ICCJ. Decizia nr. 3912/2008. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.3912/2008
Dosar nr. 17603/3/2008
Şedinţa publică din 27 noiembrie 2008
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 1030 din 8 septembrie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a ll-a penală, în dosarul nr. 17603/3/2008, s-a dispus, în temeiul art. 269 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., condamnarea inculpatului P.T., la pedeapsa de 10 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de evadare.
În temeiul art. 269 alin. (3) C. pen., s-a adăugat la pedeapsa pronunţată restul rămas neexecutat, de 1134 zile din pedeapsa ce se execută de 3 ani şi 6 luni închisoare aplicat prin sentinţa penală nr. 122 din 21 februarie 2007 a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, inculpatul, urmând să execute 10 luni şi 1134 zile închisoare.
Conform art. 71 C. pen., s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a ll-a şi b) C. pen., pe durata executării pedepsei.
În temeiul art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), s-a dedus din pedeapsă perioada executată de la 3 iunie 2007 la zi.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut din actul de sesizare că rezultă că, la data de 3 iunie 2007, orele 15,20, inculpatul P.T., aflat în executarea unei pedepse de 3 ani şi 6 luni aplicată prin sentinţa penală nr. 122 din 21 februarie 2007 a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti a evadat din punctul de lucru zootehnic al Penitenciarului Bucureşti Jilava.
Pentru a stabili această situaţie de fapt, în cursul urmăririi penale s-au administrat ca probe procesul-verbal de cercetare la faţa locului dresat la 3 iuie 2007, orele 18,30, procesul-verbal de consemnare a prelucrării urmei de miros de la aceeaşi dată şi fotografiile judiciare aferente, rapoartele de incident, declaraţiile martorilor l.G.C., L.L., D.C. şi D.G. şi declaraţiile inculpatului de recunoaştere a faptei.
În cursul cercetării judecătoreşti, prima instanţă a procedat la ascultarea inculpatului care a consimţit să dea declaraţie în conformitate cu art. 322 C. proc. pen., precum şi la audierea nemijlocită a martorului L.L.
În raport cu poziţia procesuală sinceră a inculpatului, care a recunoscut că a evadat în timp ce executa zile muncă în cadrul regimului de executare semi-deschis şi cu poziţia reprezentantului Ministerului Public, care nu a insistat în reaudierea celorlalţi martori propuşi prin rechizitoriu, tribunalul a făcut aplicarea art. 339 C. proc. pen.
Prin adresa nr. H 368809/ P:B.J.B din 23 iulie 2008, Penitenciarul Bucureşti Jilava a comunicat faptul că inculpatul a început executarea pedepsei de 3 ani şi 6 luni prin sentinţa penală nr. 122 din 21 februarie 2007 a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti la 11 ianuarie 2007, aceasta urmând să expire la 10 iulie 2010. De asemenea, s-a arătat că acesta a evadat la 3 iunie 2007, fiind prins în aceeaşi zi, după aproximativ 3 ore, restul rămas de executat după evadare fiind de 1134 zile.
Din coroborarea faptelor şi împrejurările ce au rezultat din probele administrate în cauză, conform art. 63 C. proc. pen., prima instanţă a reţinut, în fapt că, la 3 iunie 2007, inculpatul P.T. aflat în executarea unei pedepse privative de libertate a părăsit punctul de lucru în care se afla, fiind prins în aceeaşi zi.
S-a apreciat că, în drept, fapta inculpatului de a părăsi locul în care era legal deţinut în executarea pedepsei privative de libertate de 3 ani şi 6 luni închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 122 din 21 februarie 2007 a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti fără a avea încuviinţarea obţinută în condiţiile legii întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de evadare prevăzută de art. 269 alin. (1) C. pen.
În cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 37 lit. a) C. pen., faţă de infracţiunea de furt calificat în executarea pedepsei căreia se afla inculpatul la momentul evadării.
La individualizarea judiciară a pedepsei, tribunalul a ţinut seama de criteriile consacrate în art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), privind pericolul social al faptei săvârşite de inculpat (părăsirea locului de deţinere afectând în mod special înfăptuirea justiţiei penale), circumstanţele reale ale comiterii faptei (în mod spontan, dintr-un loc unde serviciul de supraveghere nu este executat datorită regimului semi-deschis de executare) cu scopul de a-şi vizita familia (inculpatul fiind de altfel depistat în casa unchiului său) şi cele personale ale inculpatului care a înfrânt exigenţele prevenţiei speciale ale privării sale de libertate.
În considerarea dispoziţiilor art. 269 alin. (3) C. pen., având în vedere şi Decizia înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, pronunţată în interesul Legii nr. 81/2007, tribunalul a arătat că va da în executare inculpatului în mod cumulat alături de pedeapsa aplicată şi restul de pedeapsă rămas de executat din pedeapsa anterioară, de 1134 zile.
Conform art. 71 C. pen., a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a ll-a şi lit. b) C. pen., pe durata executării pedepsei şi a dedus din pedeapsă perioada executată de la data încarcerării, 3 iunie 2007 la zi.
