ICCJ. Decizia nr. 1103/2009. Penal. înşelăciunea (art. 215 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1103/2009
Dosar nr. 200/120/2007
Şedinţa publică din 26 martie 2009
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 470 din 2 decembrie 2005, Tribunalul Dâmboviţa, în baza art. 334 C. proc. pen. a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei, din infracţiunea prevăzută de art. 215 alin. (1), (4), (5) C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 215 alin. (1), (4) şi (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. 2 C. pen., text în baza căruia a condamnat-o pe inculpata O.M., fiica lui C. şi G., născută la 25 mai 1960 în Casimcea, judeţul Tulcea, studii liceul, domiciliată în Bucureşti, sector 5, la pedeapsa principală de 10 ani închisoare şi cea complementară de 4 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. c) C. pen.
S-au aplicat în cauză dispoziţiile art. 71 şi art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
S-a luat act că inculpata este arestată în altă cauză.
Potrivit art. 346 C. proc. pen. raportat la art. 14 C. proc. pen. şi art. 998, art. 999 C. civ., inculpata a fost obligată la plata sumei de 2.137.720.751 lei despăgubiri civile, cu indicii de inflaţie, către partea civilă SC C.F. Braşov, cu sediul în Braşov, judeţul Braşov.
S-a luat act că suma de 2.077.279.000 lei a fost recuperată de partea civilă.
S-a respins cererea de instituire a sechestrului asigurator formulată de partea civilă.
Inculpata a fost obligată la plata sumei de 500 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că a fost investită cu rechizitoriul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Braşov, prin care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatei pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, în forma prevăzută de art. 215 alin. (1), (4), (5) C. pen. şi a stabilit ca situaţie de fapt următoarele:
În perioada septembrie-octombrie 1998, inculpata în calitate de patron al SC G.C.S.E. SRL Bucureşti a cunoscut-o pe martora C.M., de la care a aflat că numita B.S., fostă angajată a C.F.R. are posibilitatea de a intermedia procurarea de ordine de compensare R., pentru plata unor mărfuri şi achitarea de datorii.
În acest scop martorii M.G., N.M., C.I. şi D.G., colaboratori ai inculpatei au fost delegaţi de aceasta să o contacteze pe B.S., pentru a achiziţiona ordine de compensare în numele şi pentru SC G.C.S.E. SRL Bucureşti.
Pentru finalizarea demersurilor, martorii s-au deplasat la Braşov împreună cu B.S., i-au predat acesteia 2 file cec cu limită de sumă, în valoare totală de 4.215.000.000 lei şi o delegaţie „în alb" acte emise de inculpata O.M. la Bucureşti - la momentul emiterii cunoscând că nu există disponibil în contul societăţii.
Delegaţia predată în alb, urma să fie folosită de B.S. la cumpărarea ordinelor de compensare.
Folosind instrumentele de plată şi delegaţia, B.S. s-a deplasat la SC C.F. SA Braşov, a luat legătura cu martorii L.E. şi H.F.L., ce reprezentau partea civilă SC C:F:SA Braşov, cumpărând de la aceştia ordine de compensare în valoare de 4.215.000.000 lei – pe care le-a achitat cu cele 2 cecuri lăsând şi delegaţia completată pe numele ei.
Ordinele de plată au fost predate inculpatei la Bucureşti, în schimbul prestaţiei, B.S. solicitând comision; folosind ordinele de compensare, inculpata le-a comercializat către alte societăţi.
După circa 10-15 zile de la emitere, filele cec au fost anulate, emiţându-se altele pentru aceleaşi sume, ce au fost predate către SC C.F. SA Braşov, gest motivat de faptul că, la data stabilită de martorii L.E. şi H.L. pentru achitarea creanţei, nu exista disponibil în contul societăţii administrate de inculpată. Prin emiterea noilor file cec, practic se prelungeau termenele de achitare a obligaţiilor asumate de inculpată.
Întrucât şi aceste file cec ajunseseră la scadenţă nu au putut fi acoperite, din lipsă de disponibil în cont, reprezentanţii legali ai SC C.F. SA Bucureşti au depus plângere împotriva inculpatei şi martorilor L.E. şi H.L.
Cauza a fost înregistrată la Tribunalul Dâmboviţa sub nr. 4004/2004, urmare admiterii cererii de strămutare formulată de inculpată.
În cursul cercetării judecătoreşti, instanţa de fond a dispus audierea martorilor propuşi la urmărirea penală, B.S., P.M., C.M., M.G., N.M., C.I., a audiat inculpata ce a susţinut că vinovaţi de producerea prejudiciului suferit de partea civilă sunt asociatul său N.M. şi colaboratorii săi.
La termenul din 18 noiembrie 2005, reprezentantul parchetului a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptei, susţinând că în raport cu activitatea materială desfăşurată de inculpată se impunea aplicarea dispoziţiilor prevăzute de art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)
Apreciind materialul probator administrat în cauză, prima instanţă a reţinut că inculpata a emis în mod repetat file cec, deşi cunoştea că la data emiterii nu avea disponibilul necesar în contul societăţii, activitate materială ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii continuate de înşelăciune, în forma prevăzută de art. 215 alin. (1), (4) şi (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)
La individualizarea judiciară a pedepsei, instanţa a avut în vedere pericolul social al infracţiunii, modul de săvârşire a faptei, atitudinea inculpatei în timpul procesului, caracterizate de încercarea de a tergiversa soluţionarea cauzei.
În termen legal, împotriva sentinţei, inculpata a declarat apel apreciind hotărârea nelegală şi netemeinică.
Astfel, s-a susţinut că în mod greşit a fost reţinută, în sarcina sa infracţiunea de înşelăciune, în formă continuată, neexistând dovezi care să probeze actele de inducere în eroare a partenerilor săi la momentul emiterii filelor cec.
Aceasta a susţinut că, reprezentanţii părţii civile SC C.F. SA Braşov cunoşteau că nu avea în cont provizia necesară, au acceptat această situaţie, aşa justificându-se anulare primelor file cec şi emiterea altora.
