ICCJ. Decizia nr. 1092/2009. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1092/2009
Dosar nr. 27290/3/2008
Şedinţa publică din 25 martie 2009
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 985 din data de 2 septembrie 2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia l penală, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de petentul condamnat P.G., cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Prin cererea sa, petentul P.G. a solicitat revizuirea sentinţei penale nr. 477 din 06 mai 2003 a Tribunalului Bucureşti, secţia ll a penală, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 544 din 29 ianuarie 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu motivarea că s-au comis greşeli şi abuzuri din partea autorităţilor, arătând că este în măsură să aducă probe noi pentru a dovedi această împrejurare.
Instanţa de fond a reţinut că, prin sentinţa penală nr. 477 din 06 mai 2003 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia ll-a penală, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 544 din 29 ianuarie 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie inculpatul P.G. a fost condamnat, la pedeapsa rezultantă de 12 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 2 alin. (1) şi (2) şi art. 4 din Legea nr. 143/2000 şi 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., cu aplicabilă art. 71 C. pen. şi art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
S-a arătat că, potrivit art. 394 alin. (1) C. proc., revizuirea poate fi cerută când: a) - s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei; b) - un martor, un expert sau un interpret a săvârşit infracţiune a de mărturie mincinoasă în cauza a cărei a revizuire se cere; c) - un înscris care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere a fost declarat fals; d) - un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana care a efectuat acte de cercetare penală a comis o infracţiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere; e) - când două sau mai multe hotărâri judecătoreşti definitive nu se pot concilia. Tribunalul a apreciat că nu există date pentru admiterea în principiu a cererii de revizuire a hotărârii mai sus menţionate, faţă de faptul că revizuientul deşi a susţinut că s-au comis greşeli şi abuzuri din partea autorităţilor, cu toate acestea, el nu a indicat în mod concret care sunt aceste abuzuri, iar în fata instanţei învestite cu soluţionarea cererii de revizuire a arătat că recunoaşte fapta, dar pedeapsa aplicată este prea mare, însă aceste critici nu se încadrează în niciunul din cazurile de revizuire expres şi limitativ prevăzute de art. 394 C. proc pen.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat apel condamnatul revizuient, criticând-o sub aspectul greşitei respingeri a cererii sale.
Examinând actele şi lucrările dosarului şi sentinţa apelată în raport cu toate motivele invocate de condamnatul revizuient, precum şi din oficiu, conform dispoziţiilor art. 371 alin. (2) C. proc. pen., sub toate aspectele de fapt şi de drept ale cauzei, Curtea a constatat că apelul acestuia este nefondat, pentru următoarele considerente:
Instanţa de fond, respingând cererea de revizuire cu care a fost sesizată, a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică, întrucât motivele invocate în susţinerea acesteia nu se încadrează în vreunul dintre cazurile prevăzute în mod expres şi limitativ de. dispoziţiile art. 394 C. proc. pen., pentru care se poate cere revizuirea unei hotărâri penale definitive.
Astfel, din interpretarea dispoziţiilor art. 394 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., a rezultat că solicitarea de revizuire a unei hotărâri definitive de condamnare nu se poate întemeia pe critici aduse probatoriului administrat în cursul procesului penal, modului de interpretare a acestuia, conţinutului situaţiei de fapt stabilită pe baza materialului probator existent în cauză, ori modalităţii de individualizare a pedepsei şi nici pe solicitarea administrării unor probe noi sau a readministrării celor deja administrate în timpul procesului penal, deoarece aceasta ar conduce la o prelungire ori, după caz, la o reapreciere a probatoriului după pronunţarea unei hotărâri definitive de condamnare, ci trebuie să se fundamenteze pe relevarea fie a descoperirii unor fapte sau împrejurări noi (ce nu au fost cunoscute de instanţă la momentul judecării fondului cauzei), fie a săvârşirii unor fapte penale în legătură cu cauza respectivă, fie a existenţei mai multor hotărâri judecătoreşti definitive care nu se pot concilia.
