ICCJ. Decizia nr. 1093/2009. Penal. înşelăciunea (art. 215 C.p.). Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1093/2009
Dosar nr. 10687/1/2008
Şedinţa publică din 25 martie 2009
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Prin Decizia penală nr. 3739 din 18 noiembrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, s-a respins, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul S.M.I.L. împotriva deciziei penale nr. 26/ A din 21 februarie 2008 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori.
A fost obligat recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare către stat.
S-a reţinut că Tribunalul Maramureş, secţia penală, prin sentinţa penală nr. 335 din 27 iunie 2007, a condamnat inculpatul S.M.I.L., la 2 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de uz de fals prevăzută şi pedepsită de art. 291 C. pen.
În temeiul art. 81 C. pen., a suspendat condiţionat executarea pedepsei, pe durata termenului de încercare de 4 ani.
A aplicat pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. şi în baza art. 71 alin. (5) C. pen., pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei a dispus suspendarea pedepsei accesorii.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., l-a achitat pe inculpat S.M.I.L. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de participaţie improprie la înşelăciune prevăzută de art. 31 alin. (2) C. pen., raportat la art. 215 alin. (1), (2) şi (5) C. pen.
A constatat că părţile vătămate nu s-au constituit părţi civile.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că părţile vătămate M.M.L. şi M.D. (soţi), respectiv inculpatul S.M.I.L., se cunosc de mai mulţi ani, deţinând societăţi comerciale prin intermediul cărora au derulat relaţii de afaceri.
În perioada 1997 - 1998 părţile vătămate au achiziţionat prin contracte de vânzare-cumpărare autentice, 3 imobile situate în municipiul Baia Mare şi anume: apartamentul de pe str. I.L. Caragiale de la vânzătorii L.V. şi L.M. (primul cumnat al inculpatului), conform contractului autentificat sub nr. 646 din 31 august 1998, apartamentul de pe str. Petru Rareş de la vânzătorii S.L. şi S.A. (părinţii inculpatului) conform contractului autentificat sub nr. 645 din 31 august 1998; casa de pe str. Marinarilor (de la inculpatul S.M.I.L.) conform contractului autentificat sub nr. 12031 din 13 octombrie 1997.
După încheierea contractelor, părţile vătămate şi-au înscris dreptul de proprietate în C.F., însă în cele 2 apartamente au continuat să locuiască inculpatul, respectiv părinţii acestuia care au suportat toate cheltuielile de întreţinere. Împrejurarea susmenţionată a fost motivată de părţile vătămate prin aceea că au achiziţionat imobilele ca investiţie, urmând a le valorifica în timp, permiţând foştilor proprietari să le folosească cu titlu gratuit, date fiind bunele relaţii existente între ei la acea vreme.
În vara anului 2003, partea vătămată M.M. a comunicat inculpatului că intenţionează să vândă apartamentele, întrebându-l dacă este interesat să le cumpere, în caz contrar punându-se problema eliberării spaţiilor. Inculpatul s-a exprimat că urmează să se decidă.
La data de 10 septembrie 2003, inculpatul S.M.I.L., însoţit fiind de fratele său, martorul S.D., s-au deplasat la B.N.P. M.I. din localitatea Şomcuta Mare, primul având asupra sa procura specială datată „22 martie 1999" care purta menţiunea emiterii B.N.P. B.G., Sediul Râmnicu Vâlcea. Procura sus-menţionată atesta în mod nereal că părţile vătămate M.M. şi M.D. au împuternicit pe inculpatul S.M.I.L. „să vândă oricărei persoane interesate" casa şi cele două apartamente identificate prin numerele C.F. şi topografice arătate, mandatarul urmând „a încasa preţul vânzării şi a încheia în formă autentică contractul de vânzare-cumpărare".
În considerarea procurii sus-menţionate, organul notarial a procedat la încheierea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 831 din 10 septembrie 2003 potrivit căruia inculpatul S.M.I.L., în calitate de împuternicit al părţilor vătămate, vindea martorului S.D. apartamentele şi casa identificate prin numere C.F. şi numerele topografice, la preţul total de 735.000.000 lei. Ulterior, în considerarea acestui contract, învinuitul S.D. şi soţia sa S.N. şi-au înscris dreptul de proprietate asupra imobilelor în C.F.
Cercetările efectuate în cauză au stabilit că procura în discuţie este falsă, în sensul că nu a fost emisă cu consimţământul părţilor vătămate, respectiv de o autoritate competentă. Potrivit înscrisurilor existente la dosar, numitul B.G. a fost numit notar public prin Ordinul nr. 1653/C/3 O. O 7. 1999 însă, s-a înscris în R.B.N. ale Curţii de Apel Piteşti doar la data de 30 septembrie 1999, când a început să funcţioneze, procura în litigiu nefiind înregistrată în evidenţa biroului şi nefiind semnată de notarul susmenţionat.