În raport cu aceste apărări, inculpata a solicitat în principal achitarea, invocând drept temei juridice dispoziţiile prevăzute de art. 11 pct. 2 lit. raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen., fapta nefiind prevăzută de legea penală.
Într-o teză subsidiară, a solicitat schimbarea încadrării juridice în infracţiunea prevăzută de art. 84 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 59/1934, cu consecinţa reindividualizării pedepsei.
Cu privire la latura civilă a solicitat respingerea pretenţiilor părţii civile, cu motivarea că nu există legătură de cauzalitate între fapta sa şi pretinsele prejudicii.
Curtea de Apel Ploieşti, prin Decizia penală nr. 100 din 20 martie 2006 a respins, ca nefondat, apelul inculpatei, reţinând legală şi temeinică hotărârea supusă căii de atac.
Astfel, instanţa de apel a apreciat că probatoriul administrat în faza urmăririi penale şi în cursul cercetării judecătoreşti i s-a dat o corectă interpretare, stabilindu-se o situaţie de fapt în acord cu realitatea activităţii materiale infracţionale desfăşurată de inculpată.
Corespunzător acesteia, s-a dat o încadrare juridică corectă infracţiunii reţinută ca săvârşită cu vinovăţie de inculpată, pedeapsa principală la care s-a orientat instanţa de fond, exprimând criteriile legale de individualizare.
Împotriva hotărârii instanţei de apel, inculpata a declarat recurs, reiterând criticile ce vizează nelegalitatea şi netemeinicia acestora, aşa cum au fost expuse mai sus, invocând drept cazuri de casare dispoziţiile art. 385 9 pct. 13, 14, 17, 18 C. proc. pen.
Prin Decizia penală nr. 6827 din 22 noiembrie 2006 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în Dosarul nr. 6688/1/2006 a fost admis recursul declarat de inculpata O.M. împotriva Deciziei penale nr. 100 din 20 martie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti şi sentinţei penale nr. 470 din 2 decembrie 2005 a Tribunalului Dâmboviţa, pe care le-a casat şi a trimis cauza spre rejudecare la instanţa de fond, respectiv Tribunalul Dâmboviţa.
S-a constatat că recurenta inculpată este arestată în altă cauză.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 200 C. proc. pen. urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată.
Din interpretarea textului menţionat a rezultat că probele strânse în această fază servesc numai pentru trimiterea în judecată neputând constitui temei de condamnare.
În faza procesuală a judecăţii, în acord cu dispoziţiile art. 289 C. proc. pen., probele strânse la urmărirea penală, trebuie verificate de instanţă, prin administrarea lor în şedinţă publică, oral, nemijlocit şi în contradictoriu.
Numai în urma unei asemenea verificări, cu respectarea acestor principii fundamentale, obligatorii în faza cercetării judecătoreşti şi exercitând un rol activ, potrivit dispoziţiilor art. 287 C. proc. pen., instanţa trebuie să ajungă, motivat la o soluţie temeinică şi legală, ca rezultat care exprimă adevărul impus de probele administrate în mod legal.
În cauza dedusă judecăţii, inculpata prin apărător a formulat la 21 februarie 2005 o cerere de probatorii ( fila 101 Dosar nr. 4004/2004 Tribunalul Dâmboviţa ), solicitând audierea martorilor M.G., L.E., H.L., proba cu înscrisuri, cerere asupra căreia instanţa prin încheierea din 15 martie 2005 ( fila 115 ) nu s-a pronunţat în mod expres şi motivat potrivit art. 67 alin. (3) C. proc. pen.
La data de 17 mai 2005 aceeaşi instanţă de fond ( fila 147 ) în lipsa inculpatei arestate, a trecut la audierea martorilor M.G., S.P. şi N.M., sub rezerva reaudierii acestora situaţie ce se repetă la 18 octombrie 2005 ( fila 210 dosar ) cu ocazia audierii martorilor C.I.
Tribunalul Dâmboviţa, la data de 18 noiembrie 2005 a respins, ca nefondată cererea inculpatei prin care a solicitat audierea martorilor M.G., L.E., H.L. şi constatând cercetarea judecătorească terminată conform art. 339 C. proc. pen. a acordat cuvântul părţilor asupra fondului cauzei.
Prin aceeaşi încheiere(fila 234 Dosar nr. 4004/2004)instanţa a încuviinţat cererea inculpatei de a i se acorda termen de grefă pentru a lua cunoştinţă de conţinutul declaraţiilor martorilor M.G., C.I., S.P. şi N.M., audiaţi în lipsa sa.
Termenul de grefă a fost stabilit la data de 2 decembrie 2005, ce coincide cu data pronunţării sentinţei de către instanţa de fond, situaţie în care măsura este lipsită de eficienţă.
Procedând în modul descris, Tribunalul Dâmboviţa a încălcat obligaţia legală a efectuării unei cercetări judecătoreşti complete, care presupunea reaudierea tuturor martorilor ascultaţi în lipsa inculpatei arestată.
Această măsură procesuală, se impunea cu atât mai mult cu cât inculpata a susţinut că martorii cunosc împrejurări esenţiale, de natură să demonstreze apărările invocate de ea în cursul procesului în sensul că beneficiarii instrumentelor de plată au cunoscut că nu exista la momentul emiterii filelor cec provizia necesară în contul societăţii sale.
Motivarea instanţei, în sensul că martorii şi-au menţinut declaraţiile date la urmărirea penală, astfel încât, nu se impunea reaudierea lor în prezenţa inculpatei, încalcă principiile nemijlocirii, publicităţii, oralităţii şi contradictorialităţii, obligatorii în faza de judecată, precum şi dreptul la apărare al inculpatei.
Procedând în acest fel, apare în mod evident că inculpata a fost astfel lipsită de beneficiile unui proces echitabil, în sensul art. 6 § 3 lit. d) din C.E.D.O., care îi dă dreptul la „administrarea probelor incriminatorii în prezenţa sa, în şedinţă publică, în condiţii de contradictorialitate."
