ICCJ. Decizia nr. 2397/2007. Penal. Trădare prin transmitere de secrete (art. 157 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2397/2007
Dosar nr. 3996/1/2007
Şedinţa publică din 3 mai 2007
Asupra recursurilor de faţă;
Examinând actele şi lucrările din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 20 aprilie 2007, pronunţată în dosarul nr. 2753/2/2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a dispus faţă de inculpaţii S.S., M.D. şi D.R.M. măsura preventivă prevăzută de art. 1451 C. proc. pen., impunându-le obligarea de a nu părăsi ţara.
În temeiul art. 1411 alin. (2) C. proc. pen., raportat la art. 145 alin. (11), lit. a), c) şi d) şi alin. (12) lit. c), s-a dispus ca inculpaţii să respecte următoarele obligaţii:
1. - să se prezinte la instanţa de judecată ori de câte ori sunt chemaţi;
2. - să nu-şi schimbe locuinţa fără încuviinţarea instanţei de judecată;
3. - să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nici o categorie de arme;
4. - să nu comunice direct sau indirect între ei, cu celelalte persoane cercetate în această cauză sau indicate ca martori.
Pentru a hotărî astfel, s-a reţinut în esenţă următoarele:
La data de 18 aprilie 2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, investită cu judecarea cauzei penale prin care au fost trimişi în judecată inculpaţii S.S., M.D., D.R.M. pentru săvârşirea infracţiunii continuate prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 cu referire la art. 2 lit. a) şi b) pct. 8 şi lit. c) din aceiaşi lege, şi cea prevăzută de art. 157 alin. (2) C. pen., aflate în concurs real prevăzute de art. 33 lit. a) C. pen., a încuviinţat cererea formulată de inculpatul S.S. privind acordarea unui alt termen pentru a-şi mai angaja un apărător.
Amânarea cauzei, a mai fost motivată de necesitatea asigurării prezenţei unui traducător autorizat de limba engleză.
Termenul acordat cauzei a fost 20 aprilie 2007, având în vedere solicitarea reprezentantului Ministerului Public, ca acesta, să fie anterior datei de 22 aprilie 2007, când expiră măsura preventivă „a asigurării de a nu părăsi localitatea" luată faţă de inculpaţi în cursul urmăririi penale.
La termenul de judecată astfel stabilit, reprezentantul Ministerului Public, aşa cum rezultă din partea introductivă a hotărârii, a precizat că nu înţelege să solicite verificarea legalităţii măsurii preventive dispusă faţă de inculpaţi şi nici menţinerea acesteia, întrucât nu există o dispoziţie procesual penală, care să motiveze astfel de cereri, având în vedere că urmărirea penală s-a încheiat, instanţa fiind investită cu judecarea cauzei.
În raport de această fază procesuală, reprezentantul Ministerului Public, a solicitat ca faţă de inculpat să se ia una din măsurile preventive neprivative de libertate, alegerea acesteia fiind atributul exclusiv al instanţei.
În motivarea cererii, se invocă necesitatea asigurării unei bune desfăşurării a procesului penal, prezenţei inculpaţilor la termenele care se vor acorda.
Odată cu luarea măsurii preventive neprivative de libertate se solicită stabilirea obligaţiilor ce urmează a fi respectate de inculpaţi, aşa cum sunt enunţate de art. 145 alin. (11) şi alin. (12) C. proc. pen.
Apărătorii inculpaţilor având cuvântul, au apreciat că o astfel de cerere, nu poate fi formulată la acest termen anterior verificării regularităţii actului de sesizare, în opinia lor, competenţa materială a judecării cauzei aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, motivat de împrejurarea că ulterior disjungerii cauzei, s-a dispus începerea urmăririi penale împotriva unui senator al României pentru fapte aflate în indivizibilitate şi conexitate cu cele deduse judecăţii.
Totodată, apărătorii inculpaţilor S.S. şi M.D., au arătat că nu pot formula concluzii legate de verificarea regularităţii actului de sesizare, motivând că nu au avut timpul material necesar pregătirii apărării.
Instanţa, deliberând asupra acestor chestiuni incidente a respins excepţia de necompetenţă materială de a se pronunţa asupra măsurii preventive, apreciind că în raport de interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 28, 29 şi art. 35 alin. (4) C. proc. pen., este competentă să analizeze această cerere. Competenţa de a judeca fondul cauzei atrage după sine şi pe aceea de a soluţiona orice cereri în legătură cu respectiva cauză, având obligaţia potrivit art. 301 alin. (1) şi art. 302 alin. (1) să se pronunţe motivat asupra acestora.
