ICCJ. Decizia nr. 6221/2006. Penal. Tâlhărie (art.211 C.p.). Contestaţie în anulare - Fond
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 6221/2006
Dosar nr. 10664/1/2006
Şedinţa publică din 26 octombrie 2006
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, sub nr. 10664/1/2006 din 5 iulie 2006, condamnaţii B.C. şi B.P.D. prin procurator B.G. au formulat contestaţie în anulare împotriva deciziei penale nr. 4149 din 28 iunie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, invocând dispoziţiile art. 386 – art. 392 C. proc. pen.
În motivarea contestaţiei în anulare s-a arătat că aceştia sunt proprietarii siliştii şi gospodăriei din 1922, imobilul fiind ocupat fără drept de partea vătămată, Comisia Judeţeană Bacău prin adresa 307823 …. 308835 din 05 iunie 2006 a somat Primăria Faraoani că nu refacă dreptul de proprietate, partea vătămată nu a lăsat bunuri mobile şi imobile, faptele au caracter de lucru judecat, existând şi sentinţa penală nr. 2924 din 7 noiembrie 2005 a Judecătoriei Bacău aflată la doar în care au fost achitaţi pentru furt şi lovire în 2 iunie 2004, iar faptele din acest dosar sunt tot din 2 iunie 2004.
De asemenea, s-a mai menţionat că se face abstracţie de dispoziţiile art. 21 C. proc. pen., că expertiza făcută nu are nicio relevanţă, neprimind nici un exemplar, astfel că nu au putut face obiecţiuni, nu au furat nici un bun, nu au primit nici un răspuns la reclamaţia făcută contra expertului, contra poliţiştilor, procurorilor, judecătorilor, martorii părţii vătămate au fost şi sunt în slujba acesteia, a solicitat ataşarea dosarului nr. 7914/1998 şi 18459/2004 ale Judecătoriei Bacău, este în revizuire dosarul nr. 903/P/2005 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Bacău, respectiv dosarul nr. 6901/2006 al Judecătoriei Bacău cu termen pe 18 iulie 2006 în care D.M. Petru este reclamant pentru fals şi uz de fals, asociere - comitere de infracţiuni, în care a cerut anularea contractului întreţinere, declaraţiile lor au fost date sub ameninţarea poliţiştilor, au spus adevărul în declaraţia din 30 aprilie 2006, martorii lor B.G., copii săi L.A.M., L.P. nu au fost ascultaţi, lovire nu a fost, nu au fost cercetate abuzurile şi incompatibilităţile de la apel şi recurs, solicitând casarea hotărârilor şi a se dispune achitarea lor pentru că sunt nevinovaţi.
La termenul din 14 septembrie 2006, Înalta Curte a constatat lipsa dosarului nr. 8591/1/2006 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, dispunând ataşarea acestuia.
Prezentei contestaţii în anulare i-a fost ataşat dosarul nr. 8591/2006 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, la care se află anexate dosarele nr. 1499/2006 al Curţii de Apel Bacău, secţia penală, nr. 4365/2005 al Tribunalului Bacău, secţia penală, dosarului de urmărire penală nr. 465/P/2004 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bacău.
În dosarul nr. 4365/2005 a fost pronunţată sentinţa penală nr. 127/ D din 7 martie 2006 a Tribunalului Bacău, secţia penală, prin care, în temeiul art. 211 alin. (1) şi (21) lit. a, cu aplicarea art. 37 lit. b) şi art. 75 lit. c) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, faptă din 2 iunie 2004, a fost condamnată inculpata B.C., recidivistă la pedeapsa principală de 7 ani închisoare.
Prin aceeaşi sentinţă, în temeiul art. 211 alin. (1) şi (21) lit. a) şi c), art. 74 alin. (1) lit. a) şi art. 76 alin. (1) lit. b) C. pen. şi art. 80 C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie a fost condamnat inculpatul B.P.D. la pedeapsa de 3 ani închisoare.
S-au interzis inculpaţilor exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., în condiţiile art. 71 alin. (2) C. pen.
