ICCJ. Decizia nr. 166/2006. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.166/2006
Dosar nr. 14706/1/2005 (nr. vechi 3583/2005)
Şedinţa publică din 12 ianuarie 2006
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Decizia nr. 3247 din 24 mai 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. 633/2005, au fost respinse, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii A.O.P. şi M.V. împotriva deciziei penale nr. 449 din 21 decembrie 2004 a Curţii de Apel Iaşi, fiind obligaţi recurenţii la plata sumei de câte 1.200.000 lei cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a decide astfel, instanţa supremă, examinând hotărârile atacate în raport de criticile exprimate şi potrivit probelor administrate, a constatat că recursurile sunt nefondate, în cauză, respectându-se dispoziţiile legale privind competenţa potrivit noilor reglementări, situaţia de fapt şi vinovăţia inculpaţilor au fost corect reţinute conform probelor administrate, aşa cum a rezultat din motivarea sentinţei, pe care curtea şi-a însuşit-o.
Dat fiind contextul real în care s-au petrecut faptele, respectiv trecerea se făcea între România şi Moldova, într-o perioadă era posibilă doar cu prezentarea buletinului de identitate, cel ce avea viză nu avea permis de conducere, iar cel cu permis de conducere nu avea viză; comportarea anterioară fusese bună; mobilul era de ordin afectiv etc., instanţa, în mod corect, s-a orientat spre pedepse cu un cuantum foarte redus.
Hotărârile fiind legale şi temeinice, iar recursurile nefondate, urmează a fi respinse în conformitate cu dispoziţiile art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., iar recurenţii vor suporta cheltuielile judiciare către stat (art. 191 şi art. 192 C. proc. pen.).
Împotriva acestei decizii formulat contestaţie în anulare, contestatorul M.V.
În motivarea contestaţiei în anulare, contestatorul a arătat că a fost condamnat, în baza art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP), raportat la art. 70 din OUG 105/2001, la pedeapsa de 5 luni închisoare, reţinându-se în sarcina sa că, în data de 16 octombrie 2001, l-a ajutat pe condamnatul F.G.I. să treacă frontiera de stat a României, în Republica Moldova, considerând că hotărârea de condamnare este nelegală şi netemeinică.
S-a arătat că împotriva sa au fost pronunţate două hotărâri pentru aceeaşi faptă, respectiv hotărârea contestată dată în dosarul nr. 633/2005 de pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale dată de Parchetul Militar Teritorial în dosarul nr. 1961/P/2001 de către magistratul L.P.
Contestatorul a arătat că instanţa de recurs nu a luat în considerare faptul că prin rezoluţia dată de Parchetul Militar Teritorial s-a dispus neînceperea urmăririi penale pentru săvârşirea infracţiunilor de luare de mită şi abuz în serviciu, infracţiuni ce însumează şi elementele constitutive ale infracţiunii de complicitate la trecere ilegală a frontierei. Mai mult, magistratul a extins cercetările penale şi asupra tuturor faptelor conexe, printre care şi această trecere ilegală a frontierei de stat de către condamnatul F.G.I., iar concluziile acestuia au fost „că datorită intensităţii traficului, este posibilă trecerea frontierei de către persoane de rea-credinţă care se ascund şi se sustrag controlului lucrătorilor de poliţie". Faţă de cele expuse, magistratul ce a efectuat actele de urmărire penală a considerat că nu există infracţiune, lucrătorii de poliţie şi-au exercitat în mod corect atribuţiile de serviciu, întorcând autoturismul în care se afla persoana fără paşaport.
Se apreciază că instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra cauzei de încetare a procesului penal prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. i) şi i1) C. proc. pen., cu privire la care existau la dosar următoarele probe. Organul de urmărire penală nu a extins cercetarea penală şi asupra martorului L.D., care din probele administrate la dosarul cauzei, a rezultat că acesta a trecut în mod ilegal frontiera de stat şi a fost complicele condamnatului F.G.I. la trecerea frontierei de stat. Din raportul col. căpitanul T., care a efectuat cercetarea în comun cu organele de cercetare din Republica Moldova a concluzionat că persoanele respective se ocupau cu traficul de obiecte de cult prin P.T.F. Sculeni şi vinderea lor prin anticariatul familiei L., organul de cercetare penale neexistând cercetările şi sub acest aspect.
