ICCJ. Decizia nr. 1026/2008. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1026/2008
Dosar nr.1893/101/2007
Şedinţa publică din 20 martie 2008
Asupra recursurilor de faţă;
în baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 167 din 21 mai 2007, Tribunalul Mehedinţi, secţia penală, a dispus următoarele:
- în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., a achitat pe inculpatul B.S.I. pentru infracţiunile prevăzute de art. 13 alin. (1) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 24 alin. (2) din Legea nr. 365/2002.
- în baza art. 350 alin. (2) C. proc. pen., a dispus punerea de îndată în liberate a inculpatului B.S.I., dacă nu este arestat în altă cauză.
S-a luat act că părţile vătămate nu s-au constituit părţi civile.
Pentru a dispune în acest sens, prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin rechizitoriul întocmit de D.I.I.C.O.T. - Biroul Teritorial Mehedinţi a fost trimis în judecată inculpatul B.S.I. pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de 13 alin. (1) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 24 alin. (2) din Legea nr. 365/2002, cu aplicarea art. 33 C. pen.
Prin actul de sesizare s-a reţinut că, în anul 2004, victima minoră P.M.D., prin intermediul unor prieteni, l-a cunoscut pe inculpat, iar după mai multe întâlniri, în luna ianuarie 2005, inculpatul i-a propus să meargă cu el în Italia, asigurând-o că în această ţară poate face bani, fără a-i preciza victimei în ce condiţii.
La data de 9 februarie 2005, inculpatul a transportat-o pe victimă cu autoturismul său, după ce în prealabil s-a ocupat de toate formalităţile necesare pentru ca aceasta să poată ieşi din ţară, iar după ce au ajuns în Italia, în localitatea Monte-Catini, unde s-au cazat în locuinţa unei românce din Motru, Jud. Gorj, inculpatul i-a comunicat victimei că va trebui să fure bunuri din magazinele din Italia, circumstanţe în care minora a acceptat propunerea inculpatului şi, timp de o lună, împreună cu acesta au furat bunuri din diferite magazine.
În ziua de 4 martie 2005, în timp ce victima împreună cu inculpatul şi numita F.D.A. încercau să fure bunuri din magazinul D., din Monte-Catini, Italia, au fost prinşi de organele de poliţie, după care victima minoră a fost internată în Centrul de Primire pentru Minori din Firenze, de unde a fugit şi a revenit în ţară împreună cu inculpatul care, la rândul său, a fost condamnat de autorităţile judiciare italiene la o pedeapsă de 4 luni închisoare cu suspendare.
Totodată, s-a reţinut că victima a estimat valoarea bunurilor sustrase pe perioada cât a stat în Italia la suma de 6.000 - 8.000 euro şi faptul că şi martora F.D.A. a confirmat că aceasta, împreună cu victima, inculpatul şi fratele inculpatului, numitul B.N., şi o tânără pe care a cunoscut-o sub numele de P., au sustras bunuri din magazinele italiene.
În aceleaşi circumstanţe, s-a reţinut că inculpatul, la începutul anului 2005, după ce l-a cunoscut pe minorul Z.T.A. şi i-a propus, ca şi în cazul victimei P.M.D., să meargă cu el în Austria, deoarece ştie că acolo este un magazin cu piese electronice din care pot fura bunuri pe care ulterior le pot valorifica, l-a transportat şi pe aceasta cu autoturismul său, până în Viena, unde minorul a fost îndemnat de inculpat să fure bunuri din magazine, motivându-i că, fiind minor, nu poate fi tras la răspundere. De asemenea, s-a reţinut că inculpatul, pentru aceleaşi scopuri, l-a dus pe minor şi în oraşul Craus, şi că martora B.D. a confirmat că acest minor i-a încredinţat un cârd, ce ulterior s-a dovedit că era falsificat.
În acelaşi timp, s-a reţinut că şi partea vătămată Z.T.A. a confirmat aceste susţineri ale martorei, precum şi faptul că la percheziţia efectuată la domiciliul inculpatului s-au descoperit 13 cârduri falsificate, iar în legătură cu provenienţa acestora inculpatul a pretins că „le-ar fi găsit în data de 24 decembrie 2006 în apropierea B.T." şi că „intenţiona să le predea organelor de poliţie, dar de teamă nu a făcut acest lucru".
Totodată, s-a reţinut că B.T. s-a sesizat în legătură cu faptul că în ATM-urile ce-i aparţineau, la data respectivă, s-au introdus cârduri falsificate.
