ICCJ. Decizia nr. 4132/2008. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.4132/200.
Dosar nr. 977/42/200.
Şedinţa publică din 11 decembrie 2008
Asupra cererii de repunere în termenul de recurs şi a recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 399 de la 8 octombrie 2004 a Tribunalului Dâmboviţa, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. 2892/2004 a fost admisă cererea Serviciului de Reintegrare Socială şi Supraveghere de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa şi în consecinţă:
Potrivit art. 864 alin. (2) C. proc. pen. a fost revocată suspendarea executării pedepsei sub supraveghere de 3 ani şi 6 luni închisoare aplicată condamnatului I.D.C., prin sentinţa penală nr. 301 din 27 iunie 2003 pronunţată prin privare de libertate.
Cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că prin cererea înregistrată la 25 mai 2004, Serviciul de Reintegrare Socială şi Supraveghere de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa a solicitat instanţei revocarea suspendării sub supraveghere a pedepsei de 3 ani şi 6 luni închisoare aplicată numitului I.D.C.
S-a arătat în sesizare că acesta a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 301 din 26 iunie 2003, cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, stabilindu-se un termen de încercare de 5 ani şi 6 luni, sentinţă pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. c) raportat la alin. (2)1 lit. a) C. pen., cu art. 99 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 113 NCP), supraveghere ce a fost încredinţată Serviciului de reintegrare socială.
S-a mai arătat că acesta a fost înştiinţat a se prezenta la sediul serviciului, pentru a se realiza măsurile de supraveghere dispuse prin hotărâre, însă condamnatul nu a putut fi găsit, întrucât nu mai locuieşte la adresa cunoscută.
Pentru soluţionarea cauzei s-a dispus ataşarea sentinţei penale nr. 301/26 iunie 2003 pronunţată în dosarul nr. 7258/2002 de către Tribunalul Dâmboviţa, citarea condamnatului şi s-au cerut relaţii de la Poliţia municipiului Târgovişte - Biroul de investigaţii criminale, pentru a se verifica care este domiciliul actual al acestuia.
Prin adresa nr. 56335 din 8 octombrie 2004, Poliţia municipiului Târgovişte a arătat că în urma investigaţiilor efectuate a rezultat că numitul I.D.C. a locuit până în luna martie 2004 în judeţul Dâmboviţa, la bunicul său, după care împreună cu părinţii a plecat din România.
Potrivit art. 864 alin. (2) C. pen., dacă cel condamnat la o pedeapsă cu executare sub supraveghere nu îndeplineşte măsurile de supraveghere prevăzute de lege, ori obligaţiile stabilite de instanţă, aceasta poate să revoce suspendarea executării pedepsei, dispunând executarea în întregime sau să prelungească termenul de încercare, cu cel mult 3 ani.
În cazul de faţă s-a constatat că, deşi condamnatul a cunoscut dispoziţiile sentinţei şi obligaţiile ce au fost stabilite prin aceasta, nu a înţeles să respecte dispoziţiile sale, părăsind ţara şi deci a încălcat dispoziţiile textului de lege mai sus menţionat.
În aceste condiţii, cererea a fost admisă şi s-a dispus revocarea suspendării executării pedepsei de 3 ani şi 6 luni, aplicată condamnatului I.D.C.
Cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului, în ele fiind incluse şi onorariul pentru apărătorul din oficiu ce a fost avansat din fondurile Ministerului Justiţiei.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel condamnatul, considerând-o nelegală şi netemeinică, fără însă a motiva în vreun mod apelul.
Prin Decizia penală nr. 9 de la 21 martie 2005 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în dosarul nr. 977/2005 a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de condamnatul I.D.C. împotriva sentinţei penale nr. 399 de la 8 octombrie 2004 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, fiind obligat apelantul la plata sumei de 1.000.000 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 400.000 lei reprezentând onorariu apărător oficiu a fost suportată din fondurile Ministerului Justiţiei.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că prin sentinţa penală nr. 301 de la 26 iunie 2003 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, I.D.C. a fost condamnat la o pedeapsă de 3 ani şi 6 luni închisoare, cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pe durata termenului de încercare de 5 ani şi 6 luni pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 211 alin. (1) lit. c) raportat la art. 21 lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 99 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 113 NCP)
Prin aceeaşi sentinţă s-au stabilit obligaţiile derivate din prevederile art. 863 lit. a)-f) C. pen., pe care condamnatul trebuia să le îndeplinească. Printre acestea s-a impus condamnatului să anunţe în prealabil orice schimbare de domiciliu, reşedinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea, să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă.
