ICCJ. Decizia nr. 217/2006. Penal
| Comentarii |
|
INALTA CURTE DE CASATIE SI JUSTITIE, secţia penală, Decizia nr. 217 din 13 ianuarie 2006
Prin sentinţa penală nr. 334 din 22 aprilie 2004 a Tribunalului Iaşi s-a dispus condamnarea inculpatului P.V.C., la pedeapsa de 3 ani şi 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b) şi alin. (21) lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b), art. 74 lit. b) C. pen., şi art. 80 C. pen.
În baza art. 71 C. pen., i s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
În baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), s-a dedus din pedeapsă durata arestării preventive de la 24 noiembrie 2003 până la 25 noiembrie 2003.
S-a constatat recuperat prejudiciul cauzat părţii vătămate Schitul Sf. Teodora din comuna Matca, judeţul Iaşi.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarea situaţie de fapt:
Inculpatul fiind fără ocupaţie, în cursul anului 2003, a prestat diverse activităţi gospodăreşti şi agricole la Schitul Sf. Teodora din comuna Matca, judeţul Iaşi, primind în schimbul muncii sale bani şi alimente.
În data de 6 octombrie 2003, inculpatul a lucrat la acelaşi schit până în jurul orelor 16,00. În aceeaşi seară a revenit, a pătruns în curte, poarta nefiind asigurată, după care s-a îndreptat spre locul unde se aflau păsările. Profitând de întuneric şi de faptul că în apropiere nu se afla nici o persoană, inculpatul şi-a însuşit trei găini pe care le-a pus într-o sacoşă.
Datorită zgomotului produs în momentul sustragerii păsărilor, inculpatul a atras atenţia martorului T.V. care l-a urmărit şi l-a recunoscut.
Întrucât inculpatul a refuzat să restituie sacoşa cu păsările, martorul l-a prins de haine, fiind însă lovit cu pumnii şi picioarele în zona capului. Urmare agresiunii exercitate de către inculpat, martorul a cerut ajutorul călugărilor, astfel încât, la intervenţia acestora actele de violenţă au încetat.
Prejudiciul cauzat părţii vătămate a fost de 600.000 lei, fiind însă acoperit prin restituirea bunurilor sustrase.
Situaţia de fapt expusă anterior a fost stabilită pe baza procesului-verbal de cercetare la faţa locului, declaraţiile martorilor T.V., O.D., M.I., procesul-verbal de confruntare, declaraţiile inculpatului P.V.C.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul, criticând-o pentru netemeinicie, în sensul că pedeapsa este prea mare în raport de circumstanţele sale personale, constând în recunoaşterea faptei, în împrejurarea că are în întreţinere doi copii minori.
Curtea de Apel Iaşi, prin Decizia penală nr. 24 din 13 ianuarie 2005, a respins apelul ca nefondat.
Împotriva acestor hotărâri, în termen legal a declarat recurs inculpatul P.V.C., invocând cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen. şi anume, greşita individualizare a pedepsei.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 1929 din 21 martie 2005 pronunţată în dosarul nr. 843/2005, în baza dispoziţiilor art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul P.V.C., obligându-l la cheltuieli judiciare către stat.
Împotriva acestei decizii, condamnatul P.V.C., a formulat contestaţie în anulare în temeiul art. 386 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., susţinând că procedura de citare pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs, nu a fost îndeplinită conform legii, întrucât la data de 7 ianuarie 2005 a fost reţinut în altă cauză şi nu a fost citat la penitenciar.
Contestaţia în anulare este neîntemeiată urmând a fi respinsă, pentru următoarele considerente:
Condamnatul contestator, aflat în stare de libertate până la data de 7 ianuarie 2005 avea obligaţia legală de a aduce la cunoştinţa instanţei pe rolul căreia se afla judecarea recursului, respectiv Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, faptul că, după această dată, a fost încarcerat şi totodată era obligat să comunice la care penitenciar urmează să fie citat pentru a se putea prezenta în faţa instanţei de recurs spre a-şi susţine apărarea.
Or, condamnatul contestator neaducând la cunoştinţa instanţei locul (adresa) unde să fie citat, nu sunt incidente dispoziţiile art. 386 lit. a) C. proc. pen., acesta fiind în continuare citat la domiciliu. De altfel, examinându-se Decizia nr. 1929 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, se constată că la termenul din 21 martie 2005 când s-a soluţionat, procedura de citare cu inculpatul P.V.C., a fost îndeplinită.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte a respins contestaţia în anulare formulată de contestator obligându-l pe acesta la cheltuieli judiciare către stat din care suma a reprezentat onorariul apărătorului desemnat din oficiu, ce s-a avansat din fondul Ministerului Justiţiei.
| ← ICCJ. Decizia nr. 213/2006. Penal | ICCJ. Decizia nr. 250/2006. Penal → |
|---|
