ICCJ. Decizia nr. 7250/2006. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 7250/2006
Dosar nr. 11499/1/2006
Şedinţa publică din 13 decembrie 2006
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 83/ PI din 30 ianuarie 2006, Tribunalul Timiş a respins excepţia de schimbare a încadrării juridice a faptelor din infracţiunea prevăzută de art. 13 alin. (1) din Legea nr. 678/2001, în infracţiunea prevăzută de art. 13 alin. (3) din aceeaşi lege, invocată de avocatul ales al părţilor civile.
În baza art. 13 alin. (1) din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 13 şi art. 74 lit. a) şi c), art. 76 lit. c) C. pen., a condamnat pe inculpata B.E., la două pedepse de câte 2 ani închisoare, fiecare, pentru săvârşirea a două infracţiuni de trafic de minori.
În baza art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen., a contopit pedepsele stabilite, în pedeapsa cea mai grea, aceea de 2 ani închisoare, inculpata urmând a executa această pedeapsă rezultantă stabilită de 2 ani închisoare.
În baza art. 81 C. pen., a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicate, în baza art. 82 C. pen., a stabilit termen de încercare de 4 ani pe seama inculpatei, iar în baza art. 359 C. proc. pen., a atras atenţia inculpatei asupra dispoziţiilor art. 83 C. pen.
În baza art. 350 alin. (3) lit. b) C. proc. pen., a dispus punerea de îndată în libertate a inculpatei, dacă nu este arestată în altă cauză.
În baza art. 88 C. proc. pen., a dedus din pedeapsa aplicată arestul preventiv executat din 26 mai 2005 la zi.
În baza art. 65 alin. (2) C. pen., a dispus interzicerea faţă de inculpată a drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen., respectiv drepturile de a lege şi de a fi ales în autorităţile publice şi în funcţii elective publice, de a ocupa o funcţie ce implică exerciţiul activităţii de stat, de a fi tutore sau curator, pe o perioadă de 2 ani.
În baza art. 14, 346 C. proc. pen. şi art. 998 C. civ., a obligat inculpata la 2.000 Euro către partea civilă C.D. şi 600 Euro către partea civilă C.G., cu titlu de daune morale şi a respins în rest pretenţiile civile ale acestora ca neîntemeiate.
În baza art. 19 din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 118 lit. d) C. pen., a dispus confiscarea de la inculpată a sumei de 1600 Euro, obţinută de la părţile civile prin săvârşirea infracţiunii.
În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen., a obligat pe inculpată la 700 RON, cheltuieli judiciare către stat.
În baza art. 193 alin. (2) C. proc. pen., a obligat pe inculpată la 1.800 RON, către părţile civile, respectiv câte 900 RON faţă de fiecare, reprezentând cheltuieli judiciare cu onorariu avocaţial.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că în perioada noiembrie 2002 – martie 2003, inculpata B.E. a recrutat şi găzduit, în scopul exploatării, două minore pe care le-a obligat să se prostitueze în Italia.
Situaţia de fapt şi vinovăţia inculpatei au fost stabilite pe baza materialului probator administrat în cauză, respectiv: declaraţiile părţilor vătămate C.D. şi C.G., declaraţiile martorilor C.L., R.P.D., S.A.T., S.R., D.M. şi B.G., adresa nr. 193731/ PNT/PC din 19 mai 2004 a Ministerului Administraţie şi Internelor, din care a rezultat că inculpata a fost anchetată în Italia şi urmărita pentru favorizarea migraţiei clandestine şi proxenetism, precum şi declaraţiile inculpatei.
Fiind audiată, atât pe parcursul urmăririi penale, cât şi în timpul cercetării judecătoreşti, inculpata a recunoscut parţial faptele, în sensul că a găzduit mai multe tinere despre care ştia că practicau prostituţia, însă ei îi reveneau doar 30 Euro/zi pentru cazarea şi transportul acestora la locul unde se prostituau.
Curtea de Apel Timişoara, prin Decizia penală nr. 228/ A din 21 iunie 2006, în baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş, de inculpata B.E. şi de părţile civile C.D. şi C.G. împotriva sentinţei penale nr. 83/PI din 30 ianuarie 2006 a Tribunalului Timiş, pronunţată în dosarul nr. 6468/2005, însuşindu-şi argumentaţia instanţei de fond.
Împotriva sus-menţionatei decizii, au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara şi inculpata B.E.
În recursul parchetului, primul motiv se referă la nelegalitatea hotărârii pronunţate, întrucât instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra primului motiv de apel invocat, cu privire la pedeapsa accesorie, cel de-al doilea motiv vizează netemeinicia deciziei atacate, apreciind că reţinerea circumstanţelor atenuante în favoarea inculpatei nu este justificată, iar ultimul motiv priveşte cuantumul sumei confiscată de la inculpată.
Recursul inculpatei vizează doar latura civilă, solicitând exonerarea sa de la plata despăgubirilor civile sau reducerea daunelor morale stabilite în favoarea părţilor civile C.D. şi C.G., apreciind că pretenţiile civile ale acestora apar ca fiind nedovedite.
Recursurile sunt fondate pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Analizând Decizia atacată prin prisma primului motiv de recurs invocat de parchet, respectiv asupra împrejurării că instanţă de apel nu s-a pronunţat cu privire la primul motiv de apel invocat de parchet în apelul său, motiv privind aplicarea pedepsei accesorii, Curtea constată că împotriva sentinţei penale nr. 83/PI/2006 a Tribunalului Timiş au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş, părţile civile C.D. şi C.G. şi inculpata B.E. În motivele de apel scrise, aflate la dosarul cauzei, parchetul a solicitat desfiinţarea sentinţei primei instanţe şi, în rejudecare, înlăturarea din încadrarea juridică a dispoziţiilor art. 74 lit. a) şi c) C. pen., majorarea pedepselor aplicate inculpatei, înlăturarea dispoziţiilor privind suspendarea condiţionată a executării pedepsei şi interzicerea drepturilor prevăzută de art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP), respectiv aplicarea pedepsei accesorii.
