ICCJ. Decizia nr. 4521/2006. Penal. Tâlhărie (art.211 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 4521/2006
Dosar nr. 6428/1/2006
Şedinţa publică din 13 iulie 2006
Deliberând asupra recursului penal de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 411 din 10 noiembrie 2005, Tribunalul Arad, în temeiul art. 211 alin. (2) lit. b) şi c) C. pen., l-a condamnat pe inculpatul I.C. la pedeapsa de 5 ani închisoare, cu aplicarea art. 71 – art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
S-a constatat că prejudiciul cauzat părţii vătămate G.P. a fost acoperit prin restituirea în natură.
Inculpatul a fost obligat să plătească cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă, a reţinut următoarele:
În noaptea de 3 - 4 septembrie 2005, după ce, a consumat băuturi alcoolice inculpatul a hotărât să se plimbe pe străzile situate în zona hotelului din oraşul Nădlac. La un moment dat, în jurul orei 1,00, a aborda-o pe partea vătămată G.P., care se deplasa singură pe trotuar. Inculpatul a încercat să o acosteze, dar partea vătămată a refuzat dându-şi seama că este în pericol, a încercat să îl anunţe telefonic pe martorul B.I. care îi este unchi şi la poarta căruia se oprise. Faţă de refuzul părţii vătămate, inculpatul şi-a continuat drumul pe bicicletă, dar apoi s-a răzgândit şi s-a întors spre partea vătămată, încercând să-i sustragă rucsacul pe care îl avea în mână şi pe care nu a reuşit să i-l sustragă, deoarece acesta a opus rezistenţă.
În cele din urmă inculpatul văzând telefonul mobil asupra părţii vătămate, i l-a smuls şi a fugit tot pe bicicletă. Partea vătămată a alergat după inculpat pentru a-şi recupera telefonul şi la strigătele de ajutor a intervenit martorul B.I. care a încercat imobilizarea inculpatului, dar nu a reuşit. Pentru a-şi asigura scăparea inculpatul a lovit-o pe partea vătămată şi a abandonat bicicleta.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel inculpatul I.C., solicitând în principal achitarea sa în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. b1) C. proc. pen., întrucât fapta sa nu prezintă gradul de pericol social al infracţiunii de tâlhărie.
În subsidiar, inculpatul a solicitat redozarea pedepsei prin reţinerea de circumstanţe atenuante, în raport de faptul că este infractor primar şi a recunoscut şi repetat infracţiunea comisă.
În raport de împrejurările comiterii faptei Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, prin Decizia penală nr. 118/ A din 16 martie 2006, în temeiul art. 379 pct. 1, lit. b) C. proc. pen., a respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul I.C. împotriva sentinţei penale nr. 411/2005 a Tribunalului Arad.
Apelantul a fost obligat să plătească 250 RON cheltuieli judiciare către stat.
Împotriva acestei decizii în termen legal, a formulat recurs inculpatul I.C.
Prin motivele scrise de recurs, inculpatul a solicitat casarea hotărârilor pronunţate şi rejudecând să se dispună achitarea sa în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 alin. (1) lit. b1) C. proc. pen., întrucât faptei săvârşite îi lipseşte gradul de pericol social al unei infracţiuni, datorită cuantumului mic al prejudiciului, care a fost acoperit integral prin restituire în natură, este infractor primar şi a recunoscut şi regretat fapta comisă.
În subsidiar, inculpatul a solicitat redozarea pedepsei aplicate, pe care o consideră prea severă în raport cu circumstanţele reale ale săvârşirii infracţiunii şi cu circumstanţele sale personale.
Recursul formulat de inculpatul I.C. va fi analizat prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 3859 pct. 171 C. proc. pen., referitor la greşita aplicare a legii, şi, respectiv, art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., referitor la greşita individualizare a pedepsei aplicate.
Examinând hotărârile pronunţate în cauză sub aspectele invocate de inculpat, Înalta Curte constată că recursul formulat nu este fondat.
Astfel, pe baza probelor administrate a fost stabilită situaţia de fapt, anterior descrisă, care a fost încadrată corespunzător şi în drept.
De altfel, situaţia de fapt nu a fost contestată de recurent, ca de altfel nici vinovăţia sa.
Potrivit art. 181 C. pen., nu constituie infracţiunea fapta prevăzută de legea penală, dacă prin atingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de lege şi prin conţinutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit e importanţă, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.
Legea stabileşte şi criteriile pentru a stabili gradul de pericol social al faptei comise, respectiv, modul şi mijloacele de săvârşire, scopul urmărit, împrejurările în care fapta a fost comisă, urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, persoana şi conduita făptuitorului.