Totodată, raportul de expertiză nr. 110.812 din 22 iulie 2004 întocmit de I.P.J. Maramureş - Serviciul Criminalistic, a concluzionat că semnăturile de pe actul intitulat „procură specială" de la rubrica „mandant" nu au fost executate de M.M. şi M.D., iar semnătura de pe reversul aceluiaşi act de la rubrica „notar public" nu a fost executată de către notarul B.G.; această din urmă semnătură nu prezintă elemente de asemănare cu cele ale inculpatului S.M.I.L.
La scurt timp după încheierea contractului sus-menţionat, martorul S.D. a încercat să intre prin violenţă în posesia imobilului situat pe str. Marinarilor, declarându-se proprietarul de drept al acestuia.
Sesizându-se în aceste circumstanţe despre existenţa contractului de vânzare-cumpărare în litigiu, părţile vătămate au formulat acţiune civilă în justiţie, care a format obiectul dosarului nr. 787/2003 al Judecătoriei Şomcuta Mare. Prin sentinţa civilă nr. 150 din 16 martie 2004 a instanţei arătate, s-a admis acţiunea reclamanţilor şi s-a constatat nulitatea absolută a actului întitulat „procură specială" care poartă menţiunea autentificării sub nr. 572 din 22 martie 1999 şi, totodată, a contractului vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 831 din 10 septembrie 2003 prin care inculpatul a vândut fratelui său cele trei imobile; totodată s-a dispus radierea înscrierii dreptului de proprietate al pârâţilor S.D. şi S.N. din C.F., referitor la cele 3 imobile.
Hotărârea instanţei de fond a rămas definitivă prin Decizia civilă nr. 41/ A din 11 februarie 2005 a Curţii de Apel Cluj, urmare respingerii, ca nefondat, a apelului formulat de S.D. şi ca inadmisibil al celui formulat de inculpatul S.M.I.L.
Inculpatul nu a recunoscut săvârşirea infracţiunilor pentru care a fost trimis în judecată şi a susţinut că în anul 1996 a împrumutat de la partea vătămată M.M. suma de 50.000 mărci, iar pentru garantarea împrumutului a încheiat cu părţile vătămate contracte de vânzare-cumpărare pentru cele trei imobile.
A mai arătat că, deoarece o parte din împrumut a fost restituit, a apelat la părţile vătămate în sensul acordării şi a altor împrumuturi urmând ca până în anul 2000 să restituie toţi banii.
Referitor la proprietatea celor 3 imobile a susţinut că, deoarece figura inculpat într-un dosar de evaziune fiscală, nu a înscris imobilele pe numele său.
În condiţiile date, în 2003 deoarece părţile vătămate intenţionau să plece în S.U.A. fără ca situaţia juridică a imobilelor să fie reglementată, i-au înmânat o procură pe care a prezentat-o notarului cu ocazia vânzării imobilelor, procură care s-a dovedit ulterior că este falsă.
Prima instanţă a motivat că în legătură cu autenticitatea procurii speciale, de care inculpatul a înţeles să se folosească în faţa notarului nu se impun discuţii, dată fiind soluţia pronunţată de Judecătoria Şomcuţa Mare prin sentinţa civilă nr. 150/2004 prin care s-a constatat nulitatea absolută a actului intitulat „Procură Specială" care poartă menţiunea autentificării sub nr. 572 din 22 martie 1999 de către notarul public B.G.
Prin aceeaşi sentinţă, rămasă definitivă şi irevocabilă, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare, încheiat în baza acestei procuri şi radierea dreptului de proprietate înscris în favoarea martorului S.D. şi a numitei S.N., soţia acestuia.
Prima instanţă l-a achitat pe inculpat pentru infracţiunea de participaţie improprie la infracţiunea de înşelăciune cu motivarea că greşit se susţine în actul de inculpare că inculpatul l-a determinat pe notar să încheie contractul de vânzare cumpărare uzând în acest scop de o procură specială falsificată şi că în acest fel notarul, în calitate de autor, ar fi săvârşit infracţiunea de înşelăciune, fără vinovăţie. Se mai arată că acţiunea de inducere în eroare specifică infracţiunii de înşelăciune a avut consecinţe asupra martorului (cumpărător) S.D., singurul care avea dreptul să se constituie parte civilă în cauză, dar S.D. a fost scos de sub urmărire penală şi a devenit martor în cauză.
Împotriva sentinţei au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureş şi inculpatul.
