ICCJ. Decizia nr. 2345/2007. Penal. Infracţiuni de corupţie (Legea nr. 78/2000). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2345/2007
Dosar nr. 4384/46/2006
Şedinţa publică din 2 mai 2007
Asupra recursurilor de faţă.
Examinând actele dosarului constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 103/ P din 23 martie 2006, Tribunalul Bihor, secţia penală, în baza art. 257 C. pen., cu referire la art. 1 lit. g) şi art. 6 din Legea nr. 78/2000, a condamnat pe inculpatul K.I., la pedeapsa de 3 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă (pct. 1 din rechizitoriu), cu aplicarea art. 71 şi 64 C. pen.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., a achitat pe acelaşi inculpat pentru săvârşirea a două infracţiuni de trafic de influenţă, prevăzute de art. 257 C. pen., cu referire la art. 1 lit. g) şi art. 6 din Legea nr. 78/2000 (pct. 2 din rechizitoriu).
În baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), a dedus din durata pedepsei reţinerea şi arestarea preventivă de la 16 septembrie 2004 la 29 noiembrie 2004.
În baza art. 257 alin. (2) C. pen., a dispus confiscarea în favoarea statului a sumei de 130.000.000 lei (13.000 RON), obligându-l pe inculpat la plata acestei sume către stat.
Tribunalul a respins cererea de restituire a echivalentului în lei a sumei de 4000 dolari S.U.A., formulată de N.G.
S-a dispus publicarea hotărârii, după rămânerea definitivă, în ziarul local „Jurnalul B.", în baza art. 30 din Legea nr. 78/2000.
Instanţa a reţinut, în esenţă, că în perioada iulie-noiembrie 2001, inculpatul K.I. a pretins şi a primit de la N.G., administrator la SC A. SRL folosul necuvenit al construcţiei casei sale în valoare de 4995 euro, în schimbul promisiunii de a interveni la conducerea S.N.P. P. SA Bucureşti, pentru atribuirea de lucrări firmei de construcţii menţionate.
Prin aceeaşi sentinţă, tribunalul a achitat pe inculpat pentru cele două fapte de trafic de influenţă săvârşite în perioada decembrie 2001 - ianuarie 2002, constând în pretinderea şi primirea sumei de 4000 dolari americani de la acelaşi administrator în scopul de a interveni pe lângă V.I., inspector general în cadrul S.N.P. P. SA Bucureşti, în vederea compensărilor contravalorii lucrărilor de construcţii efectuate de SC A. SRL cu produse petroliere.
Instanţa de fond a considerat că nu s-a dovedit de către acuzare că inculpatul ar fi săvârşit şi cele două fapte de trafic de influenţă deoarece nu există nici un alt mijloc de probă (înafara ridicării de către denunţătorul N.G. a sumei de 60 milioane lei din contul bancar) care să facă dovada vreunei înţelegeri între inculpat şi denunţător în sensul relatat de acesta, precum şi a primirii efective a sumelor de către inculpat.
Prin Decizia penală nr. 190/ A din 28 noiembrie 2006, Curtea de Apel Piteşti, secţia penală, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de D.N.A. Serviciul Teritorial Oradea şi de apelantul inculpat K.I. împotriva Sentinţei penale nr. 103/ P din 23 martie 2006 a Tribunalului Bihor.
Apelul declarat de parchet viza greşita achitare a inculpatului pentru cele două fapte de trafic de influenţă prevăzute la pct. 2 din rechizitoriu, iar apelul declarat de inculpat vizanecompetenţa organelor de urmărire penală în raport cu calitatea inculpatului, precum şi greşita individualizare a pedepsei (atât sub aspectul cuantumului cât şi sub aspectul modalităţii de executare a pedepsei).
Instanţa de apel a considerat că soluţia de achitare a inculpatului pentru faptele de trafic de influenţă prevăzute la pct. 2 din rechizitoriu este corectă neexistând probe care să confirme afirmaţiile denunţătorului.
Referitor la apelul declarat de inculpat, aceeaşi instanţă a argumentat că organele de urmărire penală erau competente să efectueze cercetarea penală indiferent de calitatea persoanei care a comis fapta, întrucât în raport cu valoarea sumei ce face obiectul infracţiunii (care, în speţă este mai mare de 3000 euro, dar nu depăşeşte 10.000 euro) Serviciul teritorial al P.N.A. era competent, potrivit art. 13 pct. 2 din OUG nr. 43/2002 privind P.N.A.
Instanţa de apel a apreciat ca nefondat şi motivul de apel formulat de inculpat referitor la greşita stabilire a situaţiei de fapt, reţinând că probele existente în cauză fac dovada vinovăţiei inculpatului pentru fapta de trafic de influenţă pentru comiterea căreia a fost condamnat, întrucât inculpatul, în calitatea sa de administrator al cantinei şi al gospodăriei anexe a S.N.P. P. Suplac avea posibilitatea să influenţeze deciziile luate în cadrul societăţii.
Astfel, inculpatul a procedat efectiv în această manieră propunând conducerii societăţii, iniţial, demararea lucrărilor la proiectul punctului de sacrificare animale şi, apoi, extinderea acestor lucrări. Referatul din 2 octombrie 2000 întocmit de inculpat a determinat hotărâtor avizul favorabil al conducerii, lucrarea fiind încredinţată SC A. SRL, administrată de denunţător, fără o licitaţie prealabilă. Inculpatul a obţinut în cele din urmă prestaţia societăţii de construcţie în avantajul său, fapta intrând sub incidenţa art. 1 pct. 1 din Legea nr. 78/2000.
