ICCJ. Decizia nr. 3185/2006. Penal
| Comentarii |
|
Prin sentința penală nr. 1348 din 5 octombrie 2005, Tribunalul București, secția a II-a penală, a condamnat pe inculpatul M.N. la 10 ani închisoare și 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pentru infracțiunea prevăzută de art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), și a art. 71 - art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
A fost menținută starea de arest a inculpatului și s-a dedus, din pedeapsa aplicată, durata arestării preventive, de la 9 iunie 2005, la zi.
în baza art. 17 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, s-a dispus confiscarea a 0,250 grame heroină.
S-au reținut, în esență, următoarele:
La data de 9 iunie 2005, urmare denunțului formulat de B.C., organele judiciare au organizat o livrare supravegheată, în cadrul căreia în urma unei contactări telefonice, s-a prezentat inculpatul M.N., care i-a vândut denunțătorului 9 doze de heroină, pentru suma de 2.500.000 lei.
Imediat după efectuarea tranzacției, au intervenit organele de poliție și la percheziția corporală efectuată, a fost găsită asupra inculpatului suma de 2.500.000 lei, care fuseseră anterior înseriați și tratați special, în vederea acestei acțiuni de prindere în flagrant.
Curtea de Apel București, secția I penală, prin decizia penală nr. 984 din 13 decembrie 2005, a respins apelul inculpatului, ca nefondat.
Totodată, a fost dedusă, de la 9 iunie 2005, durata arestării preventive, din pedeapsa aplicată și s-a menținut starea de arest a inculpatului.
Prin recursul declarat și susținut oral de către apărătorul său, inculpatul a solicitat casarea hotărârilor pronunțate, întrucât sunt nelegale și netemeinice, deoarece a fost condamnat numai pe baza probelor strânse în cursul urmăririi penale, fără să fie verificată realitatea susținerilor martorilor Ș.C.G. și M.A., prin audierea lor în ședință publică, nemijlocit, oral și contradictoriu.
Pentru acest motiv, recurentul a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, unde să fie citate și audiate, de asemenea, persoanele cunoscute sub apelativul B. și G.
în subsidiar, inculpatul, prin apărătorul său, a solicitat reducerea pedepsei, prin aplicarea prevederilor art. 16 din Legea nr. 143/2000, deoarece, în cursul urmăririi penale, a formulat denunțuri penale, în urma cărora au fost începute cercetări față de alte persoane, pentru săvârșirea unor infracțiuni prevăzute de Legea nr. 143/2000.
Recursul inculpatului este fondat.
Potrivit art. 200 C. proc. pen., urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea făptuitorilor și la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată.
Pe de altă parte, potrivit prevederilor art. 287 și 289 C. proc. pen., în faza de judecată, instanța își exercită atribuțiile în mod activ, în vederea aflării adevărului și își formează convingerea pe baza probelor administrate în cauză, activitate care se realizează în fața instanței constituită potrivit legii, în ședință publică, oral, nemijlocit și în contradictoriu.
Din economia textelor de lege mai sus-menționate, rezultă, așadar, că probele descoperite și strânse în cursul urmăririi penale nu pot servi drept temei pentru pronunțarea unei hotărâri judecătorești, ci numai drept temei de sesizare a instanței.
Din economia acelorași texte, rezultă, totodată, că, pentru a servi drept temei de pronunțare a unei hotărâri judecătorești, probele strânse în cursul urmăririi penale și care au servit drept suport probator de trimitere în judecată, trebuie, în mod obligatoriu, verificate, sub aspectul legalității și temeiniciei lor, de către instanța de judecată, în cursul cercetării judecătorești, cu respectarea principiilor nemijlocirii, oralității, publicității și contradictorialității.
Or, în cauză, instanța de fond, abdicând de la îndatorirea de a avea rol activ și de a afla adevărul, a nesocotit aceste principii fundamentale care asigură și garantează aflarea adevărului în procesul penal, omițând să verifice legalitatea și temeinicia probelor invocate în rechizitoriu, drept temei pentru trimiterea în judecată a inculpatului și pronunțând condamnarea acestuia, fără efectuarea cercetării judecătorești.
Concret, instanța de fond, în ședința publică din 28 septembrie 2005, consemnând în încheiere că inculpatul invocă dreptul la tăcere, a reținut și împrejurarea că "acesta nu dorește să se administreze nici o probă și renunță la audierea martorilor din acte".
în aceste condiții, instanța a consemnat, în aceeași încheiere, că reprezentantul Ministerului Public solicită să se ia act de renunțarea inculpatului la audierea martorilor din rechizitoriu, iar, ulterior, a acordat părților cuvântul în fond.
