ICCJ. Decizia nr. 60/2008. Penal. Tâlhărie (art.211 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 60/2008
Dosar nr. 19359/3/2006
Şedinţa publică din 10 ianuarie 2008
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin rechizitoriul nr. 36/P/2006, din data de 29 mai 2006, al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, a fost trimis în judecată inculpatul C.N. pentru infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. c) şi alin. (21) lit. b) C. pen.
Potrivit rechizitoriului, la data de 09 decembrie 2005, numita L.V. a sesizat organele de politie cu privire la faptul că, la data de 07 decembrie 2005, nepotul său, L.V.E., în vârstă de 13 ani, a fost deposedat de telefonul mobil de un individ necunoscut prin ameninţare cu un cuţit.
În urma cercetărilor s-a stabilit că la data de 07 decembrie 2005, în jurul orelor 13.00, inculpatul C.N. se afla în zona străzii Aleea Deda, unde a observat un grup de 3 minori, L.V.E., P.R. şi M.A., toţi cu vârste între 13 şi 14 ani.
Inculpatul s-a apropiat de grupul minori, a scos un briceag cu buton de culoare gri deschis, cu lama de circa 10 cm, cu care i-a ameninţat spunându-le să îi dea telefoanele mobile. Minorii i-ai spus că nu au telefoane, însă inculpatul a observat că partea vătămată L.V.E. are un telefon mobil în buzunarul pantalonilor pe care i l-a cerut, ameninţându-l în continuare.
În aceste condiţii, partea vătămată i-a dat telefonul mobil marca Philips 755, după care inculpatul fugit către strada Făinari.
Prin sentinţa penală nr. 878 din 21 iunie 2007, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia l penală, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul C.N. pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. c) şi alin. (21) lit. b) C. pen.
S-a constatat că inculpatul a fost arestat preventiv de la 1 februarie la 21 iunie 2007.
În baza art. 350 alin. (2) C. proc. pen., s-a dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului.
S-a luat act că partea vătămată nu s-a constituit parte civilă.
Cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.
Pentru a dispune în acest sens, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că în cauză nu sunt probe directe, ci numai probe indirecte şi prezumţii în sensul că inculpatul ar fi săvârşit infracţiunea de tâlhărie.
Împotriva sentinţei a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti.
În motivele de apel sentinţa este criticată pentru greşita soluţie de achitare, deoarece depoziţiile celor doi martori audiaţi în faza judecăţii sunt „pro causa", atunci când indică alte semnalmente ale inculpatului, fără să ofere vreo explicaţie logică în legătură cu schimbarea acestor elemente din conţinutul declaraţiilor lor, situaţie în care, conform doctrinei judiciare, acestea nu pot fi luate în consideraţie atâta timp cât nu se argumentează logic schimbările de poziţie procesuală.
De asemenea, se arată că greşit instanţa a avut în vedere numai probatoriul administrat în cursul cercetării judecătoreşti.
Cu ocazia judecării apelului, instanţa de prim control judiciar a procedat conform art. 378 alin. (11) C. proc. pen., la ascultarea inculpatului, ocazie cu care acesta a arătat, în esenţă, că nu recunoaşte săvârşirea infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată şi că nu are nici o explicaţie pentru faptul că a fost recunoscut în faza de urmărire penală din fotografii, atât de partea vătămată cât şi de martorii audiaţi în cauză.
De asemenea, inculpatul a recunoscut că are un semn particular pe obrazul drept deasupra gurii, însă a menţionat că nu este un semn permanent, ci unul care apare şi dispare.
Faţă de nerecunoaşterea faptei de către inculpat, curtea de apel a apreciat ca necesară audierea directă şi nemijlocită a părţii vătămate L.V.E. (neaudiat de către instanţade fond pe situaţia de fapt), cât şi reaudierea martorilor oculari P.R. şi M.A.
Examinând hotărârea apelată prin prisma criticilor formulate cât şi din oficiu, ţinând seama şi de probatoriile administrate în mod nemijlocit de către instanţa de apel, instanţa de prim control judiciar a apreciat că apelul parchetului este fondat pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 63 alin. (2) C. proc. pen., probele administrate în cursul procesului penal nu au o valoare mai dinainte stabilită, aprecierea fiecărei probe făcându-se de organul judiciar în urma examinării prin coroborare a tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului.
