ICCJ. Decizia nr. 5977/2006. Penal. Tâlhărie (art.211 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 5977/2006
Dosar nr. 11614/1/2006
Şedinţa publică din 18 octombrie 2006
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor de la dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 458 din 16 iunie 2005, Tribunalul Iaşi i-a achitat, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., pe inculpaţii:
- G.I.F., şi
- A.I.M., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. c), alin. (21) lit. a) C. pen. şi, respectiv, complicitate la această infracţiune pentru acest din urmă inculpat.
A respins acţiunea civilă formulată de partea vătămată R.C.E.
A constatat că inculpaţii au fost arestaţi preventiv în perioada 9 august 2004 – 17 decembrie 2004.
Cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a constatat că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Iaşi, inculpaţii G.I.F. şi A.I.M. au fost trimişi în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie şi, respectiv, complicitate la această infracţiune, reţinând următoarea situaţie de fapt:
La data de 9 august 2004, în jurul orelor 13,00, partea vătămată R.C.E. se deplasa cu soţul său R.V. pe B-dul Ştefan cel Mare spre Agenţia de Voiaj C.F.R. din Iaşi.
La un moment dat inculpatul G.I.F. s-a apropiat de partea vătămată prin spate şi i-a smuls telefonul mobil, legat cu un şnur la gât, după care, împreună cu inculpatul A.I.M. s-au îndepărtat în fugă din zonă, spre parcul Săulescu.
Soţul părţii vătămate a plecat în urmărirea acestora şi ajutat de doi gardieni publici a reuşit să-i imobilizeze pe făptuitori, în spatele Mitropoliei.
La percheziţia corporală asupra inculpaţilor telefonul nu a fost găsit.
Inculpaţii au negat constant să fi comis fapta, indicându-l ca autor pe numitul D.I.D., care, audiat în instanţă, a recunoscut săvârşirea acesteia.
Asemenea, martorul V.C., audiat în instanţă la cererea inculpaţilor confirmă că, deşi nu a surprins momentul sustragerii telefonului, a văzut o persoană, cu o statură mai mică decât a inculpaţilor şi cu un ten mai închis, care fugea de la locul faptei, fiind urmărită de o altă persoană.
Faţă de aceste mijloace de probă, administrate în cursul judecăţii, instanţa a constatat că prezumţia de nevinovăţie ce operează în favoarea inculpaţilor nu a putut fi răsturnată declaraţia părţii vătămate prin care îl indică autor al faptei pe inculpatul G.I.F. reprezentând un mijloc îndoielnic de probă, neputând pune, ea singură, în lumină adevărul.
Apelul parchetului prin care a fost criticată pentru netemeinicie şi nelegalitate hotărârea sus-menţionată de achitare, a fost respins, ca nefondat, prin Decizia penală nr. 144 din 16 mai 2006 a Curţii de Apel Iaşi, instanţa de control judiciar reluând în principal argumentele din hotărârea fondului.
Decizia penală sus-menţionată a fost atacată cu recurs de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi, criticând-o pentru greşita achitare a inculpaţilor, consecinţă a neobservării şi neanalizării critice a întregului material probator.
Verificând hotărârile criticate pe baza lucrărilor şi materialului de la dosar, Curtea constată că recursul parchetului, întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., este fondat.
Hotărârile pronunţate în cauză, la fond şi în apel, deşi declaraţia s-ar întemeia pe aprecierea probelor, făcută în considerarea prevederilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen., în realitate, aşa cum se constată şi din considerentele acestora, sunt rezultatul examinării numai a unora dintre probele administrate în cursul judecăţii.
Pentru a dispune achitarea inculpaţilor pe temeiul nesăvârşirii faptei de către aceştia, instanţa de fond a avut în vedere, pe de o parte, declaraţiile celor doi făptuitori, care au negat să fi comis tâlhăria iar, pe de altă parte, declaraţia dată de D.D.I., propus a fi audiat în instanţă de către inculpaţi şi care a recunoscut că el este autorul, fără participarea celor doi, aflaţi totuşi în zonă, precum şi declaraţia taximetristului V.C., audiat şi acesta la propunerea inculpaţilor, numai în instanţă, din care rezultă că numai o persoană, cu alte semnalmente fizice decât inculpaţii, se află la locul faptei şi a fost urmărită de către soţul părţii vătămate.