Toate aceste limitări aduse drepturilor procesuale ale inculpatei, nu au fost înlăturate nici de instanţa de apel, care s-a mărginit la a aprecia probele strânse în cursul urmăririi penale şi administrate incomplet, în cursul cercetării judecătoreşti, cu ignorarea dispoziţiilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen.
Urmare casării, dosarul a fost înregistrat la Tribunalul Dâmboviţa la data de 12 ianuarie 2007 sub nr. 200/120/2007 cu prim termen de judecată la 16 februarie 2007.
După administrarea probatoriilor, prin sentinţa penală nr. 275 de la 12 mai 2008 pronunţată în Dosarul nr. 200/120/2007, Tribunalul Dâmboviţa în baza art. 334 C. proc. pen. a schimbat încadrarea juridică a faptei reţinută în sarcina inculpatei O.M., din infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (4), (5) C. pen. în cea prevăzută de art. 215 alin. (1), (4), (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) - art. 42 C. pen., text de lege în baza căruia a condamnat-o pe inculpată la pedeapsa de 10 ani închisoare.
În baza art. 215 alin. (5) raportat la art. 65 C. pen. au fost interzise inculpatei, ca pedeapsă complementară, drepturile prevăzute de art. 64 lit. c) C. pen., pe o perioadă de 4 ani, după executarea pedepsei principale.
În temeiul art. 71 C. pen. au fost interzise inculpatei, ca pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a teza a-II-a şi lit. b) C. pen., de la data rămânerii definitive a hotărârii şi până la executarea pedepsei principale.
S-a dispus comunicarea prezentei hotărâri la Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, conform dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 26/1990, modificată.
Pe latură civilă, în baza art. 14, 15, 346 C. proc. pen. raportată la art. 998 C. civ., inculpata a fost obligată la plata sumei de 213.772,0751 lei, cu titlu de despăgubiri civile către SC C.F. Braşov SA prin lichidator judiciar SC C.L. SRL, sumă ce a va fi actualizată la data plăţii, cu indicele de inflaţie, luându-se act că suma de 207.727,9 lei a fost recuperată de partea civilă.
În acelaşi timp a fost respinsă cererea formulată de partea civilă SC C.F. Braşov SA, de instituire a sechestrului asigurător asupra bunurilor inculpatei.
Inculpata a fost obligată la 500 lei cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această hotărâre, în rejudecare după casare, au fost readministrate probatoriile, ocazie cu care s-a reţinut situaţia de fapt iniţială, în sensul că inculpata a înşelat partea civilă emiţând cec-uri deşi ştia că pentru valorificarea lor nu există provizia necesară, fapte ce întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune, cu consecinţe deosebit de grave.
În temeiul art. 334 C. proc. pen. s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei reţinute în sarcina inculpatei O.M. din infracţiunea de înşelăciune în formă simplă, prevăzută de art. 215 alin. (1), (4), (5) C. pen., în cea de înşelăciune în formă continuată prevăzută de art. 215 alin. (1), (4), (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) - art. 42 C. pen., deoarece inculpata a săvârşit la diferite intervale de timp, acte de executare, în realizarea aceleiaşi hotărâri infracţionale, respectiv aceea de a înşela partea civilă, emiţând cec-uri, deşi ştia că pentru valorificarea lor nu există provizia necesară, în scopul de a obţine pentru sine un folos material injust, producând astfel părţii civile o pagubă cu consecinţe deosebit de grave.
S-a mai reţinut că, încă de la data emiterii primei file cec, firma inculpatei nu avea în cont suma necesară achitării contravalorii bonurilor de compensare achiziţionate de la partea civilă, aşa cum chiar inculpata a declarat cu ocazia audierii, nepreocupându-se de asigurarea sumelor necesare, nici cu ocazia emiterii ulterioare a celorlalte file cec pe care a realizat-o, în condiţiile în care cunoştea lipsa disponibilului.
Apărarea inculpatei în sensul că reprezentanţii părţii civile au cunoscut faptul că firma sa era în imposibilitatea achitării bonurilor cumpărare, nu a putut fi primită, aceasta creând pentru vânzător aparenţa că ar fi solvabilă, câtă vreme a invocat existenţa unui acreditiv de care beneficia şi cu care ar fi putut acoperi suma datorată.
Pentru cele relatate a fost respinsă cererea inculpatei de schimbare a încadrării juridice a faptei în infracţiunea prevăzută de art. 84 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 59/1934, deoarece din actele administrate nu a rezultat că la momentul emiterii primei file cec reprezentanţii părţii civile au cunoscut faptul că firma inculpatei nu avea în cont disponibilul necesar acoperirii valorii bonurilor cumpărate, în cauză nefiind întrunite astfel condiţiile cerute de textul de lege invocat de inculpată şi prevăzută în Decizia nr. IX/2005 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu ocazia soluţionării unui recurs în interesul legii.
În acelaşi timp a fost respinsă cerere de contopire a pedepselor la care a mai fost condamnată inculpata, astfel cum a solicitat, deoarece nu au fost depuse copiile sentinţelor penale care să cuprindă data şi modalitatea rămânerii lor definitive, pentru a se verifica îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege la contopire.
În ceea ce priveşte instituirea sechestrului asigurător asupra bunurilor inculpatei, solicitat de partea civilă, prima instanţă a respins această cerere, motivat de faptul că prin sentinţa nr. 603 din 18 mai 2004 pronunţată de secţia a-IV-a comercială a Tribunalului Bucureşti, în Dosarul nr. 1662/2002 s-a dispus deja instituirea unui astfel de sechestru asigurător.