Însă, din analiza motivelor pe care s-a întemeiat cererea de revizuire promovată de condamnatul revizuient s-a observat cu uşurinţă că, în speţa de faţă, acesta nu a învederat nicio astfel de împrejurare care să facă admisibilă solicitarea de revizuire a sentinţei penale nr. 477 din 06 mai 2003 a Tribunalului, secţia ll-a penală, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 544 din 29 ianuarie 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care inculpatul P.G. a fost condamnat, la pedeapsa rezultantă de 12 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 2 alin. (1) şi (2) şi art. 4 din Legea nr. 143/2000 şi 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., cu aplicabilă art. 71 C. pen. şi art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP), ci a făcut referire doar la aspectele ce au fost deja examinate de către instanţa care a pronunţat pe fond hotărârea de condamnare şi de către instanţele de control judiciar, care au confirmat legalitatea şi temeinicia hotărârii date asupra fondului cauzei, sub aspectul stabilirii situaţiei de fapt ce a rezultat din probatoriul administrat în cauză pe baza căruia a fost infirmată prezumţia de nevinovăţie ce a operat în favoarea petentului din speţă, a încadrării juridice dată faptelor reţinute în sarcina sa în raport de situaţia de fapt reţinută şi respective a individualizării pedepselor aplicate.
Faţă de aceste considerente, întrucât cererea de revizuire dedusă judecăţii nu a fost făcută în condiţiile prevăzute de lege, în sensul că motivele invocate în susţinerea acesteia nu se încadrau în niciunul dintre cazurile prevăzute limitativ în art. 394 alin. (1) lit. a) – e) C. proc. pen., instanţa de apel a constatat că exercitarea acestei căi de atac extraordinare nu este posibilă, considerând justificată respingerea cererii, conform dispoziţiilor art. 403 alin. (1) şi (3) C. proc. pen., şi a respins, ca nefondat, apelul declarat de către revizuentul condamnat P.G., obligându-l la cheltuieli judiciare către stat.
Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs revizuentul condamnat P.G., care prin apărătorul desemnat din oficiu a reiterat criticile aduse la instanţele de fond şi apel, şi a solicitat casarea hotărârilor cu trimiterea cauzei spre rejudecare.
Recursul declarat nu este fondat pentru următoarele considerente:
Revizuirea unei hotărâri se poate cere numai în cazurile şi condiţiile prevăzute expres şi limitativ de art. 394 C. proc. pen.
Potrivit art. 394 lit. b) C. proc. pen., se poate cere revizuirea unei hotărâri atunci când un martor, un expert sau un interpret a săvârşit infracţiunea de mărturie mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere.
Cu privire la motivul invocat de revizuent vizând probatoriul administrat în cauza a cărei revizuire se cere, Înalta Curte constată că nici acest motiv nu se încadrează în dispoziţiile art. 394 C. proc. pen.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea constată că revizuentul nu a demonstrat în nici un fel susţinerile că martora l.A. a făcut afirmaţii mincinoase, în cauză nepronunţându-se o hotărâre judecătorească sau o ordonanţă a procurorului prin care să se constate că a fost comisă o infracţiune în cauza a cărei revizuire se cere, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 394 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.
În consecinţă, hotărârile pronunţate în cauză sunt legale şi temeinice.
Fată de considerentele arătate mai sus, constatând nefondate motivele de recurs invocate şi nerezultând vreun motiv de casare din cele prevăzute de art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., care să poată fi luat în considerare din oficiu, Curtea, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) din acelaşi cod, urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuentul condamnat P.G.
Totodată, în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul revizuent va fi obligat la plata sumei de 400 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuentul condamnat P.G., împotriva deciziei penale nr. 304 din 11 decembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia l penală.
Obligă recurentul revizuent condamnat inculpat la plata sumei de 400 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 25 martie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1088/2009. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 1096/2009. Penal → |
|---|