Or, procedând în acest mod, instanța a făcut o greșită interpretare și aplicare a textului art. 329 C. proc. pen., care reglementează instituția procesuală a renunțării la martori.
Potrivit art. 329 C. proc. pen., procurorul și părțile pot renunța la martorii pe care i-au propus, în alin. (2) al aceluiași text de lege, prevăzându-se că, într-o asemenea ipoteză, după punerea în discuție a renunțării, instanța poate dispune ca martorii să nu fie ascultați, dacă audierea lor nu mai este necesară.
Interpretarea logico-rațională a textului de lege sus-menționat impune următoarele constatări:
- renunțarea la martori este prevăzută în cursul cercetării judecătorești, ca o posibilitate pentru procuror și părțile care anterior i-au propus, fie în acuzare, fie în apărare;
- cererea de renunțare la martori în asemenea situații, trebuie obligatoriu pusă în discuție în ședință publică, oral și contradictoriu, de către instanță;
- în urma punerii în discuție, pe baza evaluării celor rezultate și a examinării întregului material probator, în raport de exigențele legale și de obligațiile ce-i revin pentru stabilirea adevărului, instanța va admite cererea de renunțare, numai dacă audierea martorilor respectivi nu mai este necesară.
în cauză, însă, instituția renunțării la martori nu era incidentă, întrucât textul art. 329 C. proc. pen., nu se referă la renunțarea efectuării cercetării judecătorești de către instanță, ci la situațiile în care procurorul și părțile au propus ei înșiși martori în apărare sau acuzare iar instanța, constată, potrivit procedurii susmenționate, că audierea acestora sau a unora dintre ei, nu mai este necesară.
A se accepta că prin aplicarea prevederilor art. 329 C. proc. pen., instanța poate renunța la cercetarea judecătorească, așa cum s-a procedat în cauză, înseamnă a accepta posibilitatea renunțării la rolul, funcțiile și scopul fazei de judecată, ceea ce este de neconceput și inadmisibil.
De altfel, este de observat că instituția prevăzută de art. 329 C. proc. pen., nu era aplicabilă în cauză întrucât martorii la care s-a renunțat nu erau propuși de procuror sau părți ci reprezentau suportul probator al actului de sesizare, care trebuia verificat în mod obligatoriu de instanță pentru pronunțarea unei hotărâri judecătorești.
Procedând în acest mod, instanța de fond a pronunțat o hotărâre de condamnare a inculpatului fără să efectueze cercetarea judecătorească, exclusiv pe baza unor probe care nu pot constitui suportul unei hotărâri judecătorești, ci doar temeiul sesizării instanței.
în consecință, recursul inculpatului urmează să fie admis, să fie casată hotărârea instanței de fond, precum și decizia instanței de apel, care a confirmat-o, și să fie trimisă cauza spre rejudecare, la instanța de fond.
Cu ocazia rejudecării, instanța de fond urmează să verifice legalitatea și temeinicia probelor pe care se bazează rechizitoriul, prin audierea martorilor Ș.C.G., C.D., I.B.A. și B.C.
în raport de prevederile art. 64 alin. ultim C. proc. pen., care consacră principiul loialității în activitatea de probațiune, urmează ca instanța să verifice și dacă mijloacele de probă pe care se bazează trimiterea în judecată au fost obținute în mod legal și, în raport de constatări, să procedeze în consecință.
Totodată, în baza rolului activ și pentru aflarea adevărului, sub toate aspectele, instanța urmează să identifice, să citeze și să audieze martorii solicitați în apărare de către recurentul-inculpat (M.A., precum și persoanele nominalizate de recurent sub apelativul B. și G.).
Pe de altă parte, cu ocazia rejudecării, se vor solicita relații suplimentare celor obținute și transmise Curții de Apel București, referitor la împrejurarea invocată în apărare de către inculpat, în sensul de a verifica dacă îndeplinește cerințele prevăzute de art. 16 din Legea nr. 143/2000, pentru a beneficia de posibilitatea reducerii limitelor pedepsei, în cazul stabilirii vinovăției sale.
S-a avut în vedere că subzistă temeiurile care au impus măsura arestării preventive a inculpatului și pentru a se asigura în continuare buna desfășurare a procesului penal și aflarea adevărului, înalta Curte a menținut măsura arestării preventive a inculpatului.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3178/2006. Penal | ICCJ. Decizia nr. 3168/2006. Penal → |
|---|