Verificând actele dosarului, se constată că în partea introductivă a deciziei penale nr. 228/A/2006 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, instanţa a consemnat faptul că „procurorul susţine apelul declarat de parchet şi solicită admiterea acestuia, înlăturarea circumstanţelor atenuante, majorarea pedepselor aplicate inculpatei, contopirea acestora cu adăugarea unui spor de pedeapsă şi aplicarea pedepsei accesorii".
Analizând motivarea deciziei sus-menţionate, se reţine că „prin apelul său Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş a solicitat desfiinţarea sentinţei şi rejudecând cauza să se aplice interzicerea tuturor drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (2) C. pen., ca pedepse complementare şi să se înlăture circumstanţele atenuante, întrucât au fost reţinute greşit şi să se majoreze pedeapsa".
În continuare, instanţa de apel, arată că „în ceea ce priveşte primul motiv de apel invocat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş, acesta urmează a fi respins ca nefondat, având în vedere că prima instanţă a aplicat corect pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi e) C. pen., pe o perioadă de 2 ani, după executarea pedepsei".
Se constată aşadar, că deşi în practicaua hotărârii instanţa a reţinut ca motiv de apel al parchetului aplicarea pedepsei accesorii, în expunerea deciziei s-a referit la pedeapsa complementară, fără a se pronunţa astfel cu privire la motivul de apel invocat, fiind încălcate astfel dispoziţiile art. 378 alin. (3) C. proc. pen., potrivit cărora „instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor motivelor de apel invocate", fiind incident în cauză cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 1 C. proc. pen.
Instanţa de apel confundă pedepsele accesorii cu pedepsele complementare. Pedeapsa accesorie este o pedeapsă privativă de drepturi secundare (alăturate) care însoţesc în mod necesar pedeapsa principală a închisorii, ca un accesoriu al acesteia, iar după cum rezultă din art. 71 C. pen., condamnarea la pedeapsa închisorii atrage de drept interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) – c) C. pen., din momentul în care hotărârea de condamnare a rămas definitivă şi până la terminarea executării pedepsei, până la graţierea totală sau a restului de pedeapsă ori până la împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei, în timp ce interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. d) şi e) C. pen., este facultativă.
Pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi este o pedeapsă restrictivă care constă într-o interzicere temporară a exerciţiului anumitor drepturi ale condamnatului, ca un „adaos" la pedeapsa închisorii aplicate acestuia, instanţa de judecată fiind îndrituită să determine concret dreptul sau drepturile pe care le interzice condamnatului şi durata exactă a interzicerii.
Spre deosebire de pedeapsa accesorie, momentul începerii executării pedepsei complementare coincide cu momentul în care pedeapsa principală a închisorii a fost în întregime executată sau considerată ca executată.
După cum s-a menţionat, se constată că instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la toate motivele invocate de parchet.
Recursul formulat de inculpată va fi examinat tot prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 10 C. proc. pen., referitor la situaţia când instanţa nu s-a pronunţat asupra motivelor esenţiale pentru părţi de natură să garanteze drepturile lor şi să influenţeze soluţia procesului, caz de casare care este luat în considerare din oficiu.
Astfel, din verificarea actelor şi lucrărilor dosarului, Înalta Curte constată că inculpata B.E. a criticat, în faţa instanţei de apel, hotărârea tribunalului sub aspectul greşitei soluţionări a laturii civile a cauzei, împrejurare care rezultă atât din motivele scrise de apel, cât şi din susţinerile apărătorului acesteia făcute cu prilejul dezbaterilor apelurilor declarate, după cum rezultă din partea introductivă a deciziei recurate.
Însă, în considerentele deciziei, instanţa de apel omite să se pronunţe cu privire la motivele invocate de inculpată, încălcând şi în cazul acesteia dispoziţiile imperative ale art. 378 alin. (3) C. proc. pen.
Mai mult decât atât, instanţa de apel, în considerente, reţine că inculpata ar fi criticat sentinţa primei instanţe sub aspectul individualizării pedepsei aplicate.
Însă se observă că nici măcar sub aceste aspecte instanţa de apel nu se pronunţa, limitându-se să dispună respingerea şi a apelului formulat de inculpată.
În consecinţă, se constată că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra tuturor motivelor de apel cu care a fost investită, nerezolvând, practic, în acest mod fondul cauzei, împrejurare în raport de care, Înalta Curte în temeiul art. 38515 pct. 2 lit. c) C. proc. pen., va admite recursurile formulate de Parchet şi de inculpata B.E., va casa Decizia şi va dispune trimiterea cauzei spre rejudecarea apelurilor Curţii de Apel Timişoara.
Cu prilejul rejudecării, vor fi analizate şi celelalte critici formulate împotriva sentinţei.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (3) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara şi de inculpata B.E. împotriva deciziei penale nr. 228/ A din 21 iunie 2006 a Curţii de Apel Timişoara.
Casează Decizia penală atacată şi trimite cauza pentru rejudecarea apelurilor formulate, Curţii de Apel Timişoara.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 13 decembrie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7247/2006. Penal. Menţinere măsură de... | ICCJ. Decizia nr. 7319/2006. Penal. Contestaţie la executare... → |
|---|