Cât priveşte verificarea regularităţii actului de sesizare conform art. 300 C. proc. pen., instanţa a prorogat discutarea acestui aspect la termenul din 22 mai 2007, admiţând cererea formulată de apărători în acest sens.
În raport de dispoziţiile art. 136 alin. (1) C. proc. pen., care reglementează scopul şi categoriile măsurilor preventive, instanţa a apreciat că se justifică luarea faţă de inculpaţi, în cursul judecăţii, a măsurii preventive prevăzute de art. 1451 C. proc. pen., „obligarea de a nu părăsi ţara"
Considerată o măsură cu caracter provizoriu, luarea acesteia a fost motivată de necesitatea asigurării prezenţei inculpaţilor la termenele acordate cauzei, preîntâmpinarea sustragerii acestora de la judecată, astfel încât să se garanteze o bună administrare a justiţiei.
Cât priveşte durata, instanţa nu a stabilit în timp o limită, motivându-se că nu există pentru această fază procesuală, o dispoziţiei procedurală care să fixeze perioada pe care se poate dispune.
În cauză s-au stabilit şi obligaţiile ce urmează a fi respectate de inculpaţi pe durata măsurii preventive.
Împotriva încheierii, inculpaţii S.S. şi D.R.M., au declarat recurs în termenul legal de 24 ore, prevăzut de art,.141 C. proc. pen., termen procedural calculat conform art. 186 C. proc. pen.
Motivele de recurs invocate, vizează nelegalitatea hotărârii, instanţa pronunţându-se asupra cererii Ministerului Public într-un moment procesual la care, nu se verifică regularitatea actelor de sesizare.
Totodată, se invocă contradicţia dintre considerente şi dispozitiv, generată de aprecierea asupra caracterului provizoriu al măsurii preventive, deşi nu se stabileşte expres perioada pe care s-a dispus, invocând şi omisiunea instanţei de a identifica persoanele cu care s-a interzis inculpaţilor legătura.
Analizând criticile invocate în calea de atac exercitate de inculpaţi, Înalta Curte constată nefondate recursurile.
Singura dispoziţie din încheiere, care poate face obiectul controlului judiciar, urmare recursurilor ce pot fi exercitate separat conform art. 141 C. proc. pen., este cea privind legalitatea şi temeinicia măsurii preventive dispuse de instanţă faţă de inculpaţi.
Alegerea acesteia, atributul exclusiv al instanţei de fond, s-a făcut în acord cu dispoziţiile art. 136 alin. (1), (4) şi (8) C. proc. pen., având în vedere natura şi scopul măsurii preventive, respectiv garantarea prezenţei inculpaţilor la termenele de judecată în condiţiile restricţionării circulaţiei acestora în afara ţării, desfăşurarea procesului penal cu asigurarea unei durate rezonabile, administrarea probelor cu celeritate.
Măsura preventivă dispusă, îşi găseşte justificarea legală în raport de mijloacele de probă care au constituit temeiuri pentru trimiterea în judecată a inculpaţilor, fără ca această considerare, să le încalce prezumţia de nevinovăţie, aşa cum este reglementat de art. 52 C. proc. pen.
Cât priveşte durata măsurii preventive dispuse, în mod corect, instanţa nu a stabilit o limită în timp neexistând vreo dispoziţie procesual penală, care să fixeze în cursul judecăţii durata acesteia.
Referirea instanţei la caracterul provizoriu, nu este de natură să vină în contradicţie cu lipsa unor limite în timp a măsurii preventive, dispoziţiile art. 139 alin. (2) C. proc. pen., privind revocarea unei astfel de măsuri preventive găsindu-şi aplicabilitatea în tot cursul judecăţii, din oficiu sau la cerere.
În asigurarea unei finalităţi eficiente a măsurii preventive instanţa a stabilit în sarcina inculpaţilor, mai multe obligaţii, cea invocată la pct. 4 referindu-se la interdicţia comunicării cu martorii, celelalte persoane cercetate în cauză, a căror nominalizare nu se impune a fi făcută, acestea putând fi identificate în partea dispozitivă a rechizitoriului.
Cum la examinarea din oficiu nu se constată nici unul din cazurile care să justifice reformarea hotărârii, recursurile vor fi respinse, ca nefondate, potrivit art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenţii vor fi obligaţi la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenţii inculpaţi S.S.T. şi D.R.M. împotriva încheierii din 20 aprilie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia I Penală, pronunţată în dosarul nr. 2753/2/2007 (1037/2007).
Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 100 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariile interpreţilor de limbă bulgară şi engleză se vor suporta din fondul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 3 mai 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 311/2007. Penal. Traficul de influenţă... | ICCJ. Decizia nr. 2383/2007. Penal. Luare de mită (art. 254... → |
|---|
