ICCJ. Decizia nr. 3594/2006. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3594/2006
Dosar nr. 8912/1/2006
Şedinţa publică din 5 iunie 2006
Asupra recursului de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 17 mai 2006, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia penală, în dosarul nr. 356/P/Ap/2006, s-a dispus, printre altele, menţinerea stării de arest a inculpatului R.I., în temeiul prevederilor art. 3002 C. proc. pen., combinat cu art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de Apel Braşov a reţinut că, verificând legalitatea arestării preventive a inculpatului, s-a constatat că temeiurile care au stat la baza luării acestei măsuri subzistă, impunând în continuare privarea de libertate a acestuia.
Împotriva încheierii din 17 mai 2006 pronunţată de Curtea de Apel Braşov a declarat recurs, în termen legal, inculpatul R.I. care, prin apărătorul desemnat din oficiu, a solicitat admiterea acestuia, casarea încheierii atacate şi revocarea măsurii arestării preventive.
Înalta Curte, examinând motivele de recurs invocate, cât şi din oficiu cauza, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., combinat cu art. 3856 C. proc. pen., constată că recursul declarat de inculpat este nefondat pentru următoarele considerente:
Prin sentinţa penală nr. 6 din 30 ianuarie 2006 pronunţată de Tribunalul Covasna, în dosarul nr. 2417/2005, inculpatul R.I. a fost condamnat, la o pedeapsă de 12 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b) şi alin. (21) lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) şi art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP)
S-a reţinut că, la data de 31 octombrie 2005, în jurul orelor 18,30, aflându-se în locuinţa părţii vătămate G.I., inculpatul R.I., prin violenţă, a deposedat-o pe aceasta de suma de 3.000.000 lei şi de un briceag.
În urma loviturilor ce i-au fost aplicate, partea vătămată a suferit leziuni pentru a căror vindecare a necesitat 16 zile de îngrijiri medicale.
Împotriva hotărârii primei instanţe, a declarat apel inculpatul R.I., apel care formează obiectul dosarului nr. 356/P/Ap/2006 al Curţii de Apel Braşov.
La termenul din 17 mai 2006, fixat pentru judecarea apelului, instanţa de control judiciar, respectiv Curtea de Apel Braşov, verificând legalitatea şi temeinicia arestării preventive, a menţinut starea de arest a inculpatului, pronunţând încheierea atacată cu recurs în prezenta cauză.
Cu privire la această dispoziţie a instanţei, Înalta Curte constată următoarele:
Este adevărat că, potrivit art. 5 din C.A.D.O.L.F. şi art. 23 alin. (1) din Constituţia României, nimeni nu poate fi privat de libertate.
În aceleaşi texte însă, sunt înscrise totodată şi excepţii de la regula generală mai sus-menţionată.
Astfel, în art. 5 paragraful 1 lit. c) din C.A.D.O.L.F., ratificată de România, prin Legea nr. 30/1994 se prevede că „se exceptează de la dreptul de a nu putea fi lipsit de libertate şi cel care a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente sau când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune ori când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă, după săvârşirea acesteia".
Pe de altă parte, art. 20 din Constituţia României prevede că „dispoziţiile constituţionale vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu D.U.D.O., cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte", iar „dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale".
Rezultă aşadar că reglementările cuprinse în art. 5 paragraful 3 din Convenţie sunt obligatorii, făcând parte din ordinea de drept internă.
În raport de reglementările internaţionale menţionate, cu referire expresă la excepţia prezentată de arestarea preventivă s-a stipulat, printre altele, că privarea de libertate trebuie să se realizeze numai în formele legale şi după procedura prevăzută în legislaţia fiecărui stat, conform Convenţiei, respectiv, cu respectarea procedurii prevăzute de legea procesual penală, prin raportare şi la dispoziţiile constituţionale.
Rezultă aşadar că, dispunerea măsurii arestării preventive şi menţinerea acesteia trebuie să se facă cu respectarea dispoziţiilor generale înscrise în legea procesual penală, fiind subordonate dovedirii interesului superior pe care îl deservesc.
Potrivit art. 160b alin. (1) C. proc. pen., instanţa de judecată, în exercitarea atribuţiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea şi temeinicia arestării preventive.
Conform alin. 3 al aceluiaşi articol, „când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, menţinerea arestării preventive.
În cauză, aşa cum rezultă din încheierea atacată, instanţa de apel a procedat la efectuarea verificărilor dispuse de legea procesual penală şi a constatat că temeiurile de fapt şi de drept [(art. 148 alin. (1) lit. f) şi h) C. proc. pen.)] care au stat la baza luării măsurii arestării preventive subzistă, impunând în continuare privarea de libertate a inculpatului.
Înalta Curte apreciază că, în raport de modul de concepere a activităţii infracţionale, de împrejurările comiterii faptei (profitând de starea de întuneric), de importanţa relaţiilor sociale încălcate de inculpat prin săvârşirea unei infracţiuni deosebit de grave, ce vizează simultan atât integritatea fizică a persoanei cât şi bunurile acesteia, de urmările directe păgubitoare şi traumatizante asupra părţii vătămate, de circumstanţele personale ale inculpatului (recidivist postcondamnatoriu şi postexecutoriu, fiind condamnat anterior pentru fapte similare), dar şi de conduita inculpatului care a avut o poziţie procesuală nesinceră, în pofida probelor administrate, lăsarea în libertate a acestuia, prezintă pericol concret pentru ordinea publică, prin crearea unui sentiment de insecuritate şi neîncredere în buna desfăşurare a justiţiei.
Pe de altă parte, asemenea fapte neurmate de o ripostă fermă a societăţii ar întreţine climatul infracţional şi ar crea făptuitorilor impresia că pot persista în sfidarea legii.
Faptul că a fost pronunţată o hotărâre de condamnare în cauză nu alterează prezumţia de nevinovăţie, limitarea libertăţii persoanei încadrându-se în dispoziţiile legii.
Toate aceste aspecte justifică dispoziţia instanţei de apel, în sensul menţinerii arestării preventive astfel că, Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul R.I.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., inculpatul recurent va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul R.I. împotriva încheierii din 17 mai 2006 a Curţii de Apel Braşov, pronunţată în dosarul nr. 356/P/Ap/2006.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 120 RON (1.200.000 lei) cu titlu de cheltuieli judiciare către stat din care, suma de 40 RON (400.000 lei), reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 5 iunie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3341/2006. Penal. Tâlhărie (art.211 C.p.).... | ICCJ. Decizia nr. 3597/2006. Penal → |
|---|