Din adresa nr. 56335 de la 8 octombrie 2004 a Poliţiei municipiului Târgovişte a rezultat că I.D.C. a locuit până în luna martie 2004, în judeţ Dâmboviţa, la bunicul său, după care împreună cu părinţii a părăsit ţara.
În aceste condiţii, corect a apreciat instanţa de fond că în cauză sunt întrunite cerinţele art. 864 alin. (2) C. pen. şi a dispus revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere, astfel că hotărârea atacată este legală şi temeinică, apelul fiind nefondat, fiind respins, ca atare, conform dispoziţiilor art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs condamnatul I.D.C., arătând în scris motivele de recurs.
Astfel, în motivele de recurs, condamnatul a arătat cu privire la termenul de declarare a recursului că potrivit dispoziţiilor art. 3853 C. proc. pen., termenul de declarare a recursului este de 10 zile, însă alin. (2) reglementează făcând trimitere la dispoziţiile art. 363-365 C. proc. pen. şi situaţiile în care se poate declara recurs şi peste termenul de 10 zile, precum şi situaţiile în care inculpatul poate fi repus în termen de declarare a recursului.
În susţinerea şi argumentarea cererii de repunere în termenul de recurs, recurentul condamnat a menţionat că rezultă din actele şi lucrările dosarelor că a lipsit, atât la toate termenele de judecată a cauzei, cât şi la toate pronunţările. De asemenea sunt întrunite şi celelalte cerinţe ale legii în ceea ce priveşte faptul că întârzierea declarării recursului a fost determinată de o cauză temeinică de împiedicare. De asemenea, a mai arătat că nu a început executarea pedepsei ori executarea dispoziţiilor privind despăgubirile civile.
Recurentul condamnat a precizat că la data de 19 mai 2004 a plecat împreună cu familia în Spania pentru a putea găsi un loc de muncă, întrucât în România trecea printr-o situaţie financiară extrem de dificilă. în aceste condiţii, nu a avut cunoştinţă despre cererea formulată de Serviciul de Reintegrare Socială şi Supraveghere de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa prin care s-a cerut revocarea măsurii suspendării executării pedepsei de 3 ani şi 6 luni închisoare prin sentinţa penală nr. 301 din 26 iunie 2003. Cererea de revocare la care s-a referit a format obiectul dosarului nr. 2892/2004. După cum a mai arătat, fiind plecat în Spania şi neavând cunoştinţă de termenele fixate de instanţă pentru judecarea cauzei nu a fost prezent la niciunul din aceste termene şi nici la pronunţarea sentinţei.
Atât apelul, cât şi recursul, ca şi căile ordinare de atac au fost declarate de bunicul său matern I.C. fără ca el, de asemenea să aibă cunoştinţă de declararea acestor căi de atac. Recursul declarat de bunicul său I.C. împotriva deciziei penale nr. 9 pronunţată la 21 martie 2005 de Curtea de Apel Ploieşti, în dosarul nr. 977/2005 a fost respins, ca inadmisibil, fiind declarat de o persoană ce nu avea recunoscut dreptul de a formulat recursul.
Recurentul condamnat a solicitat a se aprecia că sunt întrunite cerinţele legale cu privire la cererea sa de repunere în termenul de recurs.
Referitor la motivele de netemeinicie şi nelegalitate a celor două hotărâri atacate cu recurs a invocat ca temei juridic art. 3859 pct. 21 C. proc. pen., arătând că la termenul din 8 octombrie 2004 dată la care cauza a fost judecată în fond de Tribunalul Dâmboviţa, procedura de citare a sa a fost nelegal îndeplinită.