Contestaţia a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 386 C. proc. pen.
La dosarul cauzei au fost depuse precizări şi completări ale contestaţiei în anulare formulată, prin care contestatorul a solicitat admiterea contestaţiei, casarea sentinţei penale nr. 431 din 20 mai 2004 de pe rolul Tribunalul Iaşi, a deciziei penale nr. 449 din 21 decembrie 2004 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi şi a deciziei penale nr. 3247 din 24 mai 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, urmând a se dispune achitarea sa în baza art. 11 alin. (1) pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) ori achitarea în baza art. 11 alin. (1) pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. d), suspendarea punerii în aplicare a hotărârii judecătoreşti până la soluţionarea prezentei contestaţii.
Contestatorul a arătat că împotriva sa au fost pronunţate două hotărârii pentru aceeaşi faptă, respectiv hotărârea contestată dată în dosarul nr. 633/2005 de pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale dată de parchetul Militar Teritorial în dosarul nr. 1961/P/2001 de către magistratul L.P.
Instanţele de judecată nu au luat în considerare faptul că prin rezoluţia dată de Parchetul Militar Teritorial s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de el pentru săvârşirea infracţiunilor de luare de mită şi abuz în serviciu, infracţiuni ce însumează şi elementele constitutive ale infracţiunii de complicitate la trecerea ilegală a frontierei, că au fost extinse cercetările penale şi asupra tuturor faptelor conexe, printre care şi aceasta de trecere ilegală a frontierei de stat de către condamnatul F.G.I.
Faţă de cele expuse, contestatorul a arătat că magistratul ce a efectuat actele de urmărire penală a considerat că nu există infracţiune, lucrătorii de poliţie şi-au exercitat în mod corect atribuţiunile de serviciu, întorcând autoturismul în care se afla persoana fără paşaport, astfel că se impune admiterea contestaţiei în anulare formulată, a se constata ilegalitatea şi netemeinicia hotărârilor judecătoreşti şi în consecinţă achitarea sa.
De asemenea, au mai fost depuse la dosar note scrise în sensul celor mai sus menţionate, făcând referiri la acte noi, respectiv adresa Ministerului Afacerilor Externe nr. H 2-1/1264 din 07 octombrie 2005, cu privire la acordul încheiat la 29 august 1991 ce era în vigoare la data săvârşirii faptei, adresa nr. 603626 din 08 noiembrie 2001, metodologia de lucru nr. 58164 din 27 august 2001 aprobată de şeful I.G.P.F., reţinându-se greşit că prevederile art. 64 din Legea nr. 360/2002 prevederi cale acea dată erau abrogate, la care au fost anexate mai multe fotocopii ale unor înscrisuri.
La termenul de astăzi, contestatorul a solicitat amânarea judecării cauzei pentru imposibilitatea de prezentare, din motive medicale a apărătorului său ales, avocat F.D., depunând cererea şi înscrisul doveditor la dosar.
Procurorul a solicitat respingerea cererii de amânare a cauzei.
Înalta Curte, deliberând, a respins cererea de amânare a judecării cauzei formulată de contestator, constatând că au mai fost acordate termene pentru acest motiv.
Procurorul a invocat excepţia inadmisibilităţii contestaţiei în anulare formulată de contestator, deoarece dispoziţiile art. 386 lit. d) C. proc. pen., se referă la două hotărâri definitive şi nu la alte acte prin care se soluţionează diferite aspecte ale procesului penal, cum este în speţă, rezoluţia procurorului, nefiind îndeplinită cerinţa legală pentru cazul de contestaţie menţionat. Totodată eroarea de fapt invocată de contestator în cerere nu constituie un caz de încetare a procesului penal, în sensul art. 386 lit. c) C. proc. pen.