În ce priveşte autoturismul pe care inculpatul l-a folosit la transportul victimelor minore, s-a reţinut că a fost indisponibilizat în cursul urmăririi penale şi predat în custodia I.P.J. Mehedinţi.
În cursul cercetării judecătoreşti a fost ascultat inculpatul, au fost audiaţi martorii P.C., Z.C., F.D.A. şi martorii propuşi de inculpat în apărare C.D.C., B.D., C.M.R. şi B.N., iar din oficiu, instanţa a dispus şi audierea martorei B.I.
S-a solicitat S.P.C.R.P.C.I.V. relaţii cu privire la autoturismul Peugeot 307, indisponibilizat în timpul urmăririi penale, şi s-a comunicat că autoturismul Peugeot 307 a fost înmatriculat în evidenţele serviciului la data de 29 mai 2006 pe numele lui B.S.I.
Inculpatul a negat săvârşirea faptelor pentru care a fost trimis în judecată, pretinzând că victima minoră P.M.D., a fost prietena sa şi, în această calitate, au petrecut vacanţa din anul 2005 în Italia. A mai declarat că a plecat cu minora în Italia, având şi acordul părinţilor săi, şi că, în această ţară, a fost condamnat la 4 luni închisoare întrucât victima a furat nişte bunuri dintr-un magazin, fiind prinsă de autorităţile italiene, faptă pentru care aceasta a fost internată în centrul de minori, după care împreună au revenit în tară.
În ce priveşte partea vătămată minorul Z.T.A., inculpatul a susţinut că nu a ştiut că era minor, dar a avut procură din partea ambilor părinţi pentru a ieşi din ţară, confirmând că a mers cu acesta până la Viena, unde s-au despărţit, dar ulterior acesta l-a sunat şi l-a rugat să-l reîntoarcă în ţară, condiţii în care au revenit împreună.
Inculpatul a mai susţinut că pentru minora P.M.D. a suportat toate cheltuielile de transport şi cazare în Italia, întrucât era prietena lui, iar minorul Z.T.A. i-a plătit câte 50 de euro pentru combustibil la dus şi la întors, susţinând că acesta a mai fost plecat din tară, singur, de mai multe ori, ca de altfel şi victima P.M.D.
În legătură cu cârdurile, inculpatul a declarat că Ie-a găsit în zona B.T.
În instanţă, partea vătămată minora P.M.D. a confirmat susţinerile inculpatului, faptul că a plecat în vacanţă cu acesta în Italia deoarece au fost prieteni, susţinând că a sustras dintr-un magazin o pereche de pantaloni deoarece i-au plăcut, şi nu a avut bani să-i cumpere. În privinţa declaraţiilor pe care Ie-a dat în faza de urmărire penală, a menţionat că Ie-a dat sub ameninţarea organelor de cercetare penală şi a susţinut că nu înţelege să le menţină deoarece declaraţia pe care a dat-o în faţa instanţei exprimă adevărul în cauză.
Partea vătămată minor Z.T.A., de asemenea, a susţinut în instanţă că declaraţiile pe care Ie-a dat în cursul urmăririi penale împotriva inculpatului nu reflectă adevărul deoarece, la data respectivă, a dorit să se răzbune pe inculpat, nerealizând gravitatea acuzaţiilor aduse acestuia. Partea vătămată şi-a motivat această poziţie răzbunătoare faţă de inculpat ca fiind determinată de faptul că se certase cu acesta, după revenirea în ţară, în legătură cu o sumă de 20 euro şi o pereche de ochelari, bunuri pe care i le datora inculpatului şi pentru care a avut discuţii cu acesta, iar inculpatul l-a şi lovit şi, în acelaşi timp, a susţinut că a plecat cu inculpatul din ţară o singură dată.
Prima instanţă a constatat că inculpatul B.S.I. a ieşit din ţară, la data de 9 februarie 2005, împreună cu partea vătămată P.M.D., minoră la acea dată, deplasându-se în Italia, unde au rămas circa o lună, şi au revenit împreună în tară la data de 8 martie 2005.
în perioada cât s-au aflat în Italia, s-au întâlnit şi cu fratele inculpatului, numitul B.N., şi cu prietena acestuia, F.D.A., care locuiau în localitatea Monte Cătini. La data de 4 martie 2005, partea vătămată P.M.D. a fost surprinsă de organele de poliţie în timp ce încerca să fure din magazinul D., împrejurare în care inculpatul, fratele său şi F.D.A. au fost condamnaţi la pedepse penale cu suspendarea executării, iar partea vătămată, fiind minoră, a fost internată în centrul de primire pentru minori F. La câteva zile după acest incident, respectiv la data de 8 martie 2005, inculpatul şi partea vătămată au revenit în ţară.