Împotriva hotărârii a declarat apel inculpatul P.T. care a solicitat reducerea pedepsei aplicată de către instanţa de fond.
Prin Decizia penală nr. 227/ A de la 13 octombrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a ll-a penală şi pentru cauze cu minori şi familie, pronunţată în dosarul nr. 17603/3/2008 (2008/2008) a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul P.T. împotriva sentinţei penale nr. 1030 din 8 septembrie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a ll-a penală, în dosarul nr. 17603/3/2008.
S-a dedus prevenţia de la 3 iunie 2007 la zi.
A fost obligat apelantul la 300 lei cheltuieli judiciare către stat, din care 200 lei onorariu avocat oficiu se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a constatat că tribunalul a stabilit în mod corect situaţia de fapt, încadrarea juridică şi vinovăţia inculpatului.
Din probele administrate în cauză a rezultat că, la data de 3 iunie 2007, inculpatul P.T., care se afla în executarea unei pedepse de 3 ani şi 6 luni închisoare pentru comiterea infracţiunii de furt calificat, profitând de faptul că serviciul de pază al locului de detenţie nu era asigurat permanent, întrucât deţinuţii erau catalogaţi la regim „deschis" şi „semi-deschis" a evadat din punctul de lucru zootehnic al Penitenciarului Jilava.
Fapta inculpatului descrisă anterior întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de evadare prevăzută de art. 269 alin. (1) C. pen., fiind comisă cu forma de vinovăţie prevăzută de lege, respectiv intenţia.
În ceea ce priveşte individualizarea pedepsei s-a constatat că instanţa de fond a aplicat inculpatului o pedeapsă apropiată de minimul special prevăzut de lege.
Or, având în vedere natura infracţiunii, modalitatea concretă de comitere şi împrejurările în care a fost săvârşită, precum şi persoana inculpatului care este recidivist, condamnat anterior de mai multe ori, instanţa de apel a apreciat că nu se justifică reducerea pedepsei aplicată acestuia.
Totodată, atitudinea procesuală a inculpatului nu este de natură a conduce la coborârea pedepsei sub limita stabilită de către instanţa de fond, această împrejurare fiind avută în vedere la momentul la acare acestuia i s-a aplicat o pedeapsă orientată spre minimul prevăzut de lege.
Faţă de cele arătate, curtea de apel, în baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul P.T.
De asemenea, s-a dedus prevenţia executată de acesta de la 3 iunie 2007 la zi, văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
Împotriva acestei decizii a declarat, în termenul legal, recurs inculpatul P.T., fără a arăta în scris motivele.
La termenul de astăzi, Înalta Curte a arătat că se impune ascultarea recurentului inculpat, în conformitate cu dispoziţiile art. 6 şi 1 din C.E.D.O. şi J.C.E., atunci când inculpatul nu a fost ascultat de instanţa de apel, indiferent de soluţia pronunţată în apel şi de motivele invocate în recurs, aducând, totodată la cunoştinţa inculpatului prevederile art. 70 alin. (2) C. proc. pen., referitoare la dreptul la tăcere.
Recurentul inculpat, întrebat fiind dacă doreşte să dea declaraţie, în faţa instanţei de recurs a arătat că se prevalează de dreptul la tăcere.
Apărătorul recurentului inculpat, în concluziile orale, în dezbateri a invocat cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., solicitând admiterea recursului, casarea ambelor hotărâri atacate şi în rejudecare redozarea pedepsei aplicate inculpatului la minimul prevăzut de lege, arătând că pedeapsa de 10 luni închisoare este prea mare, în raport cu circumstanţele reale ale faptei, a acţionat spontan, intenţia sa fiind să-şi viziteze familia, a recunoscut şi regretat fapta.
Fiind întrebat de instanţă cu privire la deducerea perioadei executate, apărătorul recurentului inculpat a solicitat deducerea arestării preventive.
Concluziile reprezentantului Ministerului Public asupra recursului declarat de inculpat, precum şi poziţia recurentului inculpat din ultimul cuvânt au fost consemnate în detaliu în partea introductivă a prezentei decizii.
Examinând recursul declarat de inculpatul P.T. împotriva deciziei instanţei de apel, în raport cu motivele invocate ce se vor analiza prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul inculpatului, ca fiind nefondat pentru considerentele ce se vor arăta.
Din analiza coroborată a ansamblului materialului probator administrat rezultă că instanţa de apel în mod corect şi-a însuşit argumentele primei instanţe, iar la rândul său, în baza propriului examen, în mod judicios şi motivat a stabilit vinovăţia inculpatului P.T. în săvârşirea infracţiunii pentru care acesta a fost trimis în judecată, în raport cu situaţia de fapt reţinută.
Înalta Curte consideră că s-a dat eficienţă dispoziţiilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen., referitoare la aprecierea probelor, stabilindu-se că fapta inculpatului P.T. de la 3 iunie 2007, de a părăsi locul în care era legal deţinut în executarea pedepsei privative de libertate de 3 ani şi 6 luni închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 122 din 21 februarie 2007 a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti fără a avea încuviinţarea obţinută în condiţiile legii, întruneşte atât obiectiv, cât şi subiectiv conţinutul incriminator al infracţiunii de evadare, în modalitatea normativă simplă, prevăzută şi pedepsită de art. 269 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., comisă în stare de recidivă postcondamnatorie.