Rezultă, aşadar, că în procesul penal român nu există o ierarhizare a probelor ori preeminenţa probelor administrate în faza de judecată, fată de probele administrate în cursul urmăririi penale.
În mod corespunzător, în măsura în care există o contradicţie între probele administrate în faza de urmărire penală şi cele administrate în faza de judecată, instanţa este obligată să arate în conţinutul expunerii hotărârii judecătoreşti pronunţate care au fost probele ce au servit ca temei la soluţionarea cauzei şi, respectiv, care sunt cele înlăturate, şi pentru care motive,
Din examinarea materialului probator administrat în cauză, rezultă că inculpatul C.N. s-a situat pe o poziţie constantă de nerecunoaştere a infracţiunii pentru care a fost cercetat şi trimis în judecată. Din probatoriul administrat rezultă că partea vătămată L.V.E. (în vârstă de 13 ani şi 9 luni la data comiterii faptei) era însoţită la data faptei de doi colegi de şcoală (martorii P.R., în vârstă de 12 ani şi 10 luni şi M.A., în vârstă de 13 ani şi 3 luni), în momentul în care o persoană necunoscută, sub ameninţarea unui cuţit, a deposedat-o de telefonul mobil pe care îl avea asupra sa.
În „nota explicativă" dată de partea vătămată în prezenţa bunicii sale, a doua zi după comiterea faptei aceasta a relatat situaţia de fapt şi, mai important, a menţionat semnalmentele autorului infracţiunii, între care se regăseşte şi o cicatrice pe obrazul drept deasupra buzei, de circa 2-3 cm.
De asemenea, partea vătămată a menţionat că ar putea să-l recunoască pe autor dacă îi va fi prezentat, arătând că acelaşi lucru îl pot face şi cei doi martori oculari.
Este adevărat că prezentându-i-se, în aceeaşi zi (8 decembrie 2005), un album cu fotografii judiciare, partea vătămată nu a recunoscut vreo persoană în fotografiile vizionate, însă a reiterat faptul că în caz de prezentare a persoanei autorului, îl poate recunoaşte după fizionomie.
La data de 22 martie 2006, atât partea vătămată, cât şi martorii oculari P.R. şi M.A., l-au recunoscut de pe planşele foto pe autorul infracţiunii de tâlhărie în persoana inculpatului C.N. Din actele dosarului rezultă că recunoaşterea inculpatului de pe planşe foto a avut loc în prezenţa unui martor asistent, că fiecare dintre cele trei persoane (partea vătămată şi cei doi martori) au procedat, în mod separat, la efectuarea recunoaşterii, nefiind de faţă unul în prezenţa celorlalţi, şi că nu a existat vreo sugestie sau constrângere din partea organelor de poliţie în sensul indicării fotografiei inculpatului ca fiind aceea a autorului infracţiunii.
Este, de asemenea, adevărat că, ulterior, atât în faţa primei instanţe, cât şi în faţa instanţei de apel, fiind confruntaţi cu persoana inculpatului C.N., niciuna dintre persoanele susmenţionate nu l-a mai indicat ca fiind autorul infracţiunii.
Cu toate acestea însă, dincolo de împrejurarea că atât partea vătămată cât şi martorii au menţionat, în mod expres, că îşi menţin declaraţiile date în faza de urmărire penală, cu toţii au reiterat aceleaşi aspecte, respectiv faptul că persoana agresorului avea ca semn particular o cicatrice pe obrazul drept deasupra buzei şi că acest aspect particular l-au remarcat şi în planşele foto care li s-au prezentat de către organele de poliţie. Mai mult, partea vătămată a menţionat în faţa instanţei de apel că l-a recunoscut fără dubiu de pe planşele foto pe cel care este autorul tâlhăriei (şi care, în realitate, este inculpatul C.N.), în timp ce martorii oculari au arătat că persoana indicată în planşele foto era cea mai apropiată ca fizionomie faţă de autorul infracţiunii şi că nu a existat vreo altă fotografie cu privire la care ar fi existat măcar o tentaţie de a o indica ca reprezentându-l pe autorul faptei.