Instanţa a mai constatat că, la data de 24 august 2005, inculpatul a ieşit din ţară cu partea vătămată Z.A.T., minor la data respectivă, şi cu numita B.D., deplasându-se toţi în Austria, de unde au revenit în ţară peste o săptămână, respectiv la 1 septembrie 2005.
După revenirea în ţară, între inculpat şi partea vătămată a avut loc un incident, împrejurare în care inculpatul a agresat pe partea vătămată.
A mai constatat prima instanţă că, la domiciliul inculpatului, cu ocazia percheziţiei domiciliare efectuată la data de 5 ianuarie 2007, au fost găsite 15 cârduri falsificate despre care inculpatul a afirmat că Ie-a găsit în zona B.T. în luna decembrie 2006.
Instanţa de fond a apreciat că faptele pentru care inculpatul a fost trimis în judecată nu întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor menţionate în rechizitoriu.
Astfel, referitor la infracţiunea prevăzută de art. 13 alin. (1) din Legea nr. 678/2001, a constatat că nu există probe în sensul că transportarea minorilor s-a făcut în scopul exploatării acestora. Este adevărat, reţine instanţa de fond, că la urmărirea penală cele două părţi vătămate au declarat că inculpatul le-ar fi determinat să fure pentru el, însă în instanţă partea vătămată P.M.D. a recunoscut că a fost surprinsă în timp ce încerca să fure dintr-un magazin din Italia, făcând acest lucru din proprie iniţiativă, aspect ce se coroborează cu declaraţiile martorilor F.D.A. şi B.N., precum şi cu declaraţia inculpatului. A susţinut că a făcut deplasarea în Italia fiind prietenă cu inculpatul, iar declaraţia dată la urmărirea penală a fost la sugestia organelor de cercetare penală. Cât priveşte pe minorul Z.A.T., acesta a retras în instanţă acuzaţiile aduse inculpatului şi a motivat că declaraţia dată la urmărirea penală a fost făcută în scop de răzbunare, întrucât a fost lovit de către inculpat într-un incident anterior.
În condiţiile în care cele două părţi vătămate, majore la momentul audierii în instanţă, au revenit asupra declaraţiilor date la urmărirea penală, retrăgând acuzaţiile aduse inculpatului şi în lipsa altor probe care să demonstreze că transportarea celor doi minori în străinătate s-a făcut în scopul exploatării acestora, instanţa de fond a apreciat că faptele săvârşite de inculpat nu întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii prevăzută de art. 13 alin. (1) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)
Cât priveşte infracţiunea prevăzută de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 365/2002, instanţa de fond a constatat că, din probele administrate în cauză, rezultă că în locuinţa inculpatului s-au găsit 15 cârduri falsificate despre care inculpatul a declarat că Ie-a găsit în zona B.T., însă nu s-a făcut dovada intenţiei punerii lor în circulaţie, legea neincriminând simpla deţinere, ci deţinerea în vederea punerii în circulaţie. De altfel, se mai retine, chiar în actul de sesizare al instanţei cu privire la acest aspect că în legătură cu această faptă se fac cercetări separat le către S.C.C.O. Mehedinţi, având în vedere că, în aceeaşi perioadă, B.T. a sesizat că în ATM-urile ce-i aparţineau au fost introduse cârduri falsificate.
Cât priveşte autoturismul indisponibilizat, marca Peugeout 307, şi parcat la sediul I.P.J. Mehedinţi, instanţa de fond a constatat că la dosar nu există nici un act care să prevadă această măsură. Autoturismul la care se face referire în rechizitoriu nu este cel cu care s-au efectuat deplasările cu cei doi minori în cursul anului 2005 întrucât, aşa cum rezultă din adresa S.P.C.R.P.C.I.V., a fost înmatriculat pe numele inculpatului la data de 29 mai 2007.
Împotriva sentinţei a declarat apel Ministerul Public -D.I.I.C.O.T., solicitând condamnarea inculpatului pentru ambele infracţiuni pentru care a fost trimis în judecată. S-a menţionat că nu are relevanţă împrejurarea menţionată de prima instanţă că părţile vătămate şi-au schimbat declaraţiile întrucât, din declaraţiile date de acestea la urmărirea penală, rezultă că au fost determinate de inculpat să fure.
Prin Decizia penală nr. 68 din 22 noiembrie 2007, Curtea de Apel Craiova, secţia penală, a admis apelul procurorului, a desfiinţat în totalitate sentinţa şi a dispus următoarele:
în baza art. 13 alin. (1) din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), a condamnat pe inculpatul B.S.I., la pedeapsa de 5 ani închisoare.