Prin apelul parchetului, sentinţa a fost criticată ca nelegală şi netemeinică sub aspectul greşitei achitări a inculpatului. S-a motivat că inculpatul a săvârşit infracţiunea de participaţie improprie la înşelăciune, chiar dacă inducerea în eroare a părţilor vătămate nu s-a realizat în mod direct prin prezentarea de către inculpat a unei situaţii necorespunzătoare adevărului şi în mod indirect prin inducerea în eroare a notarului în sensul că inculpatul a fost împuternicit de părţile vătămate să procedeze la vânzarea unor imobile, determinându-l pe notar să încheie un contract de vânzare-cumpărare aparent valabil, având şi consecinţa producerii unor pagube în patrimoniul părţilor vătămate, prin transmiterea proprietăţii celor trei imobile către S.D.
Inculpatul S.M.I.L. a criticat sentinţa ca nelegală şi netemeinică, susţinând, în esenţă că greşit a fost condamnat pentru infracţiunea de uz de fals prevăzută de art. 291 C. pen., deoarece deşi s-a stabilit că procura este falsă, acest lucru nu s-a putut bănui că era falsă fiindu-i înmânată chiar de partea vătămată M.M.
În subsidiar, a solicitat reţinerea de circumstanţe atenuante, precum şi scuza provocării, deoarece fapta a fost comisă sub stăpânirea unei puternice tulburări determinată de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă printr-o acţiune ilicită gravă, astfel în ciuda plăţii datoriei, partea vătămată a refuzat întoarcerea vânzării-cumpărării făcute în scopul garantării datoriei, garanţie ce purta asupra celor 3 imobile.
Curtea de Apel Cluj, secţia penală, prin Decizia nr. 26/ A din 21 februarie 2008, a admis apelul procurorului şi a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpat.
A desfiinţat parţial sentinţa doar sub aspectul greşitei achitări şi a încadrării juridice.
Rejudecând, a schimbat încadrarea juridică din infracţiunea de participaţie improprie la înşelăciune prevăzută de art. 31 alin. (2) C. pen., raportat la art. 215 alin. (1), (2) şi (5) C. pen., în infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen., cu aplicarea art. 74 C. pen. A condamnat pe inculpat pentru infracţiunea de înşelăciune, la pedeapsa de 5 ani închisoare şi, la 2 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de fals prevăzută de art. 291 C. pen. A înlăturat aplicarea dispoziţiilor art. 81 C. pen., dispusă de prima instanţă pentru pedeapsa aplicată ca urmare a reţinerii infracţiunii de uz de fals.
În baza art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen., a contopit pedepsele şi a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 5 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pe timp de 2 ani.
A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Nemulţumit de această hotărâre inculpatul, în termenul legal, a atacat-o cu recurs.
Prin motivele de recurs scrise a solicitat casarea deciziei, menţinerea sentinţei în ce priveşte achitarea pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 31 alin. (2) C. pen., raportat la art. 215 alin. (1), (2) şi (5) C. pen. şi achitarea pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 291 C. pen., în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. pen.
În subsidiar, invocând cazurile de casare prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 12, 17 şi 14 C. proc. pen.;
A cerut casarea deciziei şi schimbarea încadrării juridice în infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1) şi (2) C. pen. şi aplicarea unei pedepse sub minimul special, reţinerea de circumstanţe şi pentru infracţiunea prevăzută de art. 291 C. pen. şi reducerea pedepsei şi aplicarea dispoziţiilor art. 81 sau 861 C. pen.
Examinând hotărârile atacate, în raport cu motivele invocate, Curtea constată în baza lucrărilor şi a materialului probator din dosarul cauzei, recursul nefondat.
Printr-o vastă şi convingătoare motivare instanţa de apel a reţinut că inculpatul a săvârşit atât infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen., cât şi infracţiunea de uz de fals prevăzută de art. 291 C. pen. S-a motivat că după ce în anul 2003, părţile vătămate i-au spus inculpatului că intenţionează să vândă imobilele, oferindu-le spre cumpărare în caz contrar cerându-i să le elibereze, inculpatul a pus la cale înşelarea părţilor vătămate. Din raportul de expertiză grafologică efectuat în cauză rezultă că procura prezentată la încheierea contractului de vânzare între inculpat vânzător şi fratele S.D. cumpărător, nu poartă semnăturile părţilor vătămate, inculpatului şi notarului public B.G. Procura specială datată 23 martie 1999 emisă de B.N.P. B.G. din Râmnicu Vâlcea nu putea fi emisă de acest birou, deoarece B.G. a fost numit notar public ulterior datei de pe procură, 23 martie 1999, iar procura nu apare în registrele biroului.
Aşa fiind, în mod corect, s-a reţinut că folosind o procură falsă care nu putea proveni de la părţile vătămate, fiind ultimele persoane având interesul să piardă nu numai proprietatea, ci şi contravaloarea imobilelor şi vânzând fratelui său imobilele, prin scoaterea fără drept din patrimoniul persoanei vătămate a celor 3 imobile le-a produs un prejudiciu.