În baza art. 14, 346 C. proc. pen., cu art. 998 şi art. 1003 C. civ., au fost obligaţi inculpaţii, în solidar, să plătească moştenitorilor părţii civile D.M.M., D.M.R., D.M.M., D.M.P., D.M.G. şi D.M.E. suma de 1.912 lei RON cu titlu de despăgubiri civile, reprezentând daune materiale.
S-a respins cererea părţii civile D.M.R. de obligarea inculpaţilor la plata de despăgubiri civile cu titlu de daune morale.
În baza art. 191 alin. (2) C. proc. pen., au fost obligaţi inculpaţii să plătească statului câte 650 lei RON cu titlu de cheltuieli judiciare.
S-a dispus din fondurile Ministerului Justiţiei a onorariilor avocat oficiu în sumă de 200 lei RON.
În temeiul art. 193 alin. (1) C. proc. pen., au fost obligaţi inculpaţii să plătească părţii civile D.M.R. suma de 1.400 lei RON cu titlu de cheltuieli judiciare.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut următoarea situaţie de fapt:
Rude prin alianţă, inculpata B.C., nepoată după fratele vitreg al părţii vătămate D.M.M., se aflau în relaţii tensionate de mai multă vreme, determinate de dreptul de moştenire pe care şi-l revendică fiecare parte.
Determinat de acest motiv al neînţelegerilor, între părţi au existat pe rolul instanţelor mai multe cauze civile (Judecătoria Bacău, dosarul nr. 7914/1998, în care s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 3767 din 4 mai 1999, Curtea de Apel Bacău, dosarul nr. 1628/2000, în care s-au pronunţat decizii civile nr. 1225 din 31 mai 2000, 982 din 10 iunie 2002 şi 138 din 19 aprilie 2004), prin care inculpata sau ruda acesteia B.G. nu au avut câştig de cauză.
Din adresa nr. 2244 din 10 iunie 2004 a Consiliului Local al comunei Faraoani, judeţul Bacău a rezultat că inculpata B.C. nu are nici un grad de rudenie cu partea civilă D.M.M.
În perioada 28 mai - 21 iunie 2004, partea vătămată D.M.M. a depus mai multe plângeri la Postul de Poliţie al comunei Faraoani prin care a sesizat faptul că cei doi inculpaţi au pătruns în locuinţa sa, în mod repetat, au insultat-o şi a ameninţat-o şi că i-au sustras bunuri din gospodărie.
Acest lucru a avut loc şi în ziua de 2 iunie 2004, când, în jurul orelor 10,30, inculpaţii B.P.D. şi B.C., împreună cu fiica inculpatei, minora L.A.M., în vârstă de 10 ani s-au deplasat la locuinţa părţii vătămate D.M.M. cu scopul de a sustrage bunurile acesteia şi de a o evacua din locuinţă.
Constatând că uşa de la intrare în locuinţă este asigurată prin interior cu un drug, la refuzul părţii vătămate de a o deschide, inculpata B.C. a spart sticla de la fereastra camerei unde se afla partea vătămată şi, printre gratii, a introdus-o pe minora L.A.M., care a pătruns astfel în cameră şi a deschis uşa de la intrare celor doi inculpaţi.
După ce cei doi inculpaţi au pătruns în locuinţă, inculpata B.C. s-a repezit la partea vătămată care se afla în pat, imobilizată şi profitând de faptul că aceasta se află în imposibilitate de a se apăra, având un handicap locomotor de gr. I, a început să o lovească cu pumnii şi palmele, a strâns-o de gât, a tras-o de păr, cerându-i banii, cheile de la locuinţă, viţelul, porumbul, etc., iar la refuzul acesteia a ameninţat-o cu moartea.
Partea vătămată a încercat să se apere, iar în timpul actelor de violenţă la care a fost supusă, a muşcat-o pe inculpată de un deget.