În baza art. 24 alin. (2) din Legea nr. 365/2002, a condamnat inculpatul la pedeapsa de 4 ani închisoare.
În conformitate cu art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen., s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 5 ani închisoare.
A interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza ll-a, şi lit. b) C. pen., pe perioada prevăzută de art. 71 C. pen., cu titlu de pedeapsă accesorie.
A interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza ll-a şi lit. b) C. pen., pe o perioadă de 2 ani, după executarea pedepsei principale, după graţierea totală sau a restului de pedeapsă, ori după executarea pedepsei principale, cu titlu de pedeapsă complementară.
A dispus confiscarea autoturismului.
A luat act că părţile vătămate nu s-au constituit părţi civile.
Din pedeapsa aplicată a dedus arestarea preventivă a inculpatului de la 5 ianuarie 2007 la 21 mai 2007.
A obligat inculpatul la 360 lei cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a dispune în acest sens, instanţa de prim control judiciar a reţinut următoarele:
La pronunţarea soluţiei de achitare a inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 13 alin. (1) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), instanţa de fond a reţinut că nu există probe că transportarea minorilor s-a făcut în scopul exploatării acestora întrucât cele două părţi vătămate şi-au schimbat declaraţiile date în cursul urmăririi penale, revenind asupra acestora şi precizând că nu au fost determinate de inculpat să fure pentru el, şi că nu există alte probe care să demonstreze că transportarea celor doi minori în străinătate s-a făcut în scopul exploatării acestora.
Curtea de apel a apreciat că revenirea părţilor vătămate, în instanţă, asupra declaraţiilor date la urmărirea penală, a fost interpretată greşit de instanţa de fond în condiţiile în care acestea nu au invocat un motiv credibil de natură să justifice schimbarea acestor declaraţii.
Astfel, partea vătămată P.M.D. a motivat că declaraţia de la urmărirea penală a fost dată la sugestia organelor de cercetare penală, aspecte care nu se confirmă având în vedere declaraţia martorei P.C., mama părţii vătămate, care a arătat că a fost împreună cu partea vătămată la audiere şi a participat efectiv la audierea acesteia şi, în consecinţă, a semnat declaraţia, fără a relata vreun aspect legat de ameninţările sau sugestiile făcute de organele de urmărire penală pentru ca fiica sa, partea vătămată, să facă o anume declaraţie.
În privinţa părţii vătămate Z.T.A., acesta a precizat ca motiv al schimbării declaraţiei, răzbunarea pe care a urmărit-o faţă de inculpat datorită un incident anterior între cei doi, susţinând însă la instanţa de judecată că a conştientizat consecinţele unei astfel de atitudini şi declarând conform adevărului.
Curtea de apel a apreciat că această revenire a părţii vătămate asupra declaraţiilor de la urmărire penală este nesinceră, având în vedere chiar declaraţia dată de acesta la instanţa de apel în care a precizat că declaraţia de la poliţie a fost dată pentru a pleca mai repede de la organul de cercetare penală, fără a fi ameninţat în vreun fel, şi a crezut că respectiva declaraţie era în legătură cu incidentul din data de 07 septembrie 2005.
Analizând declaraţia dată de partea vătămată la urmărirea penală, s-a reţinut că în această declaraţie, în final, se fac referiri la incidentele din 7 septembrie 2005, care nu sunt însă de natură să justifice o eventuală confuzie a părţii vătămate, ci se relatează în detaliu modul în care părţii vătămate i s-a propus de către inculpat să meargă la furat în Austria, transportul şi activitatea desfăşurată de inculpat şi partea vătămată în acea ţară, precum şi întoarcerea în tară.
În condiţiile în care partea vătămată, chiar în faţa instanţelor, a schimbat motivul pentru care a revenit asupra declaraţiei dată la urmărirea penală (la instanţa de fond arătând că a făcut acea declaraţie din răzbunare, iar la instanţa de apei arătând că a fost în eroare şi a crezut că relatează alte evenimente), nu există nici o justificare pentru care să nu reţină că declaraţia dată de partea vătămată la urmărirea penală corespunde adevărului, în condiţiile în care acea declaraţie se coroborează şi cu alte probe administrate în cauză.
Curtea de apel a apreciat că probatoriul administrat în cauză, pe parcursul întregului proces penal, atât la urmărire penală, cât şi la instanţa de judecată, a dovedit săvârşirea de către inculpat a infracţiunii prevăzută de art. 13 alin. (1) din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), respectiv recrutarea şi transportarea unor minori în scopul exploatării acestora.