Instanţa de apel, la rândul său, s-a limitat la a constata că instanţa de fond a examinat toate probele administrate în scopul stabilirii adevărului, înlăturând ca neconcludentă adresa I.P.J. Iaşi din care rezultă că inculpatul G.I.F. a fost încarcerat în aceeaşi cameră, pe timpul arestului preventiv, cu D.D.I., însă reţinând cu totul greşit, aşa cum se constată din adresele unităţilor de parchet, că acesta din urmă ar fi arestat pentru tâlhăria comisă în dauna părţii vătămate R.E.C.
Ambele instanţe au omis să examineze întregul material probator, administrat în ambele faze ale procesului penal, legea nefăcând nici o deosebire, în privinţa forţei probante, după cum probele au fost administrate în cursul urmăririi penale ori al cercetării judecătoreşti, având posibilitatea, apoi, să reţină, ca fiind expresia adevărului, numai a unora dintre ele, cu motivarea corespunzătoare a înlăturării celorlalte.
Din această perspectivă, se constată că un ansamblu probator, coerent şi concludent, administrat în cursul urmăririi penale şi confirmat prin cercetarea judecătorească, din care rezultă fără echivoc săvârşirea faptei deduse judecăţii de către cei doi inculpaţi, a fost ignorat de instanţe.
Partea vătămată R.C.E. a declarat constant că un individ i-a smuls telefonul de la gât şi apoi, împreună cu un altul, a fugit spre parcul Săulescu. La circa 5 m distanţă, cel care i-a sustras telefonul s-a întâlnit cu un al treilea individ, căruia i-a dat bunul furat, acesta din urmă fugind apoi spre Mitropolie. Atenţionându-şi soţul, acesta a pornit în urmărirea primilor doi indivizi, partea vătămată rămânând pe loc.
Aceeaşi parte vătămată l-a recunoscut pe inculpatul G.I.F. şi a descris vestimentaţia celor doi indivizi, confirmată ca fiind purtată de inculpaţii din cauză, conform procesului verbal de constatare şi de prindere a făptuitorilor, întocmit de organul de poliţie.
Soţul părţii vătămate, martorul R.V. confirmă cele sus-arătate, inclusiv întâlnirea celor doi cu un al treilea şi împrejurarea că i-a urmărit pe inculpaţi de la locul faptei până la Mitropolie unde au fost prinşi cu ajutorul gardienilor publici, fiind astfel exclusă o substituire de persoane.
Acelaşi martor precizează că în momentul în care, în timpul urmăririi, a reuşit să se apropie de tâlhari, cel care sustrăsese telefonul s-a întors spre el şi i-a spus că „nu are niciun telefon", deşi martorul nu i-a pomenit nimic despre un astfel de obiect.
Gardienii publici M.I. şi R.V.F. confirmă urmărirea celor doi inculpaţi de către martorul R.V. şi ajutorul pe care l-au dat la prinderea acestora, precizând că în momentul în care a ajuns şi partea vătămată, aceasta le-a spus că mai este şi o a treia persoană şi l-a recunoscut pe unul dintre cei doi respectiv pe inculpatul G.I.F., celălalt fiind împreună cu acesta.
Declaraţiile inculpaţilor, în succesiunea lor, sunt contradictorii, evidenţiindu-se nesinceritatea lor şi preocuparea de prezentare a unor versiuni convenabile funcţie de evoluţia cercetării judiciare.
Dacă în cursul urmăririi penale, negând comiterea faptei, au explicat că au fugit de teama mulţimii care se adunase la strigătele părţii vătămate, la instanţă, într-o primă declaraţie, inculpaţii au arătat că au fugit de la locul faptei de frica unei persoane care era în duşmănie cu inculpatul A.I.M. şi pe care au văzut-o acolo şi aceasta a coincis cu momentul în care a fost sustras telefonul.
Ulterior, la cererea lor, inculpaţii au fost reaudiaţi, de data aceasta prezentând varianta potrivit căreia au ieşit la plimbare cu numitul D.D.I. care, fără ştirea lor, a sustras telefonul mobil de la partea vătămată şi datorită agitaţiei, strigătelor, au luat-o la fugă şi au fost apoi prinşi, în condiţiile cunoscute.
Această ultimă variantă a fost confirmată în instanţă de către D.D.I. şi însuşită de instanţa de fond.