Strigătele de ajutor ale părţii vătămate, ca şi momentele anterioare agresiunii acesteia, au fost observate de martorii M.I. şi M.G., care se aflau în curtea locuinţei părţii vătămate, împrejurare în care a fost anunţată însoţitoarea părţii vătămate, numita B.C.M.
Aceasta, împreună cu soţul său s-au deplasat la locuinţa părţii vătămate, pe care au transportat-o cu un cărucior pentru persoane cu handicap locomotor, la locuinţa lor. Cei doi martori au constatat că partea vătămată avea sânge pe faţă, fiind martori şi la sustragerea de către inculpaţi a mai multor bunuri proprietatea părţii vătămate.
Inculpaţii au rămas la locuinţa părţii vătămate, până în jurul orelor 16,00, interval de timp în care au sustras o mare parte a bunurilor aflate în locuinţa şi dependinţele acesteia, în care au pătruns tot prin efracţie, cu ajutorul minorei L.A.M., că au avut discuţii contradictorii cu partea civilă şi că în momentul în care au venit organele de poliţie, atât în curtea locuinţei, cât şi în exteriorul acesteia, au fost găsite mai multe bunuri proprietatea părţii civile, dar au negat sustragerea acestora, susţinând că nu ştiu în ce împrejurări bunurile au ajuns acolo.
Inculpata B.C. a precizat că s-a judecat cu partea civilă D.M.M. în mai multe cauze civile pentru a intra în posesia casei şi a terenului şi că toate acţiunile i-au fost respinse, dar se consideră proprietară a acestor bunuri şi a bunurilor mobile din acel imobil.
În drept, faptele inculpaţilor de a sustrage, prin violenţă şi ameninţare, bunuri din locuinţa părţii civile D.M.M., întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (1) şi (21) lit. a) şi c) C. pen.
Deşi inculpatul B.P.D. nu a exercitat în mod nemijlocit acte de violenţă asupra părţii vătămate, a fost prezent în momentul în care inculpata a pătruns prin efracţie în locuinţa părţii vătămate şi a lovit-o şi a ameninţat-o pe aceasta şi a participat efectiv la sustragerea bunurilor din locuinţa părţii vătămate, astfel încât şi fapta săvârşită de acest inculpat întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (1) şi (21) lit. a) şi c) C. pen.
Deoarece infracţiunea de tâlhărie a fost comisă de cei doi inculpaţi împreună cu un minor, în cauză s-a reţinut şi circumstanţa agravantă legală, prevăzută de art. 75 lit. a) C. pen.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel în termen, atât inculpaţii, cât şi moştenitorii părţii civile.
Cei doi inculpaţi, B.C. şi B.P.D. au criticat hotărârea primei instanţe pentru nelegalitate. În esenţă, aceştia au solicitat achitarea lor pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie motivat de faptul că lipseşte un element esenţial al laturii subiective a acestei infracţiuni şi anume intenţia ca formă de vinovăţie. În opinia lor, ei nu au făcut altceva decât să intre într-o locuinţă care le aparţine şi să-şi ia unele lucruri. De asemenea, apelanţii au arătat că nu au lovit-o pe partea vătămată D.M.M.
Inculpaţii au mai invocat şi existenţa autorităţii de lucru judecat şi nulitatea raportului de expertiză tehnică efectuat în cauză motivat de faptul că nu au avut cunoştinţă de conţinutul raportului de expertiză.
Moştenitorii părţii civile D.M.M. (care a decedat în faza de urmărire penală) au criticat hotărârea primei instanţe, atât în latură penală, cât şi în latură civilă.
Prin Decizia penală nr. 133/ A din 18 aprilie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Bacău. secţia penală, în dosarul nr. 1499/2006, s-a respins, ca nefondată, excepţia tardivităţii apelului declarat de părţile civile, acesta fiind respins, ca nefondat, fiind admise apelurile declarate de inculpaţii B.C. şi B.P.D. şi, pe cale de consecinţă, făcându-se aplicarea art. 74 alin. (2) – art. 76 lit. b) C. pen., s-a redus pedeapsa aplicată inculpatei B.C. de la 7 ani la 4 ani închisoare, iar în ceea ce îl priveşte pe inculpatul B.P.D. s-a dat o mai mare eficienţă circumstanţelor atenuante deja reţinute în favoarea sa, coborându-se pedeapsa de la 3 la un an şi 6 luni închisoare.