Cu toate acestea, deşi instanţa a reţinut „expresis verbis", aceasta împrejurare a trecut la judecarea cauzei, fiindu-i încălcat dreptul fundamental la apărare de art. 6 C. proc. pen., de Constituţia României şi de art. 5 § 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Recurentul condamnat a mai menţionat că, deşi împotriva acestei hotărâri, sentinţa penală nr. 399 din 8 octombrie 2004 a fost atacată cu apel, Curtea de Apel Ploieşti, ca instanţă de control judiciar era obligată să examineze cauza sub toate aspectele chiar şi din oficiu nu a observat această nelegalitate şi anume judecarea cauzei în fond cu procedura de citare nelegal îndeplinită.
S-a apreciat de către recurent, că o asemenea încălcare a legii nu poate rămâne nesancţionată, astfel că a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a celor două hotărâri atacate cu recurs şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleaşi instanţe, respectiv Tribunalul Dâmboviţa.
La termenul de judecată de la 13 noiembrie 2008, în recurs, Înalta Curte faţă de lipsa de procedură cu recurentul inculpat a cărui prezenţă se impune în instanţă a amânat cauza la 11 decembrie 2008, aşa cum rezultă din încheierea de la acea dată, aflată la fila 24 dosarul Înaltei Curţi.
La dosarul cauzei au fost depuse, după ce în prealabil a fost înregistrate prin Registratura Generală a instanţei supreme sub nr. 36608 la 8 decembrie 2008, precizări formulate de D.M., proprietar din 27 mai 2003 al imobilului situat în Mun. Târgovişte, în care menţionează că a cumpărat apartamentul arătat de la adresa menţionată la data de 27 mai 2003, de la familia I.C. şi D., anexând fotocopia contractului, aflate la filele 28-29 din dosarul Înaltei Curţi.
La termenul de astăzi, a lipsit recurentul condamnat I.D.C. aflat în stare de libertate, reprezentat de apărător ales, avocat S.I., procedura de citare nefiind legal îndeplinită cu recurentul condamnat a cărui prezenţă se impune în faţa instanţei.
Apărătorul recurentului condamnat a învederat că recurentul se află în Spania, depunând înscrisuri doveditoare ale datei plecării şi înscrisuri ale autorităţilor spaniole, în sensul că este înregistrat cu familia în Spania.
Fiind întrebat de instanţă care este data începerii executării, apărătorul recurentului condamnat a precizat că aceasta nu a început.
Reprezentantul Ministerului Public a solicitat să se constate cauza în stare de judecată, hotărârea nefiind pusă în executare.
Faţă de aceste precizări, instanţa a apreciat cauza în stare de judecată şi a acordat cuvântul asupra cererii de repunere în termen.
Apărătorul recurentului condamnat a solicitat admiterea cererii de repunere în termen, susţinând că recurentul a lipsit la pronunţare, întrucât a plecat cu familia la 19 mai 2004 în Spania, iar în septembrie 2004 era înregistrat că locuieşte în Spania. De asemenea a mai menţionat că plecarea din ţară nu a fost dovedită ca o fugă, acesta făcând parte dintr-o familie organizată şi că procedura de citare a fost nelegal îndeplinită la Tribunalul Dâmboviţa, aşa cum rezultă din fila 39 a dosarului, cazul de recurs pe care înţelege să-şi întemeieze calea de atac exercitată fiind art. 385 9 pct. 21 C. proc. pen.
Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul cu privire la cererea de repunere în termenul de recurs a solicitat respingerea acesteia, ca neîntemeiată, arătând că nu s-a invocat o cauză temeinică de împiedicare, potrivit art. 364 C. proc. pen., iar sustragerea de la măsurile de supraveghere este o culpă a inculpatului, care nu poate fi invocată în favoarea sa, iar în ceea ce priveşte recursul declarat de condamnat a pus concluzii de respingere acestuia, ca tardiv.
Examinând cererea de repunere în termenul de recurs formulată de recurentul condamnat I.D.C., Înalta Curte constată că aceasta nu îndeplineşte una din condiţiile cumulative prevăzute de art. 3853 alin. (2) cu referire la art. 364 C. proc. pen. şi anume ca întârzierea să fie determinată de o cauză temeinică de împiedicare a declarării apelului, deoarece recurentul condamnat nu s-a aflat nici în situaţia cazului fortuit sau aceluia de forţă majoră.
