ICCJ. Decizia nr. 5672/2006. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 5672/2006
Dosar nr. 23065/1/2005
Şedinţa publică din 2 octombrie 2006
Asupra recursurilor penale de faţă,
În baza lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 314 din 8 iunie 2005 pronunţată de Tribunalul Braşov au fost condamnaţi:
- inculpatul C.V., la o pedeapsă de 4 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de violare de domiciliu, prevăzută de art. 192 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. şi, la o pedeapsă de 5 ani închisoare, pentru săvârşirea tentativei la infracţiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 20 raportat la art. 211 alin. (2) lit. b) şi alin. (21) lit. a) şi c) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen.
Conform art. 33 lit. a), raportat la art. 34 lit. b) C. pen., au fost contopite pedepsele şi s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 5 ani închisoare.
În baza art. 61 alin. (1) C. pen., a fost revocat beneficiul liberării condiţionate din executarea pedepsei de 5 ani şi 6 luni închisoare, aplicată inculpatului prin sentinţa penală nr. 528/2001 a Judecătoriei Braşov şi a fost contopit restul de pedeapsă rămas neexecutat, de un an 7 luni şi 20 zile, cu pedeapsa de 5 ani închisoare, dispunându-se ca inculpatul C.V. să execute pedeapsa de 5 ani închisoare
- inculpatul B.F., la o pedeapsă de 4 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de violare de domiciliu, prevăzută de art. 192 alin. (2) C. pen. şi, la o pedeapsă de 5 ani închisoare, pentru săvârşirea tentativei la infracţiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 20 C. pen., raportat la art. 211 alin. (2) lit. b) şi alin. (21) lit. a) şi c) C. pen.
Conform art. 33 lit. a), raportat la art. 34 lit. b) C. pen., au fost contopite pedepsele şi s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 5 ani închisoare.
S-a aplicat ambilor inculpaţi pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), c) şi e) C. pen., pe durata şi în condiţiile prevăzute de art. 71 C. pen.
Conform art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), s-a dedus din pedepsele aplicate inculpaţilor perioada reţinerii şi arestării preventive a acestora de la 8 iulie 2004 la 12 iulie 2004.
S-a constatat că partea vătămată C.D. nu s-a constituit parte civilă în cauză.
Inculpaţii au fost obligaţi la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut următoarea situaţie de fapt: La data de 5 februarie 2004, în jurul orelor 23,00, martora O.V. s-a deplasat la locuinţa fratelui său, partea vătămată C.D., situată în Braşov.
În scara blocului martora l-a observat pe inculpatul B.F. care, împreună cu alte două persoane, consuma băuturi alcoolice, astfel că a trecut pe lângă aceştia, intrând în garsoniera fratelui său situată la parterul imobilului.
Până la ora 3,00 dimineaţa, partea vătămată C.D., împreună cu martora M.L. (vecină din bloc), cu sora sa O.V. şi cu copiii acesteia au discutat şi au urmărit programele TV.
În timp ce martora O.V. se afla în baia apartamentului, în locuinţă au pătruns, fără drept, pe uşa descuiată, inculpaţii C.V. şi B.F.
Fără nici un motiv, inculpatul B.F. a lovit-o mai întâi pe partea vătămată C.D. cu pumnul în faţă, de mai multe ori, după care a lovit-o cu piciorul şi cu un scaun în zona capului pe martora M.L., timp în care celălalt coinculpat le ameninţa că, dacă nu stau liniştite, vor deveni mai violenţi.
Inculpatul B.F. i-a cerut părţii vătămate să îi dea „400", dând de înţeles că este vorba de bani, fără a preciza moneda, „casele, drogurile şi două blonde". Întrucât partea vătămată a arătat că nu are nimic din ce pretindea inculpatul, acesta din urmă i-a solicitat contractul garsonierei pentru a verifica cine este proprietarul.
Dându-şi seama că au greşit adresa, inculpatul C.V. a apelat pe telefonul mobil o persoană cu numele F., arătând că au greşit ţinta.
Partea vătămată a intenţionat să solicite celor doi inculpaţi să părăsească domiciliul său, însă, dat fiind starea în care se găsea, urmare loviturilor primite, nu a mai putut face acest lucru.