Astfel, martora P.C., mama părţii vătămate P.M.D., a declarat că, în cursul lunii februarie 2005, fiica sa a plecat împreună cu inculpatul în Italia, fără a avea acordul părinţilor, iar după circa o lună inculpatul a adus-o pe partea vătămată în ţară, ocazie cu care martora l-a cunoscut pe inculpat (contrazicând astfel de declaraţia inculpatului), iar fiica sa i-a povestit că inculpatul a pus-o să fure, fiind prinsă de poliţia italiană şi încredinţată de Tribunalul pentru Minori din Firenze unui centru pentru minori din localitate, de unde a fugit în 7 martie 2005, conform adresei emisă de C.C.P.I.
Martora şi-a menţinut declaraţia şi la instanţa de judecată precizând în plus că, prin intermediar, inculpatul i-ar fi transmis ameninţări dacă va sesiza organele de poliţie, şi că nu îşi explică de ce fiica sa şi-a schimbat declaraţia în instanţă.
Martorii B.N. (fratele inculpatului) şi F.D.A. au declarat că inculpatul nu a determinat nici o persoană să fure, împrejurare contrazisă de adresa menţionată anterior, din care rezultă că inculpatul, împreună cu B.N., P.M.D. şi F.D.A. au fost arestaţi, prinşi în flagrant de către carabinierii din Prato, la data de 4 martie2005, în timp ce intenţionau să fure din magazinul D. din localitate mai multe obiecte de îmbrăcăminte şi încălţăminte sportivă.
Martora C.D.C. a relatat că în străinătate a furat de mai multe ori, fără vreo înţelegere prealabilă cu inculpatul, aspect nereal, având în vedere că din adresa nr. 1971728/PNF/SIC din 22 iunie 2006 emisă de M.A.I., Centrul de cooperare poliţienească internaţională, rezultă că, la data de 20 decembrie 2003, inculpatul, împreună cu numita C.D.C., au fost reţinuţi, condamnaţi şi arestaţi pentru o perioadă de 6 luni, fiind eliberaţi în iunie 2004, în sarcina inculpatului reţinându-se comiterea infracţiunii de complicitate şi tăinuire la furt. Aceeaşi martoră a arătat că a fost ameninţată telefonic de o persoană că „îi va tăia gâtul dacă îl bagă la puşcărie pe inculpat".
Martorul C.M., tatăl numitei C.M.R., a declarat la urmărirea penală că fiica sa i-a spus că a furat împreună cu C.C., fiind obligate la aceasta de către inculpat, declaraţie confirmată de adresa nr. 1971728/PNF/SIC din data de 22 iunie 2006 emisă de M.A.L., Centrul de cooperare poliţienească internaţională.
Martora B.D. a declarat la urmărirea penală că în cursul anului 2006 a fost plecată cu inculpatul în Franţa, că acesta nu lucra, însă avea în permanenţă bani asupra sa, că îi interzicea să cunoască grupul său de prieteni, iar în ţară, în locuinţa inculpatului, nu avea voie să verifice bunurile deţinute în casă, fiind supravegheată în permanenţă de către inculpat, aspecte ce ridică semne de întrebare asupra caracterului veniturilor inculpatului.
Declaraţiile martorilor C.M. şi C.D.C. se referă la fapte ilicite săvârşite de inculpat şi pentru care nu a fost trimis în judecată prin rechizitoriul nr. 69/D/P/2006 al Ministerului Public - D.I.I.C.O.T. Mehedinţi, ele având relevanţă în prezenta cauză, doar cu privire la caracterizarea inculpatului în privinţa perseverenţei activităţii sale infracţionale.
Instanţa de apel a apreciat că ameninţările la care a recurs inculpatul prin intermediar (declaraţiile martorilor C.D.C. şi P.C.), constituie o explicaţie pentru schimbarea declaraţiilor părţilor vătămate şi o dovadă în plus a periculozităţii inculpatului prin mijloacele la care acesta este dispus să recurgă pentru a se sustrage exigenţelor legii penale.
De asemenea, s-a dispus confiscarea autoturismului având în vedere dispoziţiile art. 19 alin. (2) din Legea nr. 678/2001 şi împrejurarea că acest autoturism a fost folosit de inculpat pentru transportarea celor doi minori în străinătate, curtea de apel apreciind ca neavând relevanţă împrejurarea că acesta a înmatriculat autoturismul ulterior, la data de 29 mai 2006, după transportarea în străinătate a părţii vătămate P.M.D., de vreme ce pentru transport a fost folosit acest autoturism, proprietatea inculpatului, care a efectuat ulterior formalităţile de înmatriculare a autovehiculului.