Din actele şi lucrările dosarului rezultă că în încheierea de dezbateri de la 20 iunie 2003 a Tribunalului Dâmboviţa, secţia penală, în dosarul nr. 8258/2002, la apelul nominal făcut în şedinţă nepublică s-a prezentat inculpatul I.D., personal şi asistat de avocat S.C., amânându-se pronunţarea la data de 26 iunie 2003.
Prin sentinţa penală nr. 301 de la 26 iunie 2003 a Tribunalului Dâmboviţa, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. 8258/2002, inculpatul I.D.C. a fost condamnat în baza art. 211 alin. (2) lit. c) raportat la art. 21 lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 99 şi urm. C. pen. la o pedeapsă de 3 ani şi 6 luni închisoare. în baza art. 86 1 C. pen. raportat la art. 1101 C. pen. s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere în condiţiile art. 863 lit. a)-f) C. pen. şi anume: a) să se prezinte la datele fixate la judecătorul desemnat cu supravegherea lui sau la alte organe stabilite de instanţă; b) să anunţe în prealabil orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea; c) să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă; d) să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existenţă; e) să nu conducă niciun vehicul; f) să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire în special în scopul dezintoxicării. S-a atras atenţia inculpatului minor asupra dispoziţiilor art. 864 C. pen.
Prin aceeaşi sentinţă au mai fost condamnaţi inculpatul minor C.A.I. la o pedeapsă de 3 ani şi 6 luni închisoare, cu aplicarea art. 861 C. pen. raportat la art. 1101 C. pen. cu suspendarea executării pedepselor sub supraveghere în condiţiile art. 863 lit. a)-f) C. pen., atrăgându-i-se şi acestuia atenţia asupra dispoziţiilor art. 864 C. pen. şi inculpatul P.M.L. la o pedeapsă de 8 ani închisoare, în baza art. 26 raportat la art. 211 alin. (2) lit. c) raportat la art. 21 lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 75 lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 64, art. 71 C. pen.
Tot prin aceeaşi sentinţă, s-a luat act că părţile vătămate G.V.V. şi P.A. nu s-au constituit părţi civile în cauză.
Sentinţa penală mai sus arătată a rămas definitivă prin neapelare la data de 9 iulie 2003 privind pe inculpatul I.D.C., conform menţiunii din adresa aflată la fila 57 dosarul nr. 2892/2004 al Tribunalului Dâmboviţa, secţia penală.
Prin încheierea de şedinţă de cameră de consiliu de la 27 ianuarie 2004 a Tribunalului Dâmboviţa, secţia penală, dată în dosarul nr. 8258/2002, în baza art. 195 C. proc. pen. s-a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în minuta, considerentele şi dispozitivul sentinţei penale 301 din 26 iunie 2003, dosar 8258/2002 al Tribunalului Dâmboviţa în sensul că pentru inculpaţii I.D.C. şi C.A.I., stabileşte conform art. 862 C. pen., termen de încercare de 5 ani şi 6 luni pentru fiecare inculpat (filele 8-13 dosarul nr. 2892/2004 al Tribunalului Dâmboviţa, secţia penală ).
Din fotocopia contractul de vânzare-cumpărare depus la fila 29 dosarul aflat în recurs cu nr. 977/42/2005 al Înaltei Curţi, rezultă că apartamentul nr. 13 din Târgovişte, judeţul Dâmboviţa a fost vândut de către I.C.C. şi I.D., soţilor D.C.M. şi D.M.M. la data de 27 mai 2003 potrivit încheierii de autentificare nr. 1912 din 27 mai 2003 a notarului S.V.
Din cererea formulată de Serviciul de Reintegrare Socială şi Supraveghere de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa înregistrată la 25 mai 2004 pe rolul primei instanţe şi prin care s-a solicitat revocarea suspendării sub supraveghere a pedepsei de 3 ani şi 6 luni închisoare aplicată inculpatului I.D.C., aflată la filele 1-2 în dosarul nr. 2892/2004 al Tribunalului Dâmboviţa, secţia penală, rezultă că prin înştiinţarea nr. 413 din 26 februarie 2004 emisă de SRSS Biroului Executări Penale au fost comunicate demersurile întreprinse de consilierul responsabil de caz în vederea contactării persoanei condamnate I.D.C. şi întrucât persoana condamnată nu mai locuia la adresa comunicată de instanţă, în temeiul dispoziţiilor legale s-a adus la cunoştinţă faptul că aceasta se sustrăgea măsurilor de supraveghere instituite de instanţă. Totodată se mai arăta faptul că prin adresa nr. 469 din 3 martie 2004 Serviciul de Reintegrare Socială şi Supraveghere de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa a solicitat Serviciului de Evidenţă Informatizată a Populaţiei Dâmboviţa date cu privire la domiciliul/ noul domiciliu al persoanei condamnate I.D.C., care prin adresa nr. 546 de la 13 martie 2004 a comunicat că I.D.C., figurează cu domiciliul în Târgovişte, jud. Dâmboviţa.