Instanţa de apel a motivat că nu poate fi reţinută în cazul infracţiunii de înşelăciune circumstanţa legală a scuzei provocării, deoarece nu exista nimic ilicit în ameninţarea părţii vătămate de a-şi exercita atributele dreptului de proprietate (dreptul de a vinde) în deplinătate, asupra imobilelor, care erau înscrise în cartea funciară la numele său şi al soţiei.
Nici motivul de recurs privind greşita individualizare a pedepselor nu este fondat. Prin hotărârea a cărei casare se cere, instanţa a avut în vedere condiţiile concrete ale săvârşirii infracţiunii, vârsta inculpatului şi mai ales faptul că prejudiciul a fost recuperat, astfel că justificat a reţinut circumstanţe atenuante şi a aplicat o pedeapsă situată la jumătatea minimului special al pedepsei prevăzute în art. 215 alin. (5) C. proc. pen.
Recursul a fost respins, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., iar inculpatul obligat în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., la cheltuieli judiciare statului.
II. Împotriva acestei decizii penale a declarat contestaţie în anulare condamnatul S.M.I.L. solicitând, în temeiul cazurilor de contestaţie în anulare prevăzute de art. 386 lit. a) şi b) C. proc. pen., admiterea în principiu a acesteia, considerând că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de aceste texte de lege, inculpatul nu a fost legal citat, fiind în imposibilitate de prezentare şi de a încunoştiinţa instanţa, întrucât se afla internat în spital sub tratament cu sedative.
Examinând admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare de faţă în conformitate cu art. 391 alin. (1) C. proc. pen. (fără citarea părţilor), Înalta Curte are în vedere, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare, că această contestaţie în anulare formulată de contestatorul S.M.I.L. se priveşte ca inadmisibilă şi urmează a fi respinsă ca atare în temeiul textului de lege deja citat.
Astfel, sub aspectul examinării în conformitate cu art. 391 alin. (2) C. proc. pen., a cererii de contestare în anulare de faţă se are în vedere că, deşi formal sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de acest text, respectiv contestaţia este făcută în termenul prevăzut de lege şi motivele pe care se sprijină aceasta sunt din cele prevăzute în art. 386 C. proc. pen., Înalta Curte are în vedere că înscrisurile depuse la dosarul cauzei nu susţin motivul corespunzător cazului de contestaţie în anulare prevăzut de art. 386 lit. a) C. proc. pen., ce desemnează situaţia „când procedura de citare pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs nu a fost îndeplinită conform legii."
Astfel, contestatorul pretinde că deşi a fost citat la adresa din municipiul Baia Mare, str. I.L. Caragiale, judeţul Maramureş, aceasta reprezenta o adresă pur formală, întrucât a locuit din luna mai anul 2007 în Municipiul Bucureşti, str. Drumul Murgului.
Nepertinenţa criticii este vădită, întrucât potrivit dispoziţiilor exprese ale art. 177 alin. (2) C. proc. pen., „dacă printr-o declaraţie dată în cursul procesului penal, învinuitul sau inculpatul a indicat un alt loc pentru a fi citat, el este citat la locul indicat", ceea ce în speţă, condamnatul nu a încunoştinţat instanţa de recurs că nu mai locuieşte la adresa sa de domiciliu deja indicată în municipiul Baia Mare.
Aşa fiind, rezultă că procedura de citare a sa efectuată la domiciliul său a fost legal îndeplinită în condiţiile legii, respectiv, prin conformarea deplină la dispoziţiile art. 177 alin. (1) C. proc. pen.
Concomitent, nu este întemeiată nici critica prin care se reţine că pe perioada desfăşurării procesului în faţa instanţei de recurs, respectiv lunile septembrie – noiembrie 2008, a fost supus unui tratament neuro-psihiatric intens, fapt ce a determinat imposibilitatea sa de prezentare în faţa instanţei şi prin care se tinde la întemeierea cazului de contestaţie în anulare prevăzut de art. 386 lit. b) C. proc. pen., desemnat de ipoteza „când partea dovedeşte că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a încunoştinţa instanţa despre această împiedicare".
Prin urmare, rezultă fără echivoc, că sus-numitul contestator S.M.I.L. nu a depus ori invocat dovezi relative la cea de-a doua condiţie pretinsă prin textul de lege sus-citat, respectiv imposibilitatea de a încunoştinţa instanţa de recurs despre împiedicarea de a se prezenta la termenul la care s-a judecat cauza de către acea instanţă şi care trebuie întrunită cumulativ cu condiţia relativă la existenţa obiectivată a acestei împiedicări.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.;
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatorul S.M.I.L. împotriva deciziei penale nr. 3739 din 18 noiembrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.
Obligă contestatorul la plata sumei de100 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 25 martie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3251/2009. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 1103/2009. Penal. înşelăciunea (art. 215... → |
|---|