În considerentele deciziei de apel, în ceea ce priveşte apelul declarat de moştenitorii părţii civile D.M.M. s-a constatat că acesta a fost declarat în termen, întrucât prima instanţă nu le-a comunicat o copie de pe dispozitiv, conform art. 363 alin. 3 C. proc. pen., deşi aceştia au lipsit atât de la dezbateri, cât şi de la pronunţare.
Totodată s-a reţinut că apelul declarat de părţile civile este nefondat, întrucât, pe de-o parte, în lipsa existenţei unui raport de cauzalitate între fapta ilicită săvârşită de inculpaţi şi decesul părţii vătămate D.M.M. nu s-a putut concluziona că sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale pentru a se putea dispune obligarea inculpaţilor şi la plata de daune morale, nu numai materiale, iar, pe de altă parte, în ceea ce priveşte latura penală a cauzei, s-a apreciat că pedepsele aplicate celor doi inculpaţi sunt prea mari, în raport cu criteriile de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)
În ceea ce priveşte cuantumul daunelor materiale s-a constatat că acestea au fost stabilite conform concluziilor raportului de expertiză tehnică efectuat în cauză, iar recurentele nu au formulat obiecţiuni la acesta.
Din analiza probelor dispuse şi administrate în cauză a rezultat că prima instanţă a reţinut în mod corect situaţia de fapt şi vinovăţia inculpaţilor, dând faptelor săvârşite de către aceştia o încadrare juridică corespunzătoare.
Instanţa de apel nu a putut primi nici susţinerea inculpaţilor care a făcut referire la existenţa autorităţii de lucru judecat. Din actele şi lucrările dosarului nu a rezultat că inculpaţii ar fi fost achitaţi, condamnaţi sau s-ar fi dispus încetarea procesului penal pornit împotriva lor, printr-o altă hotărâre judecătorească pentru aceleaşi fapte pentru care au fost trimişi în judecată în cauza de faţă.
Curtea de apel a constatat că este neadevărată susţinerea inculpaţilor, conform căreia ei nu ar fi avut cunoştinţă de raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză de domnul expert P.D. Din preambulul raportului de expertiză a rezultat că expertiza „s-a efectuat în prezenţa părţii civile D.M.R. şi a inculpatei B.C."
Prima instanţă de control judiciar a apreciat că, pe de-o parte s-a impus reţinerea circumstanţei atenuante prevăzută de art. 74 alin. (2) C. pen., în favoarea inculpatei B.C. şi, în consecinţă, aplicarea art. 76 lit. b C. pen. (coborârea pedepsei), sub minimul special prevăzut de lege, în condiţiile în care aceasta are în întreţinere doi copii minori, iar antecedentele penale ale acesteia nu sunt în legătură cu infracţiuni contra patrimoniului, iar, pe de altă parte, prima instanţă a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), nepăstrând o justă proporţie între gravitatea faptelor săvârşite de cei doi inculpaţi, consecinţele acestora şi durata în timp necesară procesului educaţional al resocializării acestora. În opinia curţii de apel, scopul pedepsei poate fi atins şi dacă se aplică inculpaţilor pedepse mai mici, respectiv 4 ani închisoare pentru inculpata B.C. şi un an şi 6 luni închisoare pentru celălalt inculpat.
Împotriva hotărârilor mai sus menţionate, în termen legal, au declarat recurs inculpaţii B.P.D. şi B.C., criticându-le pentru nelegalitate şi netemeinicie, sub aspectul greşitei condamnări pentru o faptă care nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie, reţinută în sarcina lor, întrucât, pe de-o parte, au pătruns în curtea şi locuinţa părţii vătămate cu acordul acesteia, iar, pe de altă parte, nu au sustras niciun bun, martorii percepând această împrejurare doar cu ocazia reconstituirii făcute de organele de poliţie care le-au înscenat această faptă. În subsidiar, inculpaţii au criticat individualizarea judiciară necorespunzătoare a pedepselor aplicate, pe care le-au considerat prea aspre, în raport cu circumstanţele lor personale şi împrejurările săvârşirii faptei, din care a reieşit gradul redus de pericol social.