Din adresa Biroului de Investigaţii Criminale din cadrul Poliţiei Municipiului Târgovişte cu nr. 56335 din 8 octombrie 2004, aflată la fila 38 din dosarul cu nr. 2892/2004 al Tribunalului Dâmboviţa, Secţia Penală rezultă că în urma verificărilor efectuate s-a stabilit că I.D.C., a locuit până în luna martie 2004 la bunicul său - I.C., în com. Aninoasa, dată la care împreună cu părinţii săi a plecat din România.
În declaraţia de apel formulată de I.D., prin avocat, împotriva sentinţei penale nr. 399 de la 8 octombrie 2004 pronunţată în dosarul nr. 2892/2004 al Tribunalului Dâmboviţa, având ca obiect revocare suspendare sub supraveghere a solicitat ca actele de procedură să-i fie comunicate pe adresa bunicului său la care locuieşte familia I., judeţul Dâmboviţa, fila 3 dosarul nr. 977/2005 al Curţii de Apel Ploieşti.
Declaraţia de recurs cu motivele acestuia mai sus arătate formulate de recurentul I.D.C. împotriva deciziei penale nr. 9 a Curţii de Apel Ploieşti în dosarul nr. 977/2005 şi a sentinţei penale nr. 399 a Tribunalului Dâmboviţa la 2 octombrie 2004 în dosarul nr. 2892/2004 au fost trimise prin fax la data de 18 septembrie 2008 către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ce au fost trimise de aceasta prin adresă Curţii de Apel Ploieşti la data de 19 septembrie 2008, aceasta din urmă înregistrându-le la Registratură sub nr. 11.104 la 25 septembrie 2008, ulterior cauza fiind înregistrată la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Registratura Generală sub nr. 4588 la 13 octombrie 2008 ( filele 1-5 dosarul Înaltei Curţi).
La dosarul cauzei în recurs au fost depuse, de către apărătorul recurentului condamnat mai multe înscrisuri doveditoare ale datei plecării acestuia cu familia la 19 mai 2004 în Spania, iar în septembrie 2004 era înregistrat că locuieşte în Spania, aflate la filele 34-36 dosarul Înaltei Curţi.
Astfel, în raport cu cele mai sus menţionate, Înalta Curte constată că întârzierea declarării recursului nu a fost determinată de o cauză temeinică de împiedicare, deoarece condamnatul I.D.C., încă anterior judecării cauzei prin care a fost pronunţată soluţia de condamnare la pedeapsa închisorii cu suspendarea executării sub supraveghere, respectiv la data de 27 mai 2003 nu mai locuia la adresa din Târgovişte, judeţul Dâmboviţa, deşi a fost prezent la data de 20 iunie 2003, când au avut loc dezbaterile, acesta nu a adus la cunoştinţa instanţei schimbarea intervenită prin vânzarea apartamentului în care locuia cu părinţii şi indicarea noului domiciliu, în vederea eventualităţii comunicării ulterioare a altor acte de procedură, potrivit art. 182 C. proc. pen., aşa încât acesta s-a aflat în culpă procesuală, ce nu poate fi ulterior invocată.