Împotriva sentinţei a declarat apel inculpata criticând-o ca fiind netemeinică şi nelegală şi a solicitat în esenţă, admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei şi pe fond achitarea, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., deoarece tranzacţiile nelegale au fost făcute în deplină cunoştinţă de cauză de cei doi reprezentanţi ai societăţii, trimişi, de altfel în judecată în altă cauză, pentru modul fraudulos în care au acţionat, excluzând activitatea inculpatei de inducere în eroare.
Un alt motiv de apel îl constituie schimbarea încadrării juridice a faptei din infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (4), (5) C. pen., în cea prevăzută de art. 84 alin. (2) din Legea nr. 59/1934, modificată, deoarece reprezentanţii părţii civile au acceptat că mijloc de plată cec-ul ştiind că, la data emiterii lui inculpata nu avea în bancă disponibilul necesar.
Cel de-al treilea motiv de apel l-a constituit greşita schimbare a încadrării juridice a faptei din infracţiunea în forma simplă în infracţiunea în formă continuată, deoarece Tribunalul Dâmboviţa în fond după casare, într-o cale de atac promovată doar de inculpată a admis cererea reprezentantului parchetului de schimbare a încadrării juridice a faptei, în sensul reţinerii şi a dispoziţiilor art. 41 alin. (2) - art. 42 C. pen., apreciindu-se că infracţiunea a fost săvârşită în formă continuată.
În atare situaţie, prin schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de înşelăciune în formă simplă, în cea de înşelăciune în forma continuată, inculpatei O.M. i s-a îngreunat situaţia în propria cale de atac.
Următorul motiv de apel vizează înlăturarea obligării inculpatei la plata sumei de 213.772,0751 lei cu titlu de despăgubiri civile către SC C.F. Braşov SA, deoarece cec-urile au fost lăsate drept garanţii, situaţie în care nu a săvârşit fapta cu vinovăţie şi deci nu poate fi trasă la răspundere pentru un prejudiciu pe care în realitate nu l-a produs.
AL V-lea motiv de apel vizează greşita individualizare a pedepsei.
S-a menţionat că în situaţia în care, în prezenta cauză se va considera totuşi că inculpata a săvârşit o faptă de natură penală şi se impune sancţionarea acesteia s-a solicitat reţinerea de circumstanţe atenuante personale şi redozarea pedepsei.
Ultimul motiv de apel vizează contopirea pedepsei ce urmează a fi aplicată cu pedepsele anterioare, care, la rândul lor au fost contopire într-o pedeapsă rezultantă de 10 ani închisoare şi din care a fost liberată condiţionat având o comportare ireproşabilă.
Prin Decizia penală nr. 137 de la 29 octombrie 2008 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. 200/120/2007 a fost respins, ca nefondat apelul declarat de inculpata O.M., domiciliată în Bucureşti, sector 3, împotriva sentinţei penale nr. 275 din data de 12 mai 2008 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa.
A fost obligată apelanta la 200 lei cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că situaţia de fapt, împrejurările şi modalitatea de săvârşire a infracţiunii, au fost corect reţinute de prima instanţă aşa cum s-a arătat mai sus, fiind recunoscute de inculpată, în parte pe parcursul procesului penal.
Probele administrate în cauză, respectiv: acte contabile, declaraţii de martori, declaraţiile inculpatei şi fişa de cazier judiciar a acesteia, procese-verbale de predare - primire au fost bine analizate şi interpretate de instanţa de fond, astfel că încadrarea juridică stabilită corespunde faptelor săvârşite, situaţie în care nu se impune achitarea inculpatei în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen.
Cu privire la cel de-al doilea motiv de apel, referitor la schimbarea încadrării juridice a faptei, din infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (4), (5) C. pen. în cea prevăzută de art. 84 alin. (2) din legea nr. 59/1934, modificată, curtea de apel a apreciat că această critică este neîntemeiată, deoarece infracţiunea prevăzută de art. 84 alin. (2) din Legea nr. 59/1934 este o infracţiune de pericol şi nu necesită producerea unor consecinţe patrimoniale, protejând numai relaţiile sociale la operaţiunile efectuate cu cec-uri, pentru asigurarea credibilităţii acestor instrumente de plată, cu un rol deosebit în relaţiile comerciale.
De aceea, prevederile art. 3 alin. (2) din această lege sunt imperative sub aspectul posibilităţii emiterii cec-ului, stabilind că această operaţiune poate fi realizată numai dacă trăgătorul are disponibil la tras.
În acest sens, emiterea unui cec fără să existe disponibilul necesar constituie infracţiunea prevăzută de art. 84 din Legea nr. 59/1934 dacă situaţia a fost cunoscută şi acceptată de beneficiar, iar când s-a realizat inducerea în eroare a beneficiarului, aşa cum este cazul în speţă, în scopul obţinerii unui folos material injust, cu consecinţa cauzării unei pagube, fapta constituie infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (4) C. pen., aşa cum, de altfel, s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. IX din 24 octombrie 2005.
Nici motivul de apel privind greşita schimbare a încadrării juridice a faptei din infracţiunea de înşelăciune în formă simplă în infracţiunea de înşelăciune în formă continuată nu este întemeiat, deoarece schimbarea încadrării juridice s-a produs pentru prima dată la pronunţarea sentinţei penale nr. 470 din 2 decembrie 2005 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa şi nu la rejudecarea cauzei după casare, când a fost pronunţată sentinţa penală nr. 275 din 12 mai 2008 a Tribunalului Dâmboviţa, astăzi apelată.
În atare situaţie, curtea de apel a apreciat că, în speţă nu a fost încălcat principiul „non reformatio in pejus" prevăzut de art. 372 C. proc. pen. şi nu s-a creat o situaţie mai grea inculpatei în propria cale de atac.
Următorul motiv de apel vizează înlăturarea obligării inculpatei la plata sumei de 213.772,0751 lei despăgubiri civile la care a fost obligată către partea vătămată constituită parte civilă în cadrul procesului penal SC C.F. Braşov SA.