Din mijloacele de probă administrate în cursul procesului penal, respectiv, atât cele din faza urmăririi penale, cât şi din cursul cercetării judecătoreşti şi anume declaraţiile martorilor I.G.C., L.L., D.C., D.G. în care aceştia au relatat împrejurările pe care le-au cunoscut, cu procesul-verbal de cercetare la faţa locului din 3 iunie 2007, cu procesul-verbal din 3 iunie 2007, planşele foto, adresele nr. 1000811/26 iulie 2007 şi înscrisurile referitoare la incident şi cu declaraţiile în calitate de învinuit a lui P.T. şi declaraţia dată în calitate de inculpat a lui P.T., în care a recunoscut constant comiterea faptei, descriind împrejurările concrete în care a săvârşit-o, a rezultat contribuţia concretă a inculpatului P.T. la comiterea infracţiunii, acesta, având reprezentarea rezultatului faptei şi pe care l-a urmărit.
De asemenea, sub aspectul individualizării pedepsei aplicată inculpatului P.T., atât în ceea ce priveşte cuantumul, cât şi modalitatea de executare au fost evaluate în mod corect, în contextul cauzei, criteriile generale prevăzute în art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), ţinându-se cont de gradul de pericol social în concret al faptei comise, de natura infracţiunii, de circumstanţele reale ale săvârşirii ei, dar şi de circumstanţele personale ale inculpatului, care a recunoscut săvârşirea faptei, este recidivist, dovedind perseverenţă infracţională.
Înalta Curte consideră că prin cuantumul pedepsei aplicată inculpatului, orientat către minimul prevăzut de lege, cu executare în regim de detenţie, în mod just s-a apreciat că aceasta este singura în măsură să asigure realizarea scopurilor pedepsei, cel de exemplaritate, dar şi cel educativ, în vederea îndreptării atitudinii inculpatului faţă de comiterea de infracţiuni şi resocia liza rea sa viitoare pozitivă.
Totodată, Înalta Curte constată că în stabilirea pedepsei aplicată inculpatului, în mod corect au fost apreciate ca fiind incidente dispoziţiile art. 269 alin. (3) C. pen., în sensul că pedeapsa pronunţată pentru infracţiunea de evadare s-a adăugat la restul rămas neexecutat de 1134 de zile închisoare, din pedeapsa de 3 ani şi 6 luni închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 122 din 21 februarie 2007 a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, în a cărei executare se afla inculpatul când a evadat, urmând să execute 10 luni şi 1134 zile închisoare.
În contextul cauzei, această modalitate concretă de aplicare a pedepsei, inculpatului P.T., în condiţiile art. 269 alin. (3) C. pen., a fost efectuată, ţinându-se cont şi de Decizia în interesul Legii nr. 81/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, în care a fost interpretată sintagma „pedeapsă ce se execută", în sensul că aceasta se referă la pedeapsa rămasă de executat din pedeapsa în a cărei executare se afla condamnatul la momentul evadării şi nicidecum întreaga pedeapsă în a cărei executare se află condamnatul, aşa încât nu pot fi avute în vedere concluziile reprezentantului parchetului cu privire la greşita modalitate de aplicare a pedepsei.
În raport cu cele menţionate, Înalta Curte consideră că pedeapsa aplicată inculpatului P.T. pentru infracţiunea de evadare pe care a săvârşit-o, reflectă toate criteriile ce caracterizează individualizarea judiciară a pedepselor, acestea fiind evaluate, în mod plural, dându-se relevanţă şi principiului proporţionalităţii între gravitatea faptei comise şi profilul socio-moral şi de personalitate al inculpatului, aşa încât nu se impune coborârea pedepsei, nefiind incident cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen.
De asemenea, în cauză au fost în mod corect aplicate şi dispoziţiile art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), fiind dedusă din perioada executată, prevenţia de la 3 iunie 2007 la zi.
Înalta Curte apreciază că Decizia instanţei de apel este legală şi temeinică sub toate aspectele, aşa încât criticile formulate de recurentul inculpat sunt nefondate.
Totodată, Înalta Curte, verificând hotărârea atacată nu a constatat existenţa vreunui caz de casare ce s-ar fi putut invoca din oficiu, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul inculpat P.T. împotriva deciziei penale nr. 227/ A din 13 octombrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a ll-a penală şi pentru cauze cu minori şi familie.
Se va deduce din pedeapsa aplicată recurentului inculpat, perioada executată de la 3 iunie 2007 la 27 noiembrie 2008.
În conformitate cu art. 192 alin. (2) C. proc. pen., se va obliga recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul inculpat P.T. împotriva deciziei penale nr. 227/ A din 13 octombrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a ll-a penală şi pentru cauze cu minori şi familie.
Deduce din pedeapsa aplicată recurentului inculpat, perioada executată de la 3 iunie 2007 la 27 noiembrie 2008.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 27 noiembrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3890/2008. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 3927/2008. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