Prin Decizia penală nr. 4149 din 28 iunie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. 8591/1/2006, au fost respinse, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii B.D. şi B.C. împotriva deciziei penale nr. 133 din 18 aprilie 2006 a Curţii de Apel Bacău.
Au fost obligaţi recurenţii inculpaţi la plata sumelor de câte 220 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care sumele de câte 100 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu s-au avansat din fondul Ministerului Justiţiei.
Pentru a decide astfel, instanţa supremă a constatat că în ceea ce priveşte susţinerea inculpaţilor, în sensul că nu se fac vinovaţi de săvârşirea faptei reţinute în sarcina lor, deoarece au pătruns în curtea şi locuinţa părţii vătămate cu acordul acesteia şi nu a existat dovezi credibile că şi-au însuşit vreun bun, la dosarul cauzei există declaraţii ale inculpaţilor în care recunosc violarea de domiciliu (faptul că au căutat prin toate camerele, inclusiv în beci, că au venit de acasă cu un cărucior, dar pentru a lua lucernă din curtea părţii vătămate), precum şi faptul că inculpata a bruscat-o pe partea vătămată care se afla în cărucior, pe fondul relaţiei conflictuale în care se aflau, însă, în nici un caz nu au sustras bunurile ce au fost găsite pe prispă şi în curte, arătând, însă că se consideră proprietarii tuturor bunurilor mobile şi imobile aparţinând părţii vătămate, în pofida hotărârilor judecătoreşti pronunţate în cauză. Aceste declaraţii de recunoaştere parţială au fost coroborate cu declaraţiile martorilor identificaţi şi audiaţi în cauză, cu care inculpata a refuzat să fie confruntată, precum şi cu celelalte mijloace de probă, inclusiv cele materiale, în baza cărora instanţa de fond şi cea de apel, cu respectarea dispoziţiilor art. 62, art. 63 şi art. 69 C. proc. pen., au stabilit în mod corect împrejurările faptei, încadrarea juridică dacă acesteia, precum şi vinovăţia inculpaţilor, astfel că hotărârile pronunţate sunt legale.
În ceea ce priveşte critica referitoare la individualizarea judiciară a pedepselor, Înalta Curte a constatat că nu este întemeiată, deoarece instanţa de apel a aplicat corespunzător criteriile de individualizare judiciară prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), având în vedere, atât modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, cât şi circumstanţele personale ale inculpaţilor (inculpata are doi copii minori în întreţinere, a comis fapta în stare de recidivă, însă primul termen îl constituie fapte ce nu au legătură cu infracţiuni contra patrimoniului, în timp ce inculpatul a avut o contribuţie mai redusă la comiterea faptei), date în raport cu care a apreciat că în favoarea acestora pot fi reţinute circumstanţe atenuante judiciare care, chiar dacă vin în concurs cu starea de recidivă, pentru inculpată sau cu circumstanţa agravantă prevăzută de art. 75 lit. c) C. pen., pentru inculpat, pot conduce la coborârea pedepsei sub minimul special de 7 ani închisoare.
Solicitarea recurenţilor de a se da o mai mare eficienţă circumstanţelor atenuante reţinute în favoarea lor şi, pe cale de consecinţă, să fie redus şi mai mult cuantumul pedepselor a fost considerată nefondată, Înalta Curte, apreciind că instanţa de apel a dat dovadă de suficientă clemenţă atunci când a coborât pedepsele sub minimul special, deşi erau incidente dispoziţiile art. 39 alin. (4) şi, respectiv, art. 80 C. pen.