Este relevantă menţiunea făcută de martorul M.A. în declaraţia dată în faţa curţii de apel, arătând că recunoaşterea persoanei din fotografie nu s-a bazat exclusiv pe detaliu cu privire la cicatricea pe care o prezenta, ci acea persoană i s-a părut martorului că "semăna cu agresorul".
În consecinţă, curtea de apel a constatat că există o contradicţie între recunoaşterea de pe planşe foto efectuată de către partea vătămată şi martori în faza de urmărire penală (din care rezultă că inculpatul C.N. ar fi autorul infracţiunii) şi susţinerile făcute de aceleaşi persoane în faţa instanţei de fond, respectiv apel (în sensul că persoana ce li s-a prezentat în sala de judecată, respectiv inculpatul C.N., nu este una şi aceeaşi cu autorul agresiunii).
Ţinând seama de timpul scurs de la comiterea infracţiunii şi până la momentul recunoaşterii de pe planşe foto, respectiv până la audierea în faţa instanţei de fond şi apel, curtea de apel a dat prevalentă recunoaşterii făcute în faza de urmărire penală, în condiţiile în care nici partea vătămată şi nici martorii nu au putut oferi o explicaţie a acestei atitudini contradictorii, neexistând nici un dubiu cu privire la legalitatea procedurii de recunoaştere de pe planşe foto. La aceasta, reţine curtea de apel, se adaugă şi evidenta stare de disconfort psihic şi timorare pe care partea vătămată şi martorii au manifestat-o, şi pe care nu au putut-o disimula, atunci când au fost puse faţă în faţă cu persoana inculpatului, în condiţiile existenţei cel puţin a unei diferenţe de vârstă între aceştia. A fost apreciată ca relevantă poziţia exprimată de partea vătămată în declaraţia dată ulterior recunoaşterii de pe planşe foto (fila 9 verso dosar urmărire penală) în sensul că nu doreşte să fie chemat în instanţa de judecată sau la parchet, având în vedere şi faptul că „îi este teamă de infractori".
În consecinţă, având în vedere recunoaşterea de pe planşele foto efectuate în faza de urmărire penală de către partea vătămată şi cei doi martori oculari, precum şi declaraţiile date de aceste persoane în faza de urmărire penală şi, parţial, în faza de judecată (în sensul că au fost de faţă la momentul şi locul săvârşirii infracţiunii percepând în mod direct şi nemijlocit semnalmentele persoanei care i-a agresat), curtea de apel a apreciat că acestea exprimă adevărul şi, prin coroborare, conduc la stabilirea vinovăţiei inculpatului C.N. pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie. Faţă de cele reţinute, prin Decizia penală nr. 343/ A din 31 octombrie 2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a ll-a penală, a admis apelul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, a desfiinţat sentinţa atacată şi, rejudecând cauza, a condamnat pe inculpatul C.N., la 7 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. c) şi alin. (21) lit. b) C. pen.
A făcut aplicarea art. 71 şi 64 lit. a şi b) C. pen.
Din pedeapsa aplicată a dedus durata măsurilor preventive de la 1 februarie 2007 la 21 iunie 2007 şi a constatat că inculpatul este arestat în altă cauză.
A constatat că partea vătămată L.V.E. nu s-a constituit parte civilă.
În baza art. 191 C. proc. pen., a obligat inculpatul la 400 lei cheltuieli judiciare către stat.
Împotriva deciziei instanţei de apel inculpatul a declarat prezentul recurs.
La dosar nu au fost depuse motive scrise de recurs, în partea introductivă a deciziei fiind menţionate motivele de recurs susţinute oral cu ocazia dezbaterilor.
Motivele de recurs pot fi examinate prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 3859 pct. 18 şi pct. 14 C. proc. pen.
Recursul nu este fondat.
Conform art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când s-a comis o eroare gravă de fapt, având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de achitare sau de condamnare.
Stabilirea situaţiei de fapt este, în principiu, atributul exclusiv al instanţelor competente să devolueze cauza în fapt şi în drept, respectiv, instanţa de fond şi instanţa de apel, în cazul ambelor fiind admisibilă administrarea oricăror probe pentru corecta şi completa stabilire a faptelor.
