ICCJ. Decizia nr. 6615/2005. Penal. Revizuire. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 6615/2005
Dosar nr. 4970/2005
Şedinţa publică din 23 noiembrie 2005
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, prin sentinţa nr. 988 din 11 august 2004, s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de J.C.L., reţinându-se că motivele nu se încadrează în cazurile de revizuire prevăzute de lege.
Prin Decizia penală nr. 687 din 28 septembrie 2004 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de condamnat reţinându-se că prin cererea de revizuire se tinde la reanalizare fondului cauzei şi la o prelungire a probatoriului, contrar prevederilor art. 394 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a admis recursul declarat de condamnat fiind casate atât sentinţa cât şi Decizia, cauza fiind trimisă spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti.
În considerentele deciziei s-a arătat că motivele invocate de condamnat se încadrează în dispoziţiile art. 394 lit. a) C. proc. pen., cererea de revizuire fiind admisibilă în principiu.
Prin sentinţa penală nr. 602 din 9 mai 2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, s-a respins cererea formulată de condamnat privind revizuirea sentinţei penale nr. 1206 din 19 decembrie 2002 pronunţată de Tribunalul Bucureşti.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că împrejurarea invocată de petent cu privire la opinia medicului de gardă rezultă din procesul verbal din 29 decembrie 2000 ce a fost cunoscută de instanţă fiind lipsit de relevanţă faptul că despre această împrejurare nu se face vorbire în hotărârile pronunţate de instanţă.
Pe de altă parte prin împrejurările invocate nu se tinde a se dovedi nevinovăţia condamnatului, ci stabilirea unor situaţii de natură a atenua răspunderea penală a acestuia prin schimbarea calificării faptei într-o infracţiune mai uşoară sau prin constatarea unor cauze de atenuare a răspunderii penale.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel condamnatul criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie susţinând că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat cererea de revizuire ca fiind admisibilă în timp ce instanţa de fond a constatat că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 394 lit. a) C. proc. pen.
De asemenea, s-a susţinut că în mod greşit s-a dispus condamnarea sa pentru infracţiunea prevăzută de art. 20, raportat la art. 174 – art. 175 lit. i) C. pen., atâta timp cât încadrarea juridică corectă este cea prevăzută de art. 180 alin. (2) C. pen., conform procesului verbal încheiat de organele de poliţie şi înscrisul medico-legal care atestă că victimei nu i-a fost pusă viaţa în primejdie.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, prin Decizia nr. 543 din 11 iulie 2005, a respins, ca nefondat, apelul declarat de condamnatul revizuient.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că, din verificarea actelor şi lucrărilor dosarului, rezultă că J.C.L. a fost condamnat, la 6 ani închisoare prin sentinţa penală nr. 1206 din 19 decembrie 2002 a Tribunalului Bucureşti, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 20, raportat la art. 174 – art. 175 lit. i) C. pen., respingându-se cererea de schimbare a încadrării juridice din infracţiunea mai sus-arătată în infracţiunea prevăzută de art. 182 C. pen., reţinându-se atitudinea subiectivă a inculpatului faţă de fapta săvârşită.
Mai mult, s-a respins şi proba de efectuarea unui nou raport de expertiză medico-legală avându-se în vedere actele medicale existente la dosar.
Prin Decizia penală nr. 156 din 20 martie 2003 s-a respins apelul declarat de inculpat.
În ceea ce priveşte raportul medico-legal s-a apreciat că acesta nu creează dubii cu privire la conţinutul său, fiind atestat de medicul-legist şi coroborat cu ansamblul probator administrat în cauză.
Împotriva acestor hotărâri a declarat recurs inculpatul criticându-le pentru nelegalitate şi netemeinicie solicitând schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 – art. 175 lit. i) C. pen., în infracţiunea prevăzută de art. 180 alin. (2) C. pen.
Prin Decizia penală nr. 5598 din 2 decembrie 2003, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondat, recursul declarat de inculpat.
În ceea ce priveşte solicitarea inculpatului de a se efectua o nouă expertiză medico-legală s-a apreciat că în mod corect a fost respins această probă, întrucât nu sunt elemente care să determine îndoieli asupra exactităţii concluziilor expertizei, iar avizul Comisiei de Avizare şi Control nu este obligatoriu în cauză şi nici necesar.