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, curtea de apel a constatat că nici critica referitoare la greşita soluţionare a laturii civile nu este întemeiată, deoarece părţii vătămate constituită partea civilă SC C.F. Braşov SA - prin emiterea celor două cec-uri fără acoperire şi prin inducerea în eroare - i-a fost cauzat un prejudiciu total de 4.215.000.000 ROL, din care s-a recuperat suma de 2.077.279.000 lei, în cursul procesului penal şi ca atare, în mod corect instanţa de fond a obligat inculpata la diferenţa de 2.137.720.751 ROL cu titlu de despăgubiri civile la care s-a adăugat indicele de inflaţie.
Cel de-al cincilea motiv de apel, vizând greşita individualizare a pedepsei, se priveşte ca fiind neîntemeiat, deoarece infracţiunea prevăzută de art. 215 alin. (5) C. pen., respectiv înşelăciunea care a avut consecinţe deosebit de grave se pedepseşte cu închisoarea de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi.
În atare situaţie, prima instanţă - la proporţionalizarea pedepsei - i-a aplicat inculpatei 10 ani închisoare, reprezentând minimul de pedeapsă prevăzut de textul de lege incriminator şi a avut în vedere pericolul social pe care îl reprezintă fapta săvârşită, modul şi condiţiile concrete de concepere şi comitere a infracţiunii, cuantumul ridicat al prejudiciului, precum şi elementele ce caracterizează persoana inculpatei, care a mai fost condamnată pentru fapte de acelaşi gen, aflate în concurs cu prezenta infracţiune pentru care este dedusă judecăţii în această cauză.
Sub acest aspect, curtea de apel a apreciat că pedeapsa de 10 ani închisoare cu executare în regim de detenţie a fost bine individualizată, atât ca întindere, cât şi ca modalitate de executare, prima instanţă ţinând seama - aşa cum, de altfel s-a arătat mai sus - de toate criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), de gradul de pericol social al faptei, de modul şi condiţiile concret în care a fost săvârşită, precum şi de circumstanţele personale ale inculpatei, care este cunoscută cu antecedente penale, în sensul că, a mai săvârşit infracţiuni pentru care a fost condamnată definitiv, pedepsele aplicate fiind executate la data pronunţării prezentei decizii.
În raport de cele arătate mai sus, curtea de apel a constatat că, hotărârea instanţei de fond este legală şi temeinică sub acest aspect şi nu se impune redozarea pedepsei, deoarece scopul preventiv educativ al sancţiunii aplicate poate fi atins conform art. 52 C. pen. în cuantumul şi modalitatea de executare stabilite de prima instanţă.
Ultimul motiv de apel, vizează contopirea pedepsei ce urmează a fi aplicată cu pedepsele anterioare, care la rândul lor au fost contopite într-o pedeapsă rezultantă de 10 ani închisoare şi din care inculpata a fost liberată condiţionat.
Examinând actele şi lucrările dosarului, curtea de apel a constatat, într-adevăr prin sentinţa penală nr. 4 din 4 ianuarie 2007 pronunţată de Tribunalul Prahova, în Dosarul nr. 10357/105/2006 şi rămasă definitivă prin nerecurare, a fost admisă cererea formulată de condamnata O.M. şi s-a dispus contopirea pedepsei de 8 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 591 din 26 octombrie 2004 a Tribunalului Prahova definitivă prin Decizia penală nr. 391 din 23 ianuarie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu pedeapsa de 10 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 469 din 2 decembrie 2006 a Tribunalului Dâmboviţa, definitivă prin Decizia penală nr. 6654 din 13 noiembrie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 108 din 7 aprilie 2000 a Tribunalului Maramureş, rămasă definitivă prin neapelare, iar în conformitate cu art. 36 alin. (2) C. pen.
s-a dispus ca în final condamnata să execute pedeapsa rezultantă de 10 ani închisoare.
Din această pedeapsă O.M. a fost liberată condiţionat, aşa cum rezultă din sentinţa penală nr. 651 din 22 martie 2007 pronunţată de Judecătoria Ploieşti, în dosarul nr. 4431/281/2007, fiind admisă propunerea de liberare condiţionată formulată de Comisia de Propuneri din cadrul Penitenciarului Târgşor şi constatându-se îndeplinite condiţiile dispoziţiilor art. 59 C. pen.
Infracţiunea de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave pentru care inculpata este cercetată în această cauză, se află în concurs real prevăzut de art. 33 lit. a C. pen., cu infracţiunile pentru care inculpata a fost condamnată la pedepsele mai sus menţionate.
Cu toate acestea, motivul de apel privitor la contopirea prezentei pedepse cu pedepsele anterioare, nu a putut fi primit de curte, deoarece prin Decizia nr. VXX din 15 octombrie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, reprezentând recurs în interesul legii s-a statuat că „instanţele de control judiciar nu pot dispune direct în căile de atac contopirea pedepsei aplicate pentru infracţiuni ce au făcut obiectul judecăţii, cu pedepse aplicate pentru infracţiuni concurente pentru care există o condamnare definitivă, în cazul în care contopirea nu a fost dispusă de către prima instanţă."
Aşa fiind, pe cale de consecinţă apelul declarat de inculpata O.M. se priveşte ca fiind nefondat şi a fost respins, în baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
Împotriva acestei decizii a declarat, în termenul legal, recurs inculpata O.M., fără a arăta în scris motivele de recurs.
La termenul de judecată de la 22 ianuarie 2009, în recurs, Înalta Curte având în vedere respectarea principiului continuităţii în judecarea cauzei, în raport de prevederile Hotărârii nr. 163 din 29 mai 2008 a C.S.M. şi întrucât prin Decizia nr. 6827 din 22 noiembrie 2006 s-a dispus de către Completul nr. 4 al secţiei penale a I.C:C.J. casarea cu trimitere spre rejudecare la instanţa de fond, în baza dispoziţiilor art. 385 9 pct. 10 C. proc. pen., ceea ce presupune nepronunţarea pe fondul cauzei a amânat cauza la 12 februarie 2009, Completul nr. 4, cu citarea părţilor ca în precedent şi se va menţine delegaţia apărătorului desemnat din oficiu, aşa cum rezultă din încheierea de şedinţă de la data mai sus menţionată, aflată la fila 12 dosarul Înaltei Curţi.