În mod excepţional, examinarea situaţiei de fapt poate reveni instanţei de recurs numai în cazul în care aceasta este afectată de o eroare gravă de fapt, având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de achitare sau de condamnare.
Eroarea gravă trebuie să fie constatată din compararea faptelor reţinute cu probele administrate, cazul de casare menţionat neputând fi asimilat cu o greşită apreciere a probelor.
Criticile inculpatului (sunt contradicţii între probele administrate, instanţa de apel a interpretat subiectiv probele) exced cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen.,
Înlăturarea motivată a unor probe din ansamblul probator (format din probele administrate în cursul urmării penale şi cele administrate în cursul judecăţii, în fond şi apel), este o prerogativă a organelor judiciare prevăzută expres în art. 356 lit. c) C. proc. pen. De asemenea, potrivit art. 63 alin. (2) C.proc. pen., probele nu au valoare mai dinainte stabilită iar aprecierea fiecărei probe se face de organul judiciar în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului.
În cauză, instanţa de apel, cu o motivare convingătoare, a înlăturat, parţial, unele probe administrate în cursul judecăţii, stabilind situaţia de fapt în urma coroborării probelor administrate în cursul urmăririi penale.
Este relevantă împrejurarea că, încă la data de 8 decembrie 2005, partea vătămată a furnizat organelor de urmărire penală date despre persoana agresorului (tânăr, păr şaten închis, tunsoare „bros", ten puţin închis la culoare, nas mic şi un semn distinctiv pe obrazul drept, deasupra buzei, etc). Aşa cum rezultă chiar din declaraţiile inculpatului, acesta locuia la data faptei în cartierul respectiv, în zona străzii Făinari, aflată la o distanţă de 3 staţii de troleibuz de cea în care s-a petrecut fapta, are un semn distinctiv pe obrazul drept, puţin mai sus de comisura gurii.
În cursul urmăririi penale, atât partea vătămată, cât şi ambii martori, făcând precizarea că întrucât agresorul a stat suficient timp în apropierea grupului lor, au reuşit să reţină fizionomia acestuia, au recunoscut, fără rezerve, persoana inculpatului în planşele foto prezentate.
În consecinţă, cazul de casare menţionat nu este incident în cauză, întrucât soluţia deciziei instanţei de apel nu este afectată de o eroare gravă de fapt, ci este consecinţa prerogativei legale a organelor judiciare de a înlătura, motivat, unele probe din ansamblul probatoriu administrat în cele două faze ale procesului penal.
Nici critica inculpatului cu privire la cuantumul pedepsei aplicate nu este întemeiată.
În conformitate cu dispoziţiile art. 3859 pct. 14 C.proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când s-au aplicat pedepse greşit individualizate în raport cu prevederile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), sau în alte limite decât cele prevăzute de lege.
Potrivit art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), care reglementează criteriile generale de individualizare, la stabilirea şi aplicarea pedepselor se ţine seama de dispoziţiile Părţii generale a Codului penal, de limitele de pedeapsă fixate de partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de persoana infractorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală. Infracţiunea pentru care inculpatul a fost condamnat este sancţionată cu închisoare de la 7 la 20 de ani.
Instanţa de apel a aplicat inculpatului o pedeapsă de 7 ani închisoare, egală cu minimul special al textului incriminator al faptei, reducerea pedepsei nefiind posibilă decât prin reţinerea în favoarea acestuia a unor împrejurări cu valenţa circumstanţelor atenuante, împrejurări care însă nu sunt relevate de actele şi lucrările dosarului (inculpatul nu a manifestat sinceritate în faţa organelor judiciare, prejudiciul nu a fost recuperat şi, potrivit înscrisului de la dosar apel, în prezent este arestat în altă cauză, tot pentru o infracţiune de tâlhărie).
Faţă de cele reţinute, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul inculpatului.
Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D I S P U N E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul C.N. împotriva deciziei penale nr. 343/ A din 31 octombrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a ll-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Constată că inculpatul este arestat în altă cauză.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 10 ianuarie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 455/2008. Penal. Cerere de transfer de... | ICCJ. Decizia nr. 63/2008. Penal → |
|---|