Apărătorul contestatorului a solicitat admiterea contestaţiei în anulare în temeiul art. 386 lit. d) sau art. 386 lit. c) C. proc. pen., desfiinţarea deciziei atacate şi rejudecând recursul inculpatului, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., achitarea acestuia, potrivit apărărilor formulate şi în scris, depuse de contestator, iar contestatorul, în ultimul cuvânt, a solicitat admiterea contestaţiei în anulare, astfel cum a fost formulată.
Examinând contestaţia în anulare formulată de contestatorul M.V. în raport cu motivele invocate şi precizate ce au fost întemeiate pe dispoziţiile art. 386 lit. d) şi c) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază ca fiind nefondată contestaţia în anulare formulată pentru considerentele ce se vor arăta.
Legiuitorul român a prevăzut în conţinutul dispoziţiilor art. 386 C. proc. pen., cazurile de contestaţie în anulare, statuând că împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri:
a) când procedura de citare a părţii pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs nu a fost îndeplinită conform legii;
b) când partea dovedeşte că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a încunoştinţa instanţa despre această împiedicare;
c) când instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute în art. 10 alin. (1) lit. f) - i1), cu privire la care existau probe în dosar;
d) când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă.
În cuprinsul dispoziţiilor art. 10 alin. (1) C. proc. pen., au fost stipulate cazurile în care punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale este împiedicată, iar cele de la lit. f) - i1) constau în următoarele:
f) lipseşte plângerea prealabilă a persoanei vătămate, autorizarea sau sesizarea organului competent ori altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale;
g) a intervenit amnistia sau prescripţia ori decesul făptuitorului;
h) a fost retrasă plângerea prealabilă ori părţile s-au împăcat, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea plângerii sau împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală;
i) s-a dispus înlocuirea răspunderii penale;
i1) există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege.
Din analiza cauzei rezultă că prin sentinţa penală nr. 431 din 20 mai 2004 pronunţată de Tribunalul Iaşi rămasă definitivă prin Decizia nr. 3247 din 24 mai 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, decizie ce face obiectul prezentei contestaţii în anulare, inculpatul M.V. a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP), raportat la art. 70 alin. (1) din OUG nr. 105/2002 la o pedeapsă de 5 luni închisoare. În baza dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 543/2001 s-a constatat graţiată în întregime pedeapsa aplicată inculpatului. S-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 543/2001 privind revocarea graţierii.
Prin rezoluţia din 14 decembrie 2001 dată de Parchetul Militar Teritorial Iaşi s-a dispus neînceperea urmărirea penală faţă de plt. maj. M.V. şi serg. maj. A.O. din cadrul I.J.P.F. Iaşi pentru infracţiunile prevăzute de art. 254 C. pen., şi art. 248 C. pen.
Înalta Curte nu poate avea în vedere motivul invocat de contestator, în sensul că în cauză au fost date două hotărâri pentru aceeaşi faptă, respectiv sentinţa mai sus menţionată şi rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale arătată, deoarece cazul de contestaţie în anulare prevăzut la art. 386 lit. d) C. proc. pen., este aplicabil atunci când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă.
Or, faţă de contestatorul M.V. a fost pronunţată o hotărâre a instanţei de judecată prin care acesta a fost condamnat pentru infracţiunea prevăzută de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP), raportat la art. art. 70 alin. (1) din OUG nr. 105/2002 şi o rezoluţie de neîncepere a urmăririi penale pentru art. 254 C. pen., şi art. 248 C. pen., alte fapte decât cele pentru care a fost condamnat, act emis de parchet, cele două acte procedurale, hotărârea judecătorească şi rezoluţia parchetului, având naturi juridice distincte, fiind specifice unor faze diferite ale procesului penal, judecată şi respectiv urmărire penală, astfel că nu sunt îndeplinite condiţiile impuse de art. 386 lit. d) C. proc. pen.
