ICCJ. Decizia nr. 6707/2005. Penal
| Comentarii |
|
Prin cererea olografă contestatorul A.Șt. a solicitat examinarea, prin prisma dispozițiilor ce vizează calea de atac a recursului, a două hotărâri penale definitive pronunțate împotriva sa de Tribunalul București, ambele sub același număr, respectiv nr. 139, dar în ani diferiți, respectiv prima în anul 2000, la secția a II-a penală, și cea de a doua în anul 2001, la secția I penală.
Deoarece cererea condamnatului nu conținea suficiente elemente privind obiectul ei, înalta Curte a solicitat apărării să precizeze obiectul exact al cererii, temeiul de drept pe care se fundamentează și elemente de identificare a hotărârilor vizate.
Apărătorul ales al condamnatului a făcut precizarea că cererea reprezintă o contestație în anulare, fundamentată pe dispozițiile art. 386 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., că cele două hotărâri judecătorești mai sus indicate se află atașate la dosar și că are cunoștință și de existența unei alte hotărâri definitive de condamnare pe care însă nu a putut-o identifica, astfel că nu o poate invoca în susținerea contestației în anulare.
Din examinarea hotărârilor indicate de apărare, înalta Curte constată că prin sentința penală nr. 139 din 3 martie 2000 pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a penală, în dosarul nr. 1021/1998, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 1892 din 10 aprilie 2002 a Curții Supreme de Justiție, inculpatul A.Șt. a fost condamnat, pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (2), (3), (4) și (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), la o pedeapsă de 8 ani închisoare, iar prin sentința penală nr. 139 din 22 februarie 2001 pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, în dosarul nr. 3205/2000, inculpatului A.Șt. i-a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea.
înalta Curte constată că cererea de contestație în anulare formulată de condamnatul A.Șt. este nefondată pentru următoarele considerente.
Contestația în anulare este mijlocul procesual prin care, în anumite cazuri prevăzute de lege, se poate cere unei instanțe care a pronunțat o hotărâre definitivă să rejudece cauza penală și să revină în total sau în parte asupra soluțiilor date acesteia.
Contestația în anulare este, așadar, o cale de atac îndreptată contra unei hotărâri definitive, deci o cale de atac extraordinară care nu devine folosibilă decât atunci când o cauză penală a fost definitiv judecată.
Contestația în anulare, ca orice cale de atac, provoacă o amplificare în desfășurarea procesului penal, dincolo de limita ordinară a acestui proces, dar în vederea readucerii lui înlăuntrul acestei limite prin eventuala rejudecare a cauzei penale.
Contestația în anulare se adresează instanței care a pronunțat hotărârea definitivă pentru a provoca un autocontrol judecătoresc, care poate duce la o rejudecare a cauzei de către aceeași instanță, așa încât contestația în anulare are caracterul de cale de atac de retractare.
Potrivit dispozițiilor art. 386 C. proc. pen., contestația în anulare împotriva hotărârilor penale definitive poate fi făcută numai în cazurile anume prevăzute în aceste dispoziții. Condiția comună tuturor cazurile de contestație este ca hotărârea atacată să fie definitivă.
Potrivit art. 386 lit. d) C. proc. pen., contestația în anulare poate fi făcută când împotriva unei persoane s-au pronunțat două hotărâri definitive (de condamnare, achitare sau încetarea procesului penal) pentru aceeași faptă, respectiv când au fost încălcate dispozițiile legale privind autoritatea de lucru judecat.
Calea extraordinară de atac a contestației în anulare, în cazul prevăzut de art. 386 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., presupune deci existența concomitentă a două hotărâri definitive de condamnare a unei persoane pentru aceeași faptă, existența unei identități de obiect, de persoană (respectiv, în cadrul celei de a doua judecăți să fi fost inculpată aceeași persoană care a mai fost anterior judecată), iar obiectul cauzei să-l constituie aceleași fapte pentru care inculpatul a fost judecat.
Condițiile cerute de text sunt explicite, în sensul că numai hotărârile prin care s-a soluționat fondul procesului pot fi reconciliate prin procedura contestației în anulare, fiind exclusă deci posibilitatea de a se avea în vedere un alt gen de hotărâri.
Din examinarea hotărârilor invocate de apărare rezultă că numai una din ele este de condamnare, cealaltă fiind o hotărâre din cele ce vizează luarea, menținerea, revocarea ori înlocuirea unei măsuri preventive, deci nu este vorba de o hotărâre de condamnare.
Argumentul apărării că ar mai exista o hotărâre de condamnare neidentificată și nedepusă la dosar nu poate forma obiectul judecății prezentei cereri.
Având în vedere cele menționate mai sus, nefiind întrunite condițiile cerute de textul de lege invocat în susținerea cererii, respectiv neexistând două hotărâri definitive de condamnare pentru aceeași faptă, înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 392 C. proc. pen., raportat la art. 386 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., va respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatorul A.Șt.
Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., a obligat contestatorul la plata cheltuielilor judiciare către stat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6708/2005. Penal | ICCJ. Decizia nr. 6702/2005. Penal → |
|---|