La termenul de judecată de la 12 februarie 2009, Înalta Curte, apreciind ca întemeiată cererea de amânare formulată de recurenta inculpată, în vederea angajării unui apărător ales a amânat cauza la 26 martie 2009, cu citarea părţilor ca în precedent, cu menţinerea delegaţiei apărătorului desemnat din oficiu, potrivit consemnărilor din încheierea de şedinţă de la data mai sus arătată, aflată la fila 17 dosarul Înaltei Curţi.
La termenul de astăzi, s-a prezentat recurenta inculpată O.M., aflată în stare de libertate şi asistată de apărător desemnat din oficiu, avocat D.C., lipsind intimata parte civilă SC C.F. Braşov SA şi intimatul lichidator SC C.L. SRL, procedura de citare fiind legal îndeplinită.
Recurenta inculpată a solicitat amânarea judecării cauzei, arătând că apărătorul său ales, care i-a asigurat apărarea în tot cursul cauzei, nu se poate prezenta din motive de sănătate.
Reprezentantul M.P. a arătat că este al treilea termen de judecată, anterior s-a acordat termen pentru angajarea unui apărător, iar, faţă de lipsa unei delegaţii în dosar, apărarea inculpatei este asigurată de apărătorul desemnat din oficiu, astfel că nu se impune amânarea judecării cauzei.
Înalta Curte, deliberând a respins cererea de amânare formulată de recurenta inculpată, în raport cu lipsa vreunei dovezi că aceasta şi-a angajat apărător ales de la termenul din 12 februarie 2009 şi a lăsat cauza la a doua strigare.
Apărătorul recurentei inculpate, în concluziile orale, în dezbateri a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 385 9 pct. 18, 17 şi 14 C. proc. pen., solicitând admiterea recursului şi casarea ambelor hotărâri atacate. Cu privire la primul temei de casare a solicitat achitarea inculpatei, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., motivând că lipseşte latura subiectivă a infracţiunii, întrucât inculpata nu a avut cunoştinţă despre cum s-au încheiat contractele economice, filele cec fiind emise cu titlu de garanţie şi nicidecum cu titlu de plată. Referitor la al doilea temei de casare a solicitat schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prevăzută de art. 215 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 244 NCP) în infracţiunea prevăzută de art. 84 alin. (2) din Legea nr. 59/1934, susţinând că reprezentanţii părţii vătămate au acceptat cec-urile, ştiind că nu avea disponibil în cont. În subsidiar a solicitat redozarea pedepsei aplicate inculpatei, ţinându-se seama de circumstanţele reale şi cele personale.
Concluziile reprezentantului M.P. asupra recursului declarat de inculpată, precum şi poziţia recurentei inculpate, din ultimul cuvânt au fost consemnate în detaliu în partea introductivă a prezentei decizii.
Examinând recursul declarat de recurenta inculpată O.M. împotriva deciziei instanţei de apel, în raport cu motivele invocate ce se vor analiza prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 385 9 pct. 18, 14 şi 14 C. proc. pen., Înalta Curte constată recursul inculpatei ca fiind nefondat pentru considerentele ce se vor arăta.
Din analiza coroborată a ansamblului materialului probator administrat rezultă că instanţa de apel în mod corect şi-a însuşit argumentele primei instanţe, în rejudecare, după casare, iar la rândul său, în baza propriei evaluări, în mod judicios şi motivat a stabilit vinovăţia inculpatei O.M. în săvârşirea infracţiunii de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave, în formă continuată prevăzută de art. 215 alin. (1), (4), (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) – art. 42 C. pen., aşa cum a fost schimbată încadrarea juridică de prima instanţă, în rejudecare, după casare, potrivit art. 334 C. proc. pen., în raport cu situaţia de fapt reţinută.
Înalta Curte consideră că în cauză s-a dat eficienţă dispoziţiilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen. referitoare la aprecierea probelor, stabilindu-se că în toamna anului 1998, inculpata O.M., în calitate de asociat şi administrator al SC G.C.S.E. SRL Bucureşti a fost de acord cu achiziţionarea unor bonuri de compensare R., de la SC C.F. Braşov SRL,(în prezent prin lichidator SC C.L. SRL), pentru care inculpata a emis succesiv un număr de patru file cec, două pentru suma de 4.215.000.000 ROL şi alte două pentru sume care însumate totalizau 4.215.000.00 ROL, respectiv unul de 2.000.000.000 ROL şi altul de 2.215.000.000 ROL, deşi ştia, încă de la data emiterii primei file cec că nu avea în cont suma necesară achitării contravalorii bonurilor de compensare, iar ulterior nici cu ocazia emiterii ulterioare a celorlalte file cec, deşi cunoştea lipsa disponibilului în cont, nu s-a preocupat de asigurarea sumelor necesare, aşa încât intenţia de a înşela partea civilă, în scopul de a obţine pentru sine un folos material injust, s-a realizat prin acte de executare repetate, în baza unei unice rezoluţii infracţionale, prin care a produs părţii civile o pagubă cu consecinţe deosebit de grave, întruneşte, atât obiectiv, cât şi subiectiv conţinutul incriminator al infracţiunii de înşelăciune în formă continuată cu consecinţe deosebit de grave prevăzută de art. 215 alin. (1), (4) şi (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) - art. 42 C. pen.