De asemenea, instanţa de apel a reţinut, din probele administrate, că inculpatul a săvârşit şi infracţiunea prevăzută de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 365/2002, respectiv deţinerea de instrumente de plată electronică falsificate, în vederea punerii în circulaţie.
S-a apreciat că greşit instanţa de fond a reţinut apărarea inculpatului în sensul că cele 15 cârduri falsificate, descoperite la inculpat cu ocazia percheziţiei domiciliare, au fost găsite de acesta în zona B.T., situaţie în care nu s-a făcut dovada intenţiei punerii lor în circulaţie, legea neincriminând simpla deţinere, ci deţinerea lor în vederea punerii în circulaţie.
Inculpatul s-a contrazis, în declaraţiile sale, în privinţa datei la care au fost găsite aceste cârduri în zona B.T.
Astfel, în declaraţia din 05 ianuarie 2007, a declarat că a găsit aceste cârduri în data de 26 decembrie 2006, pe timp de seară, respectiv orele 23,00, în timp ce trecea pe lângă această instituţie bancară şi că intenţiona să le restituie, însă nu a folosit aceste cârduri niciodată. În declaraţia de la dosar urmărire penală, dată tot la data de 05 ianuarie 2007, a declarat că aceste cârduri, împreună cu alte înscrisuri, Ie-a găsit între 24 decembrie 2006, în timp ce trecea singur prin faţa B.T. şi că Ie-a luat acasă cu gândul de a le restitui.
Aceste cârduri, reţine curtea de apel, nu au fost restituite sau predate organelor de poliţie de către inculpat, fiind descoperite la acesta cu ocazia percheziţiei domiciliare din 05 ianuarie 2007, deci la circa 10 - 12 zile de la data la care inculpatul pretinde că Ie-a găsit iar intenţia punerii în circulaţie a instrumentelor de plată electronică falsificată rezultă din caracterul acestor cârduri, respectiv 13 din cele 15 cârduri fiind emise de societăţi bancare străine, iar la percheziţia domiciliară s-au găsit şi acte de identitate false, pe numele unor cetăţeni străini. în privinţa intenţiei inculpatului de a pune în circulaţie cârdurile deţinute, este reţinută declaraţia numitei B.D., prietena inculpatului, care a arătat că a fost arestată în Austria în perioada 29 august - 15 decembrie 2005 pentru utilizarea unui cârd primit de la fratele inculpatului, iar numita B.I., mama lui B.D., a arătat la urmărire penală că fiica sa a fost arestată în Austria pentru furturi din bancomate, cu cărţi de credit false, fiind însoţită în această tară de către inculpat.
Mai mult, instrumentele găsite la inculpat cu ocazia aceleiaşi percheziţii, respectiv plastificator, lampă cu ultraviolete şi permis de conducere internaţional fals pe care era aplicată fotografia inculpatului, pe numele G.V., permis de conducere spaniol fără poză, dar cu semnătura inculpatului pe el, sunt elemente suficiente pentru a demonstra intenţia inculpatului de a folosi instrumentele de plată electronică falsificate.
Împrejurarea că prin actul de sesizare a instanţei s-a precizat că se fac cercetări în legătură cu introducerea de cârduri falsificate în ATM-urile B.T., nu are relevanţă în cauză, aceste cârduri putând fi utilizate de orice persoană, inclusiv de către inculpat, fiind trimis în judecată pentru deţinerea de instrumente de plată electronice falsificate, în vederea utilizării, esenţiale fiind pentru existenţa acestei infracţiuni, deţinerea, posesia acestor instrumente şi intenţia valorificării lor, indiferent de punerea sau nu în practică a acestei intenţii.
S-a mai reţinut că, deşi inculpatul nu a fost condamnat pe teritoriul statului român, acesta a suferit mai multe condamnări, inclusiv cu privare de libertate, pe teritoriul altor state din Uniunea Europeană, pentru infracţiuni similare cu cele pentru care a fost trimis în judecată în prezenta cauză, că nu a recunoscut săvârşirea infracţiunilor, iar din referatul de evaluare întocmit de Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Mehedinţi rezultă că riscul săvârşirii de noi infracţiuni de către inculpat este ridicat şi că are perspective scăzute de reintegrare în societate.
Împotriva deciziei au declarat prezentele recursuri Ministerul Public - D.I.I.C.O.T. şi inculpatul.
