ICCJ. Decizia nr. 4475/2006. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.4475/2006
Dosar nr. 58/57/2006
Şedinţa publică din 12 iulie 2006
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 75 din 29 martie 2006 a Tribunalului Sibiu în baza art. 211 alin. (1) şi (2) lit. b) şi c) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), a fost condamnat inculpatul D.V.D., la:
- 7 ani închisoare, pentru infracţiunea de tâlhărie.
S-a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), c) şi e) C. pen.
În baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), s-a dedus din pedeapsă reţinerea şi arestarea preventivă începând cu 15 august 2005.
În baza art. 350 C. proc. pen., s-a menţinut starea de arest a inculpatului.
A fost obligat inculpatul să plătească C.J.A.S. Sibiu suma de 1.852 lei cu dobânzile legale.
A fost obligat inculpatul să plătească statului 800 lei cheltuieli judiciare din care 300 lei reprezintă onorariile pentru avocaţii din oficiu.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut următoarele:
În perioada verii anului 2005, inculpatul a locuit în imobilul din Sibiu, unde locuiesc şi toţi martorii care au fost audiaţi în cauză.
În noaptea de 2 august 2005, partea vătămată V.L. se întorcea din cartierul Ţiglari şi pe strada Abatorului a fost oprit de inculpat, care a lovit-o şi, sub ameninţarea unui cuţit, a deposedat-o de telefonul mobil şi portofel. În urma loviturilor primite, partea vătămată a suferit leziuni care au necesitat pentru vindecare 16-18 zile îngrijiri medicale. De asemenea, trebuie menţionat că leziunile au necesitat spitalizare şi intervenţie chirurgicală.
Din depoziţiile martorilor G.S., G.E. şi S.M.R., reiese că inculpatul le-a relatat că a bătut un tânăr căruia i-a luat telefonul mobil, marca Nokia 3410. Acest telefon l-a vândut apoi martorului G.I. de unde a fost ridicat şi restituit părţii vătămate.
Inculpatul nu a recunoscut săvârşirea faptei, susţinând că de fapt ar fi cumpărat telefonul în staţia C.F.R., de la o persoană, fără a oferi alte amănunte şi fără a dovedi susţinerea.
De altfel, poziţia procesuală a inculpatului din timpul urmăririi penale şi a cercetării judecătoreşti, consemnată în declaraţii şi în încheierile de şedinţă nu vine decât să confirme diagnosticul de tulburare de personalitate instabil, emoţională de tip impulsiv din raportul de expertiză medico-legală psihiatrică.
Concluzionând, instanţa a reţinut că fapta inculpatului, aşa cum a fost descrisă, constituie infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (1) şi (2) lit. b) C. pen.
Din analiza fişei de cazier şi din conţinutul sentinţei penale nr. 1104/2002 a Judecătoriei Aiud, a reieşit că inculpatul nu a beneficiat de prevederile Legii nr. 543/2002, el fiind liberat condiţionat din executarea pedepsei rezultante de 3 ani şi 2 luni închisoare la 17 septembrie 2003, rămânând de executat un rest de 373 zile.
Cum inculpatul a săvârşit infracţiunea dedusă acum judecăţii la data de 2 august 2005, deci după împlinirea duratei pedepsei din care se eliberase condiţionat, aceasta fiind deci considerată executată, el se găseşte în stare de recidivă postexecutorie, conform art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP)
Împotriva acestei sentinţe inculpatul a declarat apel, solicitând, în principal, achitarea sa în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., susţinând că nu a săvârşit fapta pentru care nu a fost condamnat, iar, în subsidiar, a solicitat reducerea pedepsei aplicate prin reţinerea circumstanţelor atenuante, apreciind că pedeapsa aplicată este prea aspră.
Prin Decizia penală nr. 166/ A din 23 mai 2006 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia penală, s-a respins, ca nefundat, apelul declarat de inculpatul D.V.D. împotriva sentinţei penale sus menţionate, menţinându-se starea de arest.
Împotriva acestor hotărâri, în termen legal, a declarat recurs inculpatul, criticându-le pentru nelegalitate, sub aspectul greşitei condamnări pentru infracţiunea de tâlhărie. În motivarea recursului, inculpatul a reiterat susţinerile din fond şi apel, arătând că nu se face vinovat de săvârşirea faptei reţinute în sarcina sa, că asupra sa s-au făcut presiuni pentru a-şi asuma responsabilitatea acestei fapte, instanţele comiţând o gravă eroare condamnându-l pentru o faptă ce nu-i aparţine.
Examinând Decizia recurată prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Susţinerile inculpatului în sensul că nu a comis fapta pentru care a fost condamnat, sunt nefondate, activitatea infracţională a acestuia stabilindu-se pe baza declaraţiilor martorilor L.A., G.St., G.E. şi S.M.R., la care a locuit în perioada comiterii faptei şi care l-au văzut în posesia mai multor bunuri, inclusiv a telefonului mobil aparţinând părţii vătămate, despre care le-a relatat că l-a dobândit prin lovirea proprietarului cu piciorul în gură, motiv pentru care adidaşii în care fusese încălţat aveau urme de sânge, coroborată cu declaraţiile martorului G.I., care a cumpărat de la inculpat telefonul sustras, la scurt timp după comiterea faptei, precum şi cu declaraţiile părţii vătămate, care l-a identificat pe inculpat ca fiind cel care l-a tâlhărit.
În raport de aceste mijloace de probă, simplele susţineri ale inculpatului în sensul că a cumpărat telefonul de la o persoană necunoscută, care ar putea fi adevăratul autor al faptei, nu este de natură să probeze lipsa de temeinicie a probelor de vinovăţie expuse mai sus, instanţa de fond şi cea de apel evaluând corespunzător materialul probator administrat în cauză, cu respectarea dispoziţiilor art. 62, art. 63 şi art. 69 C. proc. pen., pe baza căruia au stabilit fără echivoc împrejurările comiterii faptei, încadrarea juridică dată acesteia şi vinovăţia inculpatului.
Pe de altă parte, starea de sănătate a inculpatului, ce a fost diagnosticat cu tulburare de personalitate instabil, emoţională de tip impulsiv, explică, în parte, atitudinea procesuală a inculpatului.
Pentru aceste considerente, având în vedere şi faptul că nu există motive de casare care să fie luate în considerare din oficiu, conform dispoziţiilor art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) din acelaşi cod, va respinge recursul formulat de inculpat, ca nefondat.
Conform dispoziţiilor art. 38516 alin. (2) C. proc. pen., se va computa durata arestării preventive, la zi iar în baza art. 192 alin. (2) din acelaşi cod, recurentul – inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul D.V.D. împotriva deciziei penale nr. 166/ A din 23 mai 2006 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia penală.
Compută din pedeapsa aplicată inculpatului timpul reţinerii şi arestării preventive cu începere de la 15 august 2005 la 12 iulie 2006.
Obligă pe recurentul inculpat să plătească statului suma de 220 lei cheltuieli judiciare, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 12 iulie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4471/2006. Penal | ICCJ. Decizia nr. 4580/2006. Penal. Tâlhărie (art.211 C.p.).... → |
|---|