Din coroborarea mijloacelor de probă administrate în cursul procesului penal, respectiv în faza urmăririi penale, cât şi a judecăţii, în primă instanţă, după casare şi în apel, respectiv filele cec corp delict eliberate de inculpată, situaţia ordinelor de compensare R. primite de Regionala CFR Braşov pentru plata taxelor de transport şi predate pentru plăţi la S.C. C.F. Braşov ( vol. II, filele 1-10 dosarul parchetului ), ordinele de compensare în cauză şi procesele-verbale de predare-primire a lor de la Regionala CFR Braşov către S.C.C.F. Braşov iar de aici către firma inculpatei, precum şi acte în legătură cu modul de utilizare a ordinelor de compensare în cauză, alte acte ridicate de la partea civilă S.C.C.F. S.A. Braşov, având legătură cu fapta expusă ( vol. II şi III dosarul parchetului), actele de verificare bancară a firmei inculpatei şi împuternicirile emise pentru intermediere dintre firmele inculpatei pentru B.S. şi partea civilă ( filele 310-314 vol. I dosarul parchetului ), cu adresa Băncii de Export - Import a României, E. nr. 53 din 7 ianuarie 1999(filele 345-347 vol. I dosarul parchetului ), somaţiile şi cererile de înscriere a refuzului bancar în F.N.C., alte înscrisuri în fotocopii ( filele 348-358 vol. I dosarul parchetului ), alte înscrisuri, ( filele 359-408 vol. I dosarul parchetului ), cu declaraţiile martorilor B.S.(fila 69 dosarul Tribunalului Dâmboviţa nr. 200/120/2007), P.F.(filele 127-139 vol. I dosarul parchetului şi fila 70 dosarul Tribunalului Dâmboviţa nr. 200/120/2007), C.M.(filele 152-157 vol. I dosarul parchetului şi fila 102 dosarul Tribunalului Dâmboviţa nr. 200/120/2007 ), S.P.(filele 158-160 vol. I dosarul parchetului şi filele 103-104 dosarul Tribunalului Dâmboviţa nr. 200/120/2007), C.I.(filele 189-202 vol. I dosarul parchetului şi filele 131-132 dosarul Tribunalului Dâmboviţa nr. 200/120/2007), S.E.F.(filele 133 dosarul Tribunalului Dâmboviţa nr. 200/120/2007), N.M.(filele 161-176 vol. I dosarul parchetului şi filele 134-135 dosarul Tribunalului Dâmboviţa nr. 200/120/2007), M.G.( filele 177-188 vol. I dosarul parchetului şi fila 136 dosarul Tribunalului Dâmboviţa nr. 200/120/2007), H.F.L.(filele 154-155 dosarul Tribunalului Dâmboviţa nr. 200/120/2007 ), D.G.(filele 202-204 vol. I dosarul parchetului ), D.P.(filele 101-121; 124-125 vol. I dosarul parchetului), cu declaraţiile inculpatei O.M.(filele 58-69 vol. I dosarul parchetului, fila 49 dosarul Tribunalului Dâmboviţa nr. 200/120/2007 şi fila 66 Dosarul nr. 200/120/2007 al Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie) a rezultat contribuţia concretă a inculpatei, de a înşela partea civilă cu ocazia achiziţionării bonurilor de compensare, materializată în actele de executare succesive, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, de a emite cele patru file cec, cunoscând că nu are disponibil bănesc şi nici nu s-a preocupat, ulterior la emiterea ultimelor file cec de asigurare a sumelor respective, în scopul obţinerii pentru sine a unui folos material injust, producând o pagubă cu consecinţe deosebit de grave, aceasta având reprezentarea rezultatului faptei pe care o comite şi urmărind producerea lui, acţionând cu intenţie directă.
Înalta Curte constată, la rândul său, în baza propriei evaluări asupra mijloacelor de probă mai sus arătate, în mod concret, în raport cu motivul de recurs invocat referitor la nevinovăţia inculpatei în comiterea faptei, prin lipsa laturii subiective, neavând cunoştinţă despre cum s-au încheiat contractele economice, filele cec fiind emise cu titlu de garanţie şi nicidecum cu titlu de plată, consideră că acesta este nefondat, întrucât materialul probator administrat dovedeşte vinovăţia inculpatei în săvârşirea infracţiunii reţinută în sarcina acesteia de către prima instanţă, după casare, în condiţiile schimbării încadrării juridice, aceasta chiar recunoscând că nu avea disponibil în cont şi nici nu s-a preocupat de asigurarea sumelor necesare, inculpata O.M., acţionând din punct de vedere subiectiv, cu intenţia directă de a înşela partea civilă cu ocazia achiziţionării bonurilor de compensare R. de la partea civilă.
