirea penală nu constituie un element incriminator, fiind cel mult un indiciu care nu se coroborează cu alte probe de vinovăție, motiv pentru care l-a achitat pe făptuitor pentru infracțiunea de tâlhărie.
Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, prin decizia nr. 132 din 21 iunie 2005, a admis apelul declarat de parchet împotriva hotărârii primei instanțe care a fost desființată, în sensul că, în baza art. 211 alin. (2) lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., l-a condamnat pe inculpatul V.G., la 6 ani închisoare, pentru comiterea infracțiunii de tâlhărie.
Conform art. 83 C. pen., Curtea a revocat suspendarea condiționată a pedepsei de 2 ani închisoare, aplicată inculpatului prin sentința penală nr. 244 din 4 octombrie 2001, pronunțată de Judecătoria Arad și a dispus executarea ei prin privare de libertate alături de pedeapsa aplicată prin hotărârea atacată, cu aplicarea art. 71 și art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
Inculpatul a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Instanța de apel a constatat că vinovăția inculpatului în săvârșirea infracțiunii de tâlhărie a fost pe deplin probată, V.G. fiind cel care a smuls din mâna părții vătămate C.M. banii, după care a fugit, împrejurare care rezultă din declarația părții vătămate, depoziția martorului R.I., procesul-verbal de recunoaștere a inculpatului de către victimă încheiat în prezența martorilor M.G. și G.D.I.
împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul V.G. care, prin motivele formulate în scris printr-un memoriu separat depus la instanță, a susținut că soluția este netemeinică și nelegală, deoarece fapta reținută în sarcina sa nu este dovedită cu probe certe de vinovăție și ca atare, greșit a fost condamnat pentru infracțiunea de tâlhărie.
Instanța de apel, în mod greșit, a reținut că probele administrate în cauză fac dovada vinovăției sale, bazându-se exclusiv pe declarația martorului R.I., dată în cursul urmăririi penale, deși acesta și nici un alt martor nu l-au văzut smulgându-i banii părții vătămate.
Apărătorul inculpatului a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei și menținerea hotărârii primei instanței, întrucât apelul a fost greșit admis.
înalta Curte, examinând decizia atacată pe baza actelor și lucrărilor dosarului, în raport de criticile invocate, constată că recursul este nefondat.
Curtea de apel a stabilit corect situația de fapt și a reținut, în mod just vinovăția inculpatului în concordanță cu probele administrate în cursul urmăririi penale și al cercetării judecătorești. Fapta imputată acestuia a fost corect reținută pe baza recunoașterilor sale personale referitoare la prezența sa în Stația C.F.R. Oradea, în ziua de 6 ianuarie 2002, când victima C.M. l-a rugat să-i cumpere o sticlă cu alcool și i-a data suma de 10.000 lei, iar când s-a întors, aceasta i-a spus că i-au fost furați banii.
Negarea inculpatului că ar fi sustras prin violență părții vătămate suma de 11.700.000 lei este lipsită de semnificație în cauză, întrucât, în cursul urmăririi penale, martorul R.I. a declarat că V.G. i-a smuls victimei din mână toți banii pe care i-a scos din buzunar. Faptul că, în cursul cercetării judecătorești, martorul R.I. a precizat că el nu a surprins momentul în care părții vătămate i-au fost furați banii, nu poate să conducă la înlăturarea declarației sale date în faza de urmărire penală, deoarece aceasta se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză.
Partea vătămată l-a recunoscut pe V.G. ca fiind persoana care l-a deposedat de bani în prezența martorilor asistenți M.G. și G.D.I.
în raport de probele analizate se constată că soluția de condamnare a inculpatului pentru infracțiunea de tâlhărie este corectă, vinovăția acestuia fiind dovedită cu prisosință, nesubzistând eroarea gravă invocată în recurs.
în consecință, constatând ca fiind neîntemeiată critica formulată de inculpat și nerezultând existența vreunui caz de casare prevăzut de art. 3859alin. (3) C. proc. pen., care să poată fi luat în considerare din oficiu, înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) din același cod, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de acesta.
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, în sumă de 220 lei, din care onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu în sumă de 100 lei, s-a avansat din fondul Ministerului Justiției.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5691/2005. Penal | ICCJ. Decizia nr. 5693/2005. Penal → |
|---|