Referitor la individualizarea pedepsei (3 ani închisoare cu executare în regim de detenţie), Curtea de apel a reţinut că pedeapsa corespunde criteriilor generale prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)
Împotriva acestei decizii au declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.N.A., Serviciul Teritorial Piteşti şi inculpatul K.I.
Parchetul a invocat cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen. (când s-a comis o eroare gravă de fapt, având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de achitare).
Inculpatul a invocat următoarele cazuri de casare:
1. - art. 3859 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., referitor la nerespectarea dispoziţiilor privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei;
2. - art. 3859 alin. (1) pct. 2 din acelaşi cod (instanţa nu a fost legal sesizată);
3. - art. 3859 alin. (1) pct. 17 C. proc. pen. (când faptei săvârşite i s-a dat o greşită încadrare juridică), solicitându-se înlăturarea referirii la art. 1 lit. g) şi art. 6 din Legea nr. 78/2000;
4. - art. 3859 alin. (1) pct. 10 din acelaşi cod, în sensul că instanţa nu s-a pronunţat asupra tuturor motivelor de casare invocate de inculpat;
5. - art. 3859 pct. 18 C. proc. pen. (instanţele au comis o gravă eroare de fapt care a avut drept consecinţă pronunţarea unei greşite condamnări);
În final, s-a solicitat admiterea recursului, casarea ambelor hotărâri şi trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă, Tribunalul Argeş.
Examinând recursurile declarate, Înalta Curte constată că ambele sunt nefondate, pentru considerentele ce urmează:
Referitor la recursul declarat de parchet:
Instanţele au reţinut o corectă situaţie de fapt, constatând că nu există probe din care să rezulte că inculpatul ar fi săvârşit cele două fapte de trafic de influenţă prevăzute la pct. 2 din rechizitor, declaraţia dată de N.G. neputând fi coroborată cu nici o altă probă din care să rezulte atât înţelegerea sa cu inculpatul, cât şi primirea efectivă a sumei totale de 4000 dolari S.U.A. americani.
Or, în absenţa acestor probe este irelevantă ridicarea de către martor a unor sume de bani din contul societăţii.
În mod legal, instanţele au considerat că declaraţia inculpatului prin care nu sunt recunoscute aceste fapte constituie probă, în sensul prevăzut de art. 69 C. proc. pen.
În consecinţă, recursul declarat de parchet va fi respins ca nefondat.
Referitor la recursul declarat de inculpat, Înalta Curte reţine, de asemenea, netemeinicia motivelor de casare sub toate aspectele invocate.
Astfel, Înalta Curte constată că nu au incidenţă în cauză cazurile de casare prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 1 şi pct. 2 C. proc. pen., întrucât au fost respectate dispoziţiile art. 13 pct. 2 din OUG nr. 43/2002, în vigoare la data comiterii faptelor, Serviciile teritoriale ale P.N.A. fiind competente, indiferent de calitatea persoanei, dar în raport cu valoarea sumei ce formează obiectul infracţiunii de corupţie, să efectueze cercetarea penală şi să sesizeze legal instanţa de judecată.
Pentru aceleaşi considerente, respectiv natura infracţiunii şi valoarea obiectului infracţiunii, nu sunt incidente în cauză nici prevederile art. 3859 alin. (1) pct. 17 C. proc. pen., fapta inculpatului fiind corect încadrată din punct de vedere juridic în art. 257 C. pen., cu referire la art. 1 lit. g) şi art. 6 din Legea nr. 78/2000.
Astfel, inculpatul a pretins şi primit folosul necuvenit al construcţiei casei sale în valoare de 130.000.000 lei de la N.G., administrator al SC A. SRL, în schimbul promisiunii de a interveni la conducerea S.N.P. P., sucursala Suplac pentru atribuirea de lucrări acestei firme de construcţii, faptă ce constituie infracţiunea menţionată, pentru comiterea căreia a fost corect condamnat.
Înalta Curte constată că nu au incidenţă în cauză nici prevederile art. 3859 alin. (1) pct. 10 C. proc. pen., deoarece, pe de o parte, instanţele s-au pronunţat asupra tuturor faptelor reţinute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare şi asupra tuturor probelor, iar pe de altă parte instanţa de apel a răspuns la toate motivele de casare invocate de apelantul inculpat.
În final, răspunzând ultimului caz de casare invocat de recurentul inculpat, Înalta Curte constată că nu s-a comis nici o eroare gravă de fapt întrucât condamnarea inculpatului a fost corect reţinută pe baza tuturor dovezilor administrate în cursul procesului.
Împrejurarea că inculpatul nu a recunoscut săvârşirea faptei pentru care a fost condamnat nu demonstrează că este nevinovat, deoarece declaraţia sa nu se coroborează cu nici o altă probă, pentru ca ea să poată fi avută în vedere la stabilirea adevărului, conform art. 69 C. proc. pen.
În consecinţă, recursul inculpatului va fi, de asemenea, respins ca nefondat.
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat în sumă de 200 lei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A. – Serviciul Teritorial Piteşti şi de recurentul inculpat K.I. împotriva Deciziei penale nr. 190/ A din 28 noiembrie 2006 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 2 mai 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2383/2007. Penal. Luare de mită (art. 254... | ICCJ. Decizia nr. 1710/2007. Penal. Menţinere măsură de... → |
|---|