Ieşind din baie şi, văzând cele întâmplate, respectiv pe fratele său şi pe martora M.L., plini de sânge, martora O.V. a fugit din garsonieră, intenţionând să se deplaseze la poliţie.
În stradă, în apropierea blocului, martora a întâlnit patru lucrători de poliţie, cărora le-a cerut ajutorul. Aceştia s-au deplasat în apartamentul părţii vătămate C.D., unde i-au identificat pe cei doi inculpaţi.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, au declarat apel inculpaţii C.V. şi B.F., care au solicitat a se dispune achitarea lor, în temeiul prevederilor art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.
Prin Decizia penală nr. 351/ Ap din 9 noiembrie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Braşov au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de inculpaţii C.V. şi B.F.
Au fost obligaţi apelanţii inculpaţi să plătească statului, câte 60 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare.
Deşi inculpaţii au solicitat a se da relevanţă probelor administrate nemijlocit în faţa instanţei, care ar dovedi că faptele ce le-au fost imputate nu ar fi existat în materialitatea lor, cu toate acestea instanţa de apel, în urma examinării tuturor probelor administrate, atât în cursul urmăririi penale, cât şi al cercetării judecătoreşti, a apreciat că inculpaţii se fac vinovaţi de faptele pentru care au fost deduşi judecăţii.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs inculpaţii B.F. şi C.V.
Inculpatul B.F., prin apărătorul ales, a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 18 şi pct. 14 C. proc. pen., solicitând în principal achitarea sa, în temeiul dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., deoarece faptele ce i-au fost reţinute în sarcină nu ar exista în materialitatea lor, iar în subsidiar, acordarea unei mai mari eficienţe circumstanţelor atenuante judiciare recunoscute în favoarea sa, cu consecinţa coborârii cuantumului pedepselor, până la nivelul la care să poată beneficia de dispoziţiile art. 861 C. pen., privind suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei.
Pentru inculpatul C.V., la termenul din 2 octombrie 2006, Înalta Curte a pus în discuţia părţilor tardivitatea recursului formulat de acesta.
Atât reprezentantul parchetului, cât şi apărătorul ales al inculpatului au apreciat că recursul declarat de acesta a fost introdus tardiv.
Recursul declarat de inculpatul C.V. este tardiv introdus.
Formularea cererilor de recurs se poate face numai în cadrul termenului expres prevăzut de lege şi doar, în mod excepţional, peste aceste limite, dacă există motive legale ce au împiedicat exercitarea în termen a dreptului de a ataca o hotărâre.
Potrivit art. 3853 alin. (1) C. proc. pen., termenul de recurs este de 10 zile, dacă legea nu dispune altfel.
Totodată, în conformitate cu dispoziţiile art. 363 alin. (3) C. proc. pen., aplicabile potrivit art. 3853 alin. (2) din acelaşi cod, „pentru partea care a fost prezentă la dezbateri sau la pronunţare, termenul curge de la pronunţare, iar pentru inculpatul deţinut care a lipsit de la pronunţare termenul curge de la comunicarea copiei de pe dispozitivul hotărârii".
Inculpatul C.V., judecat în apel în stare de libertate, a fost prezent la dezbateri pe data de 2 noiembrie 2005, lipsind doar la pronunţarea hotărârii din apel, astfel că termenul de 10 zile prevăzut de art. 3853 alin. (1) C. proc. pen., a început să curgă de la data pronunţării hotărârii, respectiv de la 9 noiembrie 2006.
Întrucât inculpatul C.V. a depus cererea, prin care a declarat recurs în cauză, la data de 23 noiembrie 2005, ultima zi de declarare a recursului fiind 20 noiembrie 2005, rezultă că exercitarea căii de atac s-a făcut în afara termenului de 10 zile în care putea fi exercitat dreptul de recurs.
Termenul de recurs fiind peremptoriu sub aspectul exercitării dreptului de recurs, titularul acestuia putând să promoveze calea de atac doar în interiorul intervalului de timp prevăzut de lege, rezultă că nedeclararea recursului în acest termen conduce la respingerea lui ca tardiv introdus, subiectul îndrituit fiind decăzut din exerciţiul dreptului procesual respectiv.