În motivele scrise de recurs, procurorul a criticat Decizia cu privire la neconfiscarea celor 13 cârduri falsificate având în vedere condamnarea inculpatului pentru infracţiunea prevăzută de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 365/2002 (caz de casare prevăzut de art. 3859 pct. 10 C. proc. pen.). Cu ocazia dezbaterilor, procurorul şi-a completat motivele de recurs şi cu privire la individualizarea pedepsei aplicată, solicitând majorarea acesteia (caz de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen.).
În motivele scrise de recurs, inculpatul a solicitat, în principal, casarea deciziei şi menţinerea sentinţei ca fiind legală şi temeinică, iar în subsidiar, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel. în motivele scrise au fost invocate cazurile de casare prevăzute de art. 3859 pct. 9, 10, 13, 14, 17 şi 18 C. proc. pen. Apărătorul inculpatului a depus la dosar 2 declaraţii ale părţilor vătămate date în faţa unui notar public în care se arată că îşi menţin declaraţiile date în faţa instanţei şi că nu au pretenţii materiale de la inculpat.
Recursurile sunt nefondate pentru motivele ce se vor arăta.
Asupra recursului declarat de Ministerul Public - D.I.I.C.O.T.
Confiscarea specială este o măsură de siguranţă. în condiţiile abrogării art. 3859 pct. 171 C. proc. pen., neaplicarea dispoziţiilor legale cu privire la această măsură de siguranţă nu poate fi examinată de către instanţa de recurs, nefiind incidente dispoziţiile cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 10 C. proc. pen., care are în vedere nepronunţarea instanţei asupra unor cereri esenţiale pentru părţi, de natură să garanteze drepturile lor şi să influenţeze soluţia procesului.
În conformitate cu dispoziţiile art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când s-au aplicat pedepse greşit individualizate în raport cu prevederile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), sau în alte limite decât cele prevăzute de lege. Potrivit art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), care reglementează criteriile generale de individualizare, la stabilirea şi aplicarea pedepselor se ţine seama de dispoziţiile părţii generale a Codului penal, de limitele de pedeapsă fixate de partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de persoana infractorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
Având în vedere criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP) (examinate în pag. 9 - 10 a deciziei), instanţa de apel a aplicat inculpatului, pentru ambele infracţiuni, pedepse peste minimul special al textului incriminator, pedeapsa rezultantă de 5 ani închisoare, cu executare prin privare de libertate, fiind de natură să asigure scopul pedepsei prevăzut de art. 52 C. pen.
Asupra recursului declarat de inculpat:
- s-a susţinut că rechizitoriul „cuprinde aspecte de neregularitate care impun refacerea lui de către procuror, împreună cu refacerea probatoriului cu respectarea dreptului la apărare, a prezumţiei de nevinovăţie şi egalităţii de tratament în procesul penal".
În condiţiile în care nu s-au făcut critici concrete cu privire la sesizarea instanţei, Înalta Curte constată, examinând aceste susţineri prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 2 C. proc. pen., că sesizarea instanţei s-a făcut în condiţiile prevăzute de lege (în raport de normele de competenţă după materie şi după calitatea persoanei).
- a fost invocat cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 9 C. proc. pen., susţinându-se că „hotărârea de fond şi din apel nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluţia sau aceasta nu se înţelege".
În lipsa menţionării unor critici concrete, şi în raport de generalitatea susţinerii cazului de casare, Înalta Curte constată că nu este incident acest caz de casare, ambele hotărâri fiind motivate în raport cu soluţia dispusă de fiecare instanţă, neexistând aspecte de neclaritate cu privire la soluţiile menţionate în dispozitivul hotărârilor.
- apărătorul a invocat şi cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 10 C. proc. pen., menţionând că „instanţa nu s-a pronunţat asupra unei fapte reţinute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare .... sau cerere esenţială pentru părţi de natură să garanteze drepturile", susţinându-se că „mijloacele de probă obţinute în mod ilegal nu pot fi folosite în procesul penal".
Nici pentru acest caz de casare apărătorul nu a făcut alte menţiuni concrete. Înalta Curte constată, pe de o parte, că, în cauză, nu au fost declarate ca fiind obţinute în mod ilegal mijloace de probă (de altfel, nici apărătorul nu menţionează, concret, care sunt mijloacele de probă obţinute în mod ilegal), iar pe de altă parte, că ambele instanţe s-au pronunţat asupra celor două fapte (infracţiuni) pentru care inculpatul a fost trimis în judecată.
- a fost invocat şi cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 13 C. proc. pen., susţinându-se că „este nelegală dispoziţia instanţei de apel de a confisca autoturismul Peugeout acesta nefiind autoturism despre care se pretinde că a transportat persoane peste graniţă".