Înalta Curte nu poate reţine nici cel de-al doilea motiv invocat de contestator în sensul că instanţele de judecată nu au luat în considerare faptul că prin rezoluţia dată de Parchetul Militar Teritorial s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de el pentru săvârşirea infracţiunilor de luare de mită şi abuz în serviciu, infracţiuni ce însumează şi elementele constitutive ale infracţiunii de complicitate la trecerea ilegală a frontierei, fiind extinse cercetările penale şi asupra tuturor faptelor conexe, printre care şi aceasta de trecere ilegală a frontierei de stat de către condamnatul F.G.I., astfel că magistratul ce a efectuat actele de urmărire penală a considerat că nu există infracţiune, lucrătorii de poliţie şi-au exercitat în mod corect atribuţiunile de serviciu, întorcând autoturismul în care se afla persoana fără paşaport, impunându-se achitarea sa în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., deoarece acesta nu se circumscrie cazului de contestaţie prevăzut de art. 386 lit. c) C. proc. pen.
Legiuitorul a prevăzut în mod expres condiţiile în care este incident cazul de contestaţie stipulat la art. 386 lit. c) C. proc. pen., respectiv atunci când cu ocazia judecării recursului instanţa a omis de a da răspuns unor motive de casare care duceau la încetarea procesului penal şi la dosar să fi existat probe cu privire la cauza de încetare a procesului penal, cauzele de încetare a procesului penal fiind cele prevăzute de art. 10 alin. (1) lit. f) - i1) C. proc. pen.
Or, aşa cum a rezultat în cauză rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale dată de parchet faţă de contestator pentru alte fapte decât cele pentru care a fost trimis în judecată asupra căreia instanţa de recurs ar fi omis să se pronunţe nu se circumscrie unei cauze de încetare a procesului penal, neînceperea urmăririi penale şi încetarea procesului penal fiind două soluţii diferite, cu naturi juridice distincte, prima, operând atunci când din actele premergătoare efectuate după primirea plângerii sau denunţului rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzute de art. 10 C. proc. pen., iar cea de-a doua este specifică judecăţii numai în cazurile prevăzute de la art. 10 alin. (1) lit. f) - i1) C. proc. pen., ce nu erau aplicabile şi nici susţinute probator la judecarea recursului.
De altfel, solicitarea contestatorului de a fi achitat în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., excede cazului de contestaţie în anulare întemeiat pe art. 386 lit. c) din acelaşi cod, deoarece acesta vizează cauze de încetare a procesului penal expres prevăzute de lege, achitarea fiind un alt tip de soluţie operabilă numai în cazurile prevăzute de art. 10 alin. (1) lit. a) - e).
Înalta Curte consideră că examinarea criticilor formulate de contestator în raport cu îndeplinirea condiţiilor impuse de legiuitor în cadrul cazurilor de contestaţie în anulare invocate în art. 386 lit. d) şi c) C. proc. pen., nu conduce la inadmisibilitatea contestaţiei în anulare, atunci când motivele invocate nu se regăsesc în acele dispoziţii, ci la analizarea pe fond a conţinutului acesteia.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de contestatorul M.V. împotriva deciziei penale nr. 3247 din 24 mai 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. 633/2005.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., se va obliga contestatorul condamnat la plata cheltuielilor judiciare către stat, din care onorariul apărătorului din oficiu pentru asistenţa juridică a contestatorului, în sumă de 40 lei (400.000 lei) se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de contestatorul M.V. împotriva deciziei penale nr. 3247 din 24 mai 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. 633/2005.
Obligă contestatorul condamnat la plata cheltuielilor judiciare către stat, în sumă de 100 lei (1.000.000 lei), din care onorariul apărătorului din oficiu pentru asistenţa juridică a contestatorului, în sumă de 40 lei (400.000 lei) se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 12 ianuarie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 162/2006. Penal | ICCJ. Decizia nr. 174/2006. Penal → |
|---|