În cauză, se observă că fapta săvârşită de inculpat nu întruneşte criteriile prevăzute de lege pentru a se constata că acesteia îi lipseşte gradul de pericol social al infracţiunii de tâlhărie, infracţiune complexă în conţinutul căreia sunt întrunite infracţiuni distincte, cum sunt furtul (infracţiunea - scop) şi ameninţarea, fapte care duc atingere integrităţii corporale sau sănătăţii persoanei (infracţiunea – mijloc).
Astfel, se constată că inculpatul a comis fapta pe timp de noapte, în loc public, după ce a urmărit-o pe partea vătămată pentru a se asigura că nu este posibil să fie observat de alte persoane.
Totodată, se reţine că inculpatul după ce a încercat să-i sustragă părţii vătămate un rucsac şi nu a reuşit datorită faptului că aceasta a opus rezistenţă, i-a smuls acesteia un telefon mobil. Întrucât partea vătămată a încercat să-şi recupereze bunul sustras, inculpatul, pentru a-şi asigura scăparea, a lovit-o pe aceasta.
De menţionat este şi faptul că recurentul inculpat se deplasa cu o bicicletă, aspect care sporeşte periculozitatea acestuia, datorită posibilităţii de mişcare mai rapidă.
Împrejurarea că bunul sustras, în valoare de 1.500.000 lei, a fost restituit părţii vătămate (după ce a doua zi după comiterea faptei, inculpatul îl înstrăinase) nu poate conduce la concluzia că faptei îi lipseşte gradul de pericol social al infracţiunii, mai ales că telefonul a fost sustras după încercarea nereuşită a inculpatului de a-şi însuşi rucsacul părţii vătămate.
Criteriile prevăzute de lege pentru aprecierea lipsei gradului de pericol social al faptei se examinează împreună şi nu separat, iar din analiza coroborată a acestora în cauză rezultă că fapta săvârşită de recurent prezintă gradul de pericol social al infracţiunii de tâlhărie, prevăzut de art. 211 alin. (2) lit. b) şi c) C. pen.
Nici motivul de recurs susţinut în subsidiar de inculpat, nu este fondat întrucât în cauză pedeapsa aplicată a fost corect individualizată în raport de criteriile penale prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), neimpunându-se reţinerea de circumstanţe atenuante în favoarea recurentului.
Astfel, ţinându-se cont de gradul de pericol social sporit al faptei care rezultă din împrejurările comiterii şi modul de acţionare (care au fost anterior expuse),urmările socialmente periculoase precum şi de persoana inculpatului care este infractor primar şi a avut o atitudine procesuală corespunzătoare, de recunoaştere şi regret a faptei, prima instanţă a, aplicat recurentului o pedeapsă egală cu minimul special prevăzut de lege pentru in fracţiunea de tâlhărie.
Înalta Curte constată că pedeapsa aplicată recurentului I.C. corespunde atât prin cuantum, cât şi prin modalitatea de executare, dublului său scop, educativ şi coercitiv, astfel cum este prevăzut de art. 52 C. pen.
În consecinţă, în raport de considerentele expuse, Înalta Curte, conform art. 38515 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpat.
În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat să plătească cheltuieli judiciare către stat.
Cererea intimatei părţi vătămate G.P. privind obligarea inculpatului la plata cheltuielilor judiciare către aceasta va fi respins ca nefondată.
Astfel, partea vătămată la termenul când au avut loc dezbaterile în fond ale recursului a solicitat obligarea recurentului la plata cheltuielilor de transport şi de cazare pe care le-a suportat în această fază procesuală.
Potrivit art. 193 alin. (6) C. proc. pen., obligaţia de restituire a cheltuielilor judiciare efectuate de părţi în cursul procesului penal, se stabileşte potrivit legii civile.
Astfel, potrivit art. 274 C. proc. civ., partea care cade în pretenţiuni va fi obligată să plătească, la cerere, cheltuieli de judecată.
Această prevedere legală trebuie coroborată cu dispoziţiile cuprinse în art. 1169 C. civ., care prevăd ca „cel ce face o propunere înaintea judecăţii, trebuie să o dovedească".
Ori, în cauză, intimata, căreia îi revenea sarcina probei, nu a făcut dovada pretenţiilor sale, care oricum au fost formulate generic „nefiind individualizate".
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul I.C. împotriva deciziei penale nr. 118/ A din 16 martie 2006 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală.
Obligă recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat în sumă de 220 lei, din care onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 100 lei, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Respinge cererea părţii vătămate G.P. privind obligarea recurentului inculpat la plata cheltuielilor judiciare către aceasta.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 13 iulie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4468/2006. Penal. Trafic internaţional de... | ICCJ. Decizia nr. 4531/2006. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