Apărătorul ales al inculpatului C.V. a solicitat Înaltei Curţi să dea eficienţă dispoziţiilor art. 3857 alin. (1) C. proc. pen. şi să extindă efectele recursului declarat de inculpatul B.F. şi asupra inculpatului C.V.
Având în vedere că recursul inculpatului B.F. este un recurs valabil declarat, respectiv în termen, că cei doi inculpaţi au aceeaşi calitate şi un interes comun, aparţinând aceluiaşi grup procesual, între ei operând solidaritatea procesuală, că recursul inculpatului B.F. este susceptibil de a fi util coinculpatului C.V., care nu a exercitat calea de atac în termenul prevăzut de lege, Înalta Curte a dat eficienţă prevederilor art. 3857 alin. (1) C. proc. pen., examinând cauza în întregul ei, şi cu privire la inculpatul C.V.
Înalta Curte, examinând motivele de recurs invocate, cât şi din oficiu ambele hotărâri, conform prevederilor art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., combinate cu art. 3856 alin. (1) şi art. 3857 C. proc. pen., constată că prima instanţă a reţinut, în mod corect, situaţia de fapt şi a stabilit vinovăţia inculpaţilor pe baza unei juste aprecieri a probelor administrate în cauză, dând faptelor comise de către aceştia, încadrarea juridică corespunzătoare.
De asemenea, instanţa de fond a efectuat o justă individualizare a pedepselor aplicate inculpaţilor, atât sub aspectul naturii şi al cuantumului acestora, cât şi ca modalitate de executare, fiind respectate criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)
Recurentul inculpat B.F. a susţinut că nu a intrat abuziv în locuinţa părţii vătămate C.D., ci a fost invitat, împreună cu coinculpatul C.V., să intre în casă, că nu i s-a cerut să o părăsească şi că nu a avut intenţia să-şi însuşească vreun bun ori vreo altă valoare, prin folosirea violenţei asupra celor aflaţi în imobilul respectiv.
Din probele administrate în cauză rezultă însă că la data comiterii faptei, inculpatul B.F. a fost observat de martora O.V. în scara blocului unde locuia fratele acesteia, partea vătămată C.D. şi unde consuma băuturi alcoolice împreună cu alte 2-3 persoane.
În intervalul de timp, 5 februarie 2004, orele 23,00 şi 6 februarie 2004, orele 3,00, martora O.V., împreună cu partea vătămată C.D., cei doi copii ai săi şi o vecină din bloc, respectiv martora M.L. au urmărit programe la televizor şi au purtat diferite discuţii.
La orele 3,00 dimineaţa, cei doi inculpaţi au năvălit în garsoniera în care se aflau cei menţionaţi anterior şi au început să aplice lovituri părţii vătămate C.D. şi martorei M.L., cerând ca aceştia să le dea „casele, drogurile, două blonde şi patru sute", martora M.L. înţelegând că este vorba de bani, nefiind precizată însă moneda.
Mai mult, cei doi inculpaţi au verificat contractul de proprietate al părţii vătămate şi au sunat pe telefonul mobil o persoană, căreia i-au spus „că au greşit ţinta". În acest moment martora O.V. a fugit din garsonieră, pentru a cere ajutor şi s-a întors cu o patrulă de poliţie, care i-a identificat pe agresori la locul săvârşirii faptei.
Inculpatul B.F. a invocat inexistenţa faptei, bazându-se pe mărturiile modificate ale martorilor O.V., M.L. şi A.G. din faza cercetării judecătoreşti, când aceştia au afirmat că nu-i mai pot identifica pe cei care au săvârşit agresiunea.
Aceste argumente sunt însă combătute de constatarea organelor de poliţie din momentul prinderii agresorilor şi de depoziţiile acestor lucrători de poliţie date în faţa instanţei de judecată (declaraţiile martorilor P.B., M.V., R.P. şi C.F.).