Critica apărătorului nu se încadrează în dispoziţiile art. 3859 pct. 13 C. proc. pen., care are în vedere casarea hotărârilor în cazul în care „inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală" iar măsura confiscării este prevăzută de art. 19 alin. (2) din Legea nr. 678/2001.
- în motivele scrise s-a invocat şi cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 17 C. proc. pen., susţinându-se „lipsa elementelor constitutive pentru existenţa infracţiunii de deţinere de cârduri falsificate în vederea punerii în circulaţie".
Nici pentru acest caz de casare nu s-au făcut menţiuni concrete, Înalta Curte constatând că instanţa de apel a motivat amplu şi convingător existenţa elementelor constitutive ale infracţiunii prevăzută de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 365/2002.
Datele rezultate în urma percheziţiei domiciliare şi declaraţiile martorei B.D., precum şi a martorei B.I., au fost de natură a justifica reţinerea în sarcina inculpatului a infracţiunii prevăzută de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 365/2002, inclusiv a condiţiei deţinerii în vederea punerii în circulaţie.
- s-a mai susţinut că la instanţa de apel s-a încălcat principiul continuităţii completului de judecată (caz de casare prevăzut de art. 3859 pct. 3 C. proc. pen.).
Critica nu este întemeiată. Potrivit art. 292 alin. (2) C. proc. pen., completul de judecată trebuie să rămână acelaşi în tot cursul judecării cauzei. Când aceasta nu este posibil, completul se poate schimba până la începerea dezbaterilor.
Din actele dosarului rezultă că dezbaterile au avut loc la data de 15 noiembrie 2007, Decizia fiind pronunţată la data de 22 noiembrie 2007 de către aceeaşi judecători care au constituit completul de judecată.
Dezbaterile în primă instanţă au avut loc la data de 21 mai 2007, pronunţarea sentinţei având loc în aceeaşi zi, de către acelaşi judecător.
- a fost invocat şi cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., susţinându-se că este „greşită/nefondată şi chiar tendenţioasă interpretarea probelor din cauză a completului de 2 judecători". Se mai susţine că greşit instanţa de apel a înlăturat declaraţiile date în faţa instanţelor de către părţile vătămate şi a avut în vedere cele declarate în cursul urmăririi penale.
Critica nu este întemeiată.
Conform art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când s-a comis o eroare gravă de fapt, având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de achitare sau de condamnare.
Stabilirea situaţiei de fapt, prin hotărâri judecătoreşti, este atributul instanţelor potrivit art. 62 C. proc. pen., înlăturarea motivată a unor probe din ansamblul probator este o prerogativă a organelor judiciare prevăzută expres în art. 356 lit. c) C. proc. pen. De asemenea, potrivit art. 63 alin. (2) C. proc. pen., probele nu au valoare mai dinainte stabilită iar aprecierea fiecărei probe se face de organul judiciar în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului.
În raport de aceste dispoziţii legale, şi în raport de lipsa altor argumente, critica apărării potrivit căreia instanţa de apel a făcut o interpretare tendenţioasă a probelor reprezintă o alegaţie.
Cu argumente rezultând din coroborarea tuturor mijloacelor de probă administrate, instanţa de apel a motivat înlăturarea parţială a unor susţineri ale părţilor vătămate din declaraţiile date în cursul judecăţii.
În cauză, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 326 alin. (2) cu referire la art. 325 alin. (1) C. proc. pen., cu privire la explicaţiile revenirii asupra declaraţiilor date anterior.
- ultima critică vizează individualizarea pedepsei, caz de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., susţinându-se că pedeapsa aplicată este prea severă.
Nici această critică nu este întemeiată.
În raport de criteriile de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), instanţa de apel a motivat cuantumul pedepselor aplicate inculpatului, Înalta Curte constatând că acestea sunt legal şi temeinic stabilite fiind avute în vedere atât pericolul social concret al faptelor, datele privind persoana inculpatului, cât şi concluziile referatului de evaluare.
Faţă de cele reţinute, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, ambele recursuri.
Conform art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), din pedeapsa ce o va executa inculpatul se va deduce durata arestării preventive.
Potrivit art. 192 alin. (2) şi (3) C. proc. pen., recurentul-inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, cheltuielile ocazionate de soluţionarea recursului procurorului urmând să rămână în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D I S P U N E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Craiova şi inculpatul B.S.I. împotriva deciziei penale nr. 68 din 22 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi familie.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului B.S.I. durata arestării preventive de la 5 ianuarie 2007, la 21 mai 2007
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, iar cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Craiova rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 20 martie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 992/2008. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 1028/2008. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