Ca atare, apreciind că pedepsele aplicate de instanţa de apel sunt apte să asigure reeducarea inculpaţilor, prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni, dar şi o constrângere corespunzătoare încălcării legii penale, având în vedere şi faptul că nu există motive de casare care să fie luate în considerare din oficiu, conform dispoziţiilor art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) din acelaşi cod, a respins recursurile formulate de inculpaţi, ca nefondate.
Conform dispoziţiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenţii inculpaţi au fost obligaţi la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Pentru termenul de astăzi nu s-a dispus citarea părţilor.
Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 391 C. proc. pen., a pus în discuţie admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare formulată.
Reprezentantul Ministerului Public a solicitat respingerea, ca inadmisibilă în principiu, a contestaţiei în anulare formulată de contestatori, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 391 alin. (2) C. proc. pen., contestatorii, neindicând în susţinerea contestaţiei decât apărări de fond şi nu au făcut trimitere la cazurile de contestaţie în anulare prevăzute limitativ în art. 386 C. proc. pen. Totodată, reprezentantul parchetului a învederat că este inadmisibilă contestaţia în anulare şi pentru faptul că a fost promovată de o persoană care nu era titular legitim al acestei căi extraordinare de atac.
Examinând contestaţia în anulare formulată de contestatorii B.C. şi B.P.D., în raport cu motivele invocate, Înalta Curte apreciază ca fiind nefondată contestaţia în anulare formulată pentru considerentele ce se vor arăta.
Legiuitorul român a prevăzut în conţinutul dispoziţiilor art. 386 C. proc. pen., aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006, cazurile de contestaţie în anulare, statuând că împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri:
a) când procedura de citare a părţii pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs nu a fost îndeplinită conform legii;
b) când partea dovedeşte că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a încunoştinţa instanţa despre această împiedicare;
c) când instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute în art. 10 alin. (1) lit. f) - i1), cu privire la care existau probe în dosar;
d) când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă;
e) când, la judecarea recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanţa de recurs, inculpatul prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia este obligatorie potrivit art. 38514 alin. (11) ori art. 38516 alin. (1).
Din analiza cauzei rezultă că motivele invocate de contestatori referitoare la greşita lor condamnare, în condiţiile în care se consideră că sunt nevinovaţi, invocând autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri prin care au fost achitaţi pentru fapte din data de 2 iunie 2004, ca şi cele din prezenta cauză, aspectele privind expertiza efectuată în cauză, declaraţiile martorilor părţii vătămate, precum şi declaraţiilor lor, nu se circumstanţiază cauzelor expres şi limitativ stipulate în art. 386 lit. a) - e) C. proc. pen., deoarece solicitările contestatorilor reprezintă critici ce au fost invocate şi verificate în căile ordinare de atac exercitate în cauză, aşa cum au fost amplu evidenţiate.
Înalta Curte consideră că examinarea susţinerilor evidenţiate de contestatori, chiar şi în condiţiile în care contestaţia în anulare a fost formulată de procurator B.G., fără a exista o procură autentică în acest sens, în raport cu îndeplinirea condiţiilor impuse de legiuitor în cadrul cazurilor de contestaţie în anulare prevăzute în art. 386 lit. a) – e) C. proc. pen., nu conduce la inadmisibilitatea contestaţiei în anulare, atunci când motivele invocate nu se regăsesc în acele dispoziţii, ci la analizarea pe fond a conţinutului acesteia.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de contestatorii B.C. şi B.P.D. împotriva deciziei penale nr. 4149 din 28 iunie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. 8591/1/2006.
În conformitate cu art. 192 alin. (2) C. proc. pen., se vor obliga contestatorii condamnaţi fiecare la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de contestatorii B.C. şi B.P.D. împotriva deciziei penale nr. 4149 din 28 iunie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. 8591/1/2006.
Obligă contestatorii condamnaţi la plata sumei de câte 150 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 26 octombrie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6055/2006. Penal. Menţinere măsură de... | ICCJ. Decizia nr. 6330/2006. Penal. Tâlhărie (art.211 C.p.).... → |
|---|