În aceste condiţii, instanţa de fond a înlăturat în mod corect depoziţiile evazive ale martorilor din faza cercetării judecătoreşti, întrucât nu a fost identificat nici un motiv care să le facă credibile în raport cu declaraţiile iniţiale şi constatările oficiale ale organelor de poliţie.
Afirmaţia inculpatului B.F., în sensul că ar fi fost invitat împreună cu coinculpatul C.V., la ora 3,00 dimineaţa în locuinţă de către partea vătămată, este infirmată atât de declaraţia acesteia, în sensul că nu-i mai poate recunoaşte şi că nu i-a cunoscut vreodată, cât şi de actele violente săvârşite asupra acesteia şi asupra martorei M.L., confirmate de martorul A.G., care a susţinut că atunci când s-a trezit, i-a văzut pe cei doi plini de sânge.
În aceste condiţii, Înalta Curte constată că invocarea de către cei doi inculpaţi a nevinovăţiei, în raport de faptele săvârşite, contrazice nesusţinut probatoriile administrate în cauză.
Simpla afirmaţie a unei alte stări de fapt, fără coroborarea acesteia cu mijloace de probă credibile, nu poate fi acceptată ca adevăr, iar modalitatea de apărare utilizată de inculpaţi, respectiv negarea realităţii evidente, nu poate influenţa convingerea bazată pe probe irefutabile, ambele instanţe, de fond şi de apel, făcând o corectă apreciere a materialului probator administrat în cauză, reţinând, în mod întemeiat, vinovăţia inculpaţilor în comiterea faptelor.
Deşi apărătorul ales al inculpatului B.F. a solicitat, în subsidiar, să se dea o mai mare eficienţă circumstanţelor atenuante judiciare recunoscute în favoarea acestuia, cu consecinţa coborârii cuantumului pedepselor până la limita care să-i permită să beneficieze de dispoziţiile art. 861 C. pen., Înalta Curte constată că, nici instanţa de fond şi nici cea de apel nu i-au recunoscut inculpatului astfel de circumstanţe uşurătoare.
De altfel, lipsa totală de sinceritate şi de regret manifestată de ambii inculpaţi, îi exclud, pe inculpatul B.F. de la beneficiul unor circumstanţe atenuante judiciare ori de la o eventuală aplicare a dispoziţiilor art. 861 C. pen., privind suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, precum şi pe inculpatul C.V., recidivist postcondamnatoriu, de la o eventuală reducere a cuantumului pedepselor.
Ca măsură de constrângere, pedeapsa are, pe lângă scopul său represiv, şi o finalitate de exemplaritate, ea concretizând dezaprobarea legală şi judiciară, atât în ceea ce priveşte fapta penală săvârşită, cât şi în ce priveşte comportarea făptuitorului.
Pe de altă parte, pedeapsa şi modalitatea de executare a acesteia, trebuie individualizate în aşa fel încât inculpatul să se convingă de necesitatea respectării legii penale şi evitarea în viitor a săvârşirii unor fapte penale similare.
Operaţiunea de individualizare a pedepsei este un proces obiectiv, de evaluare a tuturor elementelor circumscrise faptei şi autorului, având ca finalitate stabilirea unei pedepse în limitele prevăzute de lege.
Câtă vreme inculpaţii recurenţi nu au realizat, nici în ultimul lor cuvânt, o reevaluare a propriei situaţii, prin adoptarea unei poziţii sincere, de căinţă, ci dimpotrivă, au încercat în continuare să mistifice adevărul, nu există motive pentru o reducere a cuantumului pedepselor în beneficiul acestora.
Faţă de cele menţionate mai sus, Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. a) teza I C. proc. pen., va respinge, ca tardiv introdus, recursul declarat de inculpatul C.V.;
Potrivit art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul B.F.
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenţii inculpaţi vor fi obligaţi la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca tardiv introdus, recursul declarat de inculpatul C.V. împotriva deciziei penale nr. 351/ Ap din 9 noiembrie 2005 a Curţii de Apel Braşov.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul B.F. împotriva aceleiaşi decizii.
Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumelor de câte 200 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 2 octombrie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5607/2006. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 6087/2006. Penal. Omorul (art. 174 C.p.).... → |
|---|
