ICCJ. Decizia nr. 1437/2006. Penal
| Comentarii |
|
Prin sentința penală nr. 1257/ F din 12 octombrie 2005 a Tribunalului București, secția I penală, a fost respinsă contestația la executare formulată de condamnatul D.C.C. cu privire la sentința penală nr. 325/1999 a Tribunalului București, secția a II-a penală, constatând autoritate de lucru judecat, în raport cu sentința penală nr. 1040/2003 pronunțată de Tribunalul București, secția I penală.
Pentru a pronunța această soluția, instanța a reținut că prin sentința penală nr. 325 din 23 iunie 1999 a Tribunalului București, secția a II-a penală, definitivă prin neapelare la 3 august 199, s-a dispus, în baza art. 215 alin. (1), (3) și (5) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), condamnarea inculpatului D.C. la 13 ani închisoare cu executarea în regim de detenție.
Condamnatul a formulat contestație la executarea acestei sentințe susținând că Legea nr. 456/2001 a redefinit înțelesul noțiunii de consecințe deosebit de grave prevăzută de art. 146 C. pen., stabilind un plafon valoric al pagubei la 2 miliarde lei.
Tribunalul a constatat că nu este prima contestație la executare formulată de condamnat și că o contestație identică a fost respinsă, ca nefondată, prin sentința penală nr. 1040 din 31 octombrie 2003 a Tribunalului București, secția I penală, definitivă prin decizia penală nr. 1323 din 5 martie 2004 a înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală.
Curtea de Apel București, secția I penală, prin decizia penală nr. 914 din 28 noiembrie 2005, a respins apelul declarat de condamnat împotriva hotărârii de respingere a contestației la executare.
Pentru a decide astfel, instanța de control judiciar a considerat nefondate criticile condamnatului în sensul că, urmare modificării art. 146 C. pen., trebuia să-i fie admisă contestația la executare, cu consecința reducerii pedepsei aplicate reținând totodată că anterior s-a mai pronunțat o hotărâre de respingere a unei contestații la executare, cu același obiect, existând autoritate de lucru judecat.
împotriva acestei decizii a declarat recurs în termen legal condamnatul D.C. care a susținut că în mod greșit i-a fost respinsă contestația la executare și că se impune aplicarea legii penale mai favorabile.
Recursul declarat nu este întemeiat.
în conformitate cu dispozițiile art. 458 alin. (1) C. proc. pen., când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare intervine o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară decât cea care se execută, instanța ia măsuri pentru aducerea la îndeplinire a dispozițiilor art. 12,14 și 15 C. pen., iar potrivit alin. (2) aplicarea acestei dispoziții se face din oficiu sau la cererea procurorului ori a celui condamnat.
Potrivit art. 15 C. pen., aplicarea legii penale mai favorabile este facultativă, putându-se dispune fie menținerea, fie reducerea pedepsei, urmând a se ține seama de infracțiunea săvârșită, de persoana condamnatului, de conduita acestuia după pronunțarea hotărârii sau în timpul executării pedepsei și de timpul cât a executat din pedeapsa.
Pe de altă parte prin dispozițiile art. 166 C. proc. civ., incidente, conform art. 721 din același cod, și în materie procesual penal, s-a stabilit că excepția autorității de lucru judecat se poate ridica de părți sau de judecător de la unitatea instanțelor de recurs și că ea împiedică judecarea din nou a contestației bazată pe același motiv.
Or, din examinarea actelor dosarului se constată că o primă contestație la executare întemeiată pe dispozițiile legale evocate a fost soluționată prin respingere, conform sentinței penale nr. 1040 din 31 octombrie 2003 a Tribunalului București, secția I penală, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 1323 din 5 martie 2004 a înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, și că ulterior condamnatul a formulat din nou contestație la executare bazată pe același motiv.
Existând autoritate de lucru judecat în mod justificat instanța de control judiciar a confirmat soluția tribunalului de respingere a contestației condamnatului.
întrucât criticile din recurs au fost nefondate, Curtea, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) și a art. 192 alin. (2) C. proc. pen., a respins, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul D.C., și obligat acesta la cheltuieli judiciare către stat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1441/2006. Penal | ICCJ. Decizia nr. 1460/2006. Penal → |
|---|