În ceea ce priveşte încadrarea juridică Înalta Curte a constatat următoarele:
„Aplicând cu cuţitul având lama de 10 cm o puternică lovitură în abdomenul părţii vătămate, producând o plagă penetrantă cu leziuni care au fost de natură să pună în primejdie viaţa inculpatului (absolvent de liceu) a prevăzut şi acceptat moartea victimei ca rezultat probabil a acestei activităţi nu a dorit-o în mod expres".
În aceste condiţii, critica condamnatului, în sensul că la soluţionarea cauzei nu au fost avute în vedere foaia de observaţie nr. 29070/P/5283, procesul verbal din 29 decembrie 2000, întocmit de lt. col. D.V., precum şi faptul că partea vătămată a fost spitalizată doar 7 zile, încadrarea corectă fiind cea prevăzută de art. 180 alin. (2) C. pen., este nefondată, atâta timp cât nu se încadrează în dispoziţiile art. 394 lit. a) C. proc. pen.
Împotriva acestei decizii, condamnatul revizuient a formulat recurs, susţinând că instanţele ce au analizat cererea de revizuire „au schimbat natura, conţinutul şi înţelesul desluşit" al acesteia, întrucât condamnatul nu a susţinut nevinovăţia sa şi nici nelegalitatea hotărârii de condamnare, ci doar netemeinicia acesteia, în sensul că instanţele nu au avut cunoştinţă de opinia medicului chirurg, potrivit căreia viaţa victimei nu a fost pusă în primejdie, opinie confirmată de constatările sale intraoperatorii, consemnate în foaia de observaţie clinică, cât şi de cuantumul redus al zilelor de spitalizare.
Mai arată că şi-a întemeiat cererea pe proba cu procesul verbal din 29 decembrie 2000 întocmit de Biroul judiciar al secţiei 9 poliţie, ce consemnează concluzia medicului de gardă, dr. S., în sensul că leziunile provocate părţii vătămate nu i-au pus viaţa în pericol, împrejurare ce nu a fost cunoscută la soluţionarea cauzei chiar dacă actul respectiv se afla inserat în dosarul de urmărire penală. Faptul că acest act nu a fost invocat în obiectivele stabilite pentru efectuarea expertizei medico-legale, în rechizitoriu şi nici în hotărârile prin care s-a soluţionat fondul cauzei demonstrează susţinerea că împrejurarea respectivă nu a fost avută în vedere, întrucât nu a fost cunoscută, actul la care s-a făcut referire nefiind observat şi, în consecinţă, neanalizat.
Examinând recursul declarat de condamnatul revizuient prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 171 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.
Cazurile de revizuire sunt prevăzute strict şi limitativ de dispoziţiile art. 394 C. proc. pen., acestea vizând descoperirea unor fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei; săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă, în cauza a cărei revizuire se cere, de către un martor, un expert sau un interpret; declararea ca fiind fals a unui înscris care a servit ca temei a hotărârii a cărei revizuire se cere, sau un membru al completului de judecată, procurorul şi persoana care a efectuat acte de cercetare penală a comis o infracţiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere; când două sau mai multe hotărâri judecătoreşti definitive nu se pot concilia.
În cauză, condamnatul a solicitat ca pe baza opiniei medicului de gardă, consemnată în procesul verbal întocmit de organele de poliţie, în sensul că viaţa părţii vătămate nu a fost pusă în primejdie, să se dispună o nouă expertiză medico-legală care ar putea concluziona în acelaşi sens, situaţie care ar duce la schimbarea încadrării juridice într-o infracţiune mai puţin gravă.
Pentru a fi incidente dispoziţiile art. 394 lit. a) C. proc. pen., este necesar să se invoce fapte sau împrejurări noi ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei; or, în speţă, pe lângă faptul că procesul verbal se afla la dosarul cauzei, împrejurarea respectivă a fost invocată în motivele de recurs din dosarul nr. 2386/2003 al Curţii Supreme de Justiţie, faptul că nu s-a făcut referire expresă la acest act în motivarea deciziei pronunţate de recurs neputând duce la concluzia că, nefiind analizat, nu a fost cunoscut şi, deci, ne aflăm în prezenţa unei împrejurări noi.
Ca atare, cum aspectele invocate nu se regăsesc în dispoziţia legală menţionată iar hotărârile pronunţate sunt legale şi temeinice, recursul condamnatului revizuient va fi respins ca nefondat.
Conform dispoziţiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul J.C.L. împotriva deciziei penale nr. 534 din 11 iulie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Obligă recurentul condamnat la plata sumei de 80 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 23 noiembrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6611/2005. Penal. Legea 143/2000. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6659/2005. Penal. Art. 211 Cod Penal. Recurs → |
|---|