Instanţa de apel a menţinut hotărârea instanţei de fond, deşi la dosarul acesteia s-a depus adresa nr. 470054 din 17 noiembrie 2005 a I.P.J. Iaşi din care rezultă că pe durata arestului preventiv inculpatul G.I.F. şi martorul-inculpat în altă cauză, D.D.I. au fost cazaţi în aceeaşi cameră, apreciind că susţinerile procurorului, conform cărora unii condamnaţi iar asupra lor faptele comise de alţii, nu sunt probate.
Sigur că, în cursul procesului, inculpaţii nu sunt obligaţi să-şi dovedească nevinovăţia, sarcina administrării probelor revenind organelor judiciare.
Când există, însă, probe de vinovăţie, inculpaţii au dreptul să demonstreze lipsa lor de temeinicie.
Versiunile prezentate de inculpaţi succesiv, asupra aceloraşi împrejurări, pe măsură ce au realizat lipsa lor de credibilitate, nu sunt de natură să dovedească netemeinicia probelor administrate.
Logic ar fi fost, dacă aceea ar fi fost realitatea, ca inculpaţii să-l denunţe pe pretinsul titular D.D.I. de îndată ce au fost reţinuţi şi nu după mai bine de 3 luni de arest preventiv şi numai după ce inculpatul G.I.F. a fost încarcerat în aceeaşi celulă cu acesta.
Inconsistenţa acestei versiuni este fără echivoc dovedită prin declaraţiile părţii vătămate, care l-a recunoscut pe autor în persoana inculpatului G.I.F., descriindu-i atât acestuia cât şi complicelui vestimentaţia, precum şi prin declaraţiile martorului R.V., care i-a urmărit fără pauză pe cei doi tâlhari, nescăpându-i din vedere până la reţinerea lor de către gardienii publici, mijloace de probă coroborate şi cu declaraţiile gardienilor.
Declaraţia martorului taximetrist V.C. nu impun comentarii, martorul recunoscând că nu a perceput momentul comiterii faptei şi în orice caz declaraţia sa nu se coroborează cu niciuna dintre probe.
Constatând, aşadar, că probele de la dosar demonstrează fără nicio îndoială că tâlhăria în dauna părţii vătămate R.C.E. a fost săvârşită de inculpatul G.I.F., cu complicitatea coinculpatului A.I.M. şi că ambele instanţe, de fond şi apel, au comis o gravă eroare, reţinând o altă situaţie decât cea care rezultă din probe în privinţa identităţii făptuitorilor, recursul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi va fi admis şi, casând hotărârile criticate, în rejudecare inculpaţii vor fi condamnaţi.
La individualizarea pedepselor se va ţine seama de criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), respectiv dispoziţiile legale incidente, gradul ridicat de pericol social al infracţiunii, persoana inculpaţilor, tineri, fără antecedente penale dar şi fără ocupaţie, având o conduită nesinceră în cursul procesului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi, împotriva deciziei penale nr. 144 din 16 mai 2006 a Curţii de Apel Iaşi, privind pe inculpaţii G.I.F. şi pe A.I.M.
Casează Decizia penală atacată şi sentinţa penală nr. 458 din 16 iunie 2005 a Tribunalului Iaşi cu privire la greşita achitare a inculpaţilor şi, rejudecând:
În baza art. 211 alin. (2) lit. c) şi alin. (21) lit. a) C. pen., condamnă pe inculpatul G.I. la 7 ani închisoare.
În baza art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP), raportat la art. 211 alin. (2) lit. c) şi alin. (21) lit. a) C. pen., condamnă pe inculpatul A.I.M. la 7 ani închisoare.
Aplică art. 71 şi 64 lit. a) şi b) C. pen.
Deduce din pedepsele aplicate inculpaţilor durata arestării preventive de la 9 august 2004 la 17 decembrie 2004.
Obligă în solidar, pe inculpaţi la plata despăgubirilor civile în sumă de 1100 RON către partea civilă R.C.E., reprezentând contravaloarea telefonului sustras.
Obligă pe inculpaţi la plata cheltuielilor judiciare către stat, în sumă de câte 300 RON.
Onorariile apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de câte 100 lei, se vor plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 18 octombrie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5716/2006. Penal | ICCJ. Decizia nr. 6259/2006. Penal. Tâlhărie (art.211 C.p.).... → |
|---|