Mai mult, de la data de 26 iunie 2008 când a fost pronunţată sentinţa penală nr. 301/2003 a Tribunalului Dâmboviţa, secţia penală, ce a rămas definitivă la 9 iulie 2003, prin care a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani şi 6 luni închisoare cu suspendarea executării sub supraveghere, în condiţiile art. 861 C. pen. cu referire la art. 863 lit. a)-f) C. pen., având şi obligaţia prevăzută în mod expres de a anunţa în prealabil orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea, chiar şi în condiţiile în care termenul de încercare de 5 ani şi 6 luni a fost evidenţiat pe calea îndreptării erorii materiale strecurate în minută, considerentele şi dispozitivul sentinţei penale nr. 301 din 26 iunie 2003, prin încheierea de şedinţă de cameră de consiliu de la 27 ianuarie 2004 şi până la data părăsirii teritoriului României ce a avut loc la 19 mai 2004, condamnatul I.D.C. avea obligaţia legală de a încunoştinţa organele abilitate cu supravegherea sa, de schimbarea de domiciliu produsă, în sensul că a fost vândut apartamentul de la adresa indicată iniţial şi că locuieşte împreună cu părinţii la bunicul său, I.C., în corn. Aninoasa, aşa cum a rezultat din verificările ulterioare efectuate de organele de poliţie, însă acesta nu a procedat în sensul celor arătate.
De asemenea, ulterior, chiar în declaraţia de apel împotriva sentinţei dată de prima instanţă, prin care a fost revocată suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, declaraţie datată 12 ianuarie 2005, apelantul condamnat, chiar prin apărător, a solicitat ca actele de procedură să-i fie comunicate pe adresa bunicului său în com. Aninoasa, judeţul Dâmboviţa, nemenţionând expres că ar fi plecat în străinătate.
Aşadar, motivele invocate de recurentul condamnat I.D.C. referitoare la părăsirea ţării şi necunoaşterea formulării cererii de revocare a modalităţii de executare aplicată de instanţă, ca urmare a necitării sale legale, în condiţiile în care acesta nu a încunoştinţat organele judiciare şi cele abilitate cu executarea hotărârii de schimbarea domiciliului, deşi avea această obligaţie legală, iar aceste organe au procedat la citarea şi respectiv înştiinţarea sa la adresele iniţial arătate, nu pot constitui cauze temeinice de împiedicare în sensul cazului fortuit sau a forţei majore, în declararea recursului în termenul legal, deoarece condamnatul avea cunoştinţă de existenţa unei cauze penale aflată pe rolul instanţei, ce a fost judecată, în sensul pronunţării unei pedepse cu închisoarea în modalitatea suspendării executării pedepsei sub supraveghere, prin care s-au impus o serie de obligaţii în sarcina sa, inclusiv aceea de anunţa în prealabil orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea.
În consecinţă, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 3853 alin. (2) cu referire la art. 364 C. proc. pen. privind cererea de repunere în termenul de recurs formulată de recurentul condamnat I.D.C., Înalta Curte, constată că termenul de recurs de 10 zile prevăzut de C. proc. pen., curge de la comunicarea deciziei penale nr. 9 din 21 martie 2005 a Curţii de Apel Ploieşti, atestate prin dovezile de primire şi procesul-verbal de predare la adresele indicate in declaraţia de apel privind pe I.D.C. şi aflate la filele 30-31 dosarul curţii de apel şi anume de la 24 martie 2005 se împlinea la 4 aprilie 2005, iar cererea de recurs trimisă prin fax la 18 septembrie 2008 şi înregistrată la 25 septembrie 2008 la Curtea de Apel Ploieşti a fost formulată cu depăşirea termenului legal, aşa încât recursul este tardiv.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte va respinge cererea de repunere în termenul de recurs formulată de recurentul condamnat I.D.C.
În baza art. 38515 pct. 1 lit. a) C. proc. pen. va respinge, ca tardiv, recursul declarat de recurentul condamnat I.D.C. împotriva deciziei penale nr. 9 din 21 martie 2005 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia pentru cauze cu minori şi de familie.
În conformitate cu art. 192 alin. (2) C. proc. pen. se va obliga recurentul condamnat la plata cheltuielilor judiciare către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge cererea de repunere în termenul de recurs formulată de recurentul condamnat I.D.C.
Respinge, ca tardiv, recursul declarat de recurentul condamnat I.D.C. împotriva deciziei penale nr. 9 din 21 martie 2005 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurentul condamnat la plata sumei de 225 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 11 decembrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4129/2008. Penal | ICCJ. Decizia nr. 4134/2008. Penal → |
|---|