Astfel, inculpata O.M. în declaraţia dată, în primă instanţă, după casare, în cursul cercetării judecătoreşti(fila 49 dosarul tribunalului indicat ) a arătat că „ Îmi menţin declaraţiile pe care le-am dat în cursul urmăririi şi în cursul judecăţii la Tribunalul Dâmboviţa, corespund adevărului. Arăt că în acea perioadă, 1998 în toamnă avea calitate de asociat şi administrator al SC G.E. Bucureşti, care se ocupa de comerţ exterior. Arăt că am aflat despre B.S. care era o fostă angajată la CFR că are posibilitatea să intermedieze procurarea de ordine de compensare R., care se puteau folosi pentru plata de mărfuri şi achitare de datorii pt. furnizorii interni. Am aflat de la coafeza mea acest lucru – E., care a venit la mine acasă, N.M. era asociat pe a 3-a firmă a mea U.M. şi a fost cel care s-a ocupat de la început până la sfârşit de ordinele de compensare. Auzind că M.N. se ducela Braşov pt. că mi-a cerut maşina firmei, l-am trimis la Braşov şi pe M.G., care se ocupa de furnizorii de lemn. C.I., lucra la mine la firmă, iar D.G. era un prieten de familie care mai făcea câte un comision, mai prezenta furnizori. Din câte cunosc eu dl. M. şi cu N.M. au fost la Braşov, însă am aflat ulterior că plecaseră şi C.I. şi D.G. Nu ştiu cu cine s-au întâlnit acolo, am semnat nişte file CEC şi o delegaţie în alb, am semnat cele 2 file CEC, dar arăt că am semnat mai multe file CEC. Arăt că de fapt am emis mai multe file CEC dintr-un carnet şi am semnat în alb, dar filele acelea erau şi pentru alte afaceri. Arăt că atunci când am semnat cele 2 cecuri ştiam că se folosesc pt. ordinele de compensare. Arăt că nu aveam în cont lei, dar într-un cont de valută aveam 1.475.000 mărci germane, bani care erau blocaţi la E.B. pentru lemn. Nu ştiam şi nici nu m-a interesat dacă am sau nu bani în cont atunci când am emis filele cec pt. că nu mi-a spus nimeni că trebuie să am bani la acea dată în cont. Ordinele de compensare au fost ridicate de N.M. şi tot el le-a valorificat. Am semnat şi ştampilat delegaţia în alb care urma să fie folosită de cine trebuia sau de unul din directori. Arăt că nimeni nu mi-a spus de B.S. sau la altcineva. Arăt că au fost luate ordinele de compensare în valoare de 4.215.000.000 lei care au fost plătite cu filele CEC primit. Am mai emis încă 2 file CEC, de fapt am rupt încă 2 file CEC din carnetul de cecuri semnat în avans, din câte am înţeles era lipsă de disponibil şi de aceea nu am plătit cele 2 file CEC, mi s-au cerut alte 2 file CEC pentru a se prelungi perioada de plată a cecurilor a ordinelor de compensare. Am înţeles că atunci când filele CEC au trebuit să fie valorificate, nu au existat bani în cont. Am plătit 2 miliarde lei în cursul cercetărilor, după ce s-a făcut plângerea. Revin şi arăt că am început să plătim înainte de a se face plângerea, după ce am vorbit cu oamenii…Arăt că de fapt fapta mea a fost greşeală şi explicaţia este că am avut încredere, fiind vorba de asociaţi în alte firme. Eu nu am intenţionat să păgubesc pe cineva şi chiar am şi plătit la fel pentru celelalte afaceri, deoarece am mai avut 2 dosare penale cu aceleaşi probleme. Arăt că nici a doua oară când am emis filele CEC nu mi-am pus problema dacă am disponibil în cont sau nu, deoarece se punea probleme să plătesc prin bani, prin ordine de plată, le-am dat şi mărfuri, au fost anulate primele 2 cecuri, nu mai reţin exact în ce împrejurare, dar au fost făcute împreună cu M.N. şi cu I.C."
În declaraţia dată în apel, apelanta inculpată O.M.(fila 66 dosarul curţii de apel indicat)a menţionat că „Ştiu pentru ce am fost trimisă în judecată şi am cunoştinţă şi de rechizitoriu. De asemenea am cunoştinţă de hotărârea instanţei de fond pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, prin care am fost condamnată la pedeapsa de 10 ani închisoare. În această cauză doresc să precizez că înţeleg să menţin declaraţiile date în faza de urmărire penală şi cercetare judecătorească. Nu mă consider vinovată deoarece eu nu am intenţionat să înşel pe nimeni şi nu am obţinut bani din aceste fapte."
Martora B.S. în declaraţia dată în primă instanţă, după casare ( fila 69 dosarul tribunalului indicat ) a precizat că „Menţin declaraţiile date în faza de urmărire penală, cât şi în faţa instanţei de judecată, ele corespund adevărului…Am intermediat achiziţionare de bonuri de circa 4 miliarde 200 milioane, în schimbul unui cec în această valoare. Acel cec era numai ştampilat de către O.M., de semnătura acesteia, fără ca suma să fie completată. Cecul l-am primit de la un director de la firma inculpatei, pe nume M. şi de la martora C. Cu acea ocazie am primit de la aceştia o împuternicire de la inculpată pentru a ridica bonurile. După ridicarea bonurilor le-am înmânat tot acestor persoane. Nu am cunoscut-o nici ulterior, decât mult timp, în detenţie pe inculpată…Din suma din tranzacţia cu respectivele bonuri, urma să primesc un comision de 10 la sută, pe care îl împărţeam între mine, C.M. şi L.E. Din câte ştiu cecul a fost corect completat, cu el urmând a se face operaţiunea bancară, însă a fost refuzat la plată pentru disponibilul în cont…Nu cunosc ce s-a întâmplat cu banii respectivi din firmă, dar la momentul în care banca a făcut operaţiunea pe respectivul cec, s-a constatat lipsa disponibil în cont. S-a emis un alt cec de inculpată, care mi-a fost adus de un alt director din firma inculpatei, care a şi completat cecul în faţa mea pentru aceeaşi sumă iniţială de aproximativ 4 miliarde lei. Acel domn se numea C.I…"
Martora C.M. în declaraţia dată, în primă instanţă, după casare(file 102 dosarul tribunalului indicat)a arătat că „Menţin declaraţiile date pe parcursul urmăririi penale, ele corespunzând adevărului. În urmă cu aproximativ 10 ani, cred în anul 1998, m-am deplasat la Braşov însoţită de trei bărbaţi, respectiv M., N.M. şi D.G., aceştia fiind reprezentanţi ai inculpatei, de unde urma să luăm de la B.S. pe care eu o cunoşteam ( eu fiind intermediară între aceasta şi D.G.), bonuri de compensare cu care inculpata putea să cumpere cherestea pentru firma ei. Ne-am întâlnit cu doamna B. şi la un restaurant s-a efectuat tranzacţia, în sensul că s-a încheiat un proces-verbal prin care doamna B. preda ordine de compensare, însă nu îmi amintesc câte. Eu nu am văzut ce scria în acel act, însă am înţelese că ordinele de compensare urmau a fi plătite la o dată ulterioară pe care urma să stabilească inculpata, nu ştiu prin ce modalitate…La circa 10 zile am primit o sumă de bani cu titlu de comision pentru intermedierea pe care am realizat-o, respectiv aproximativ 20.000.000 lei. Din câte ştiu ordinele de compensare erau cele mai multe de la CFR Braşov dar şi de la alte întreprinderi. Am aflat la circa un an de zile, de la D., că ordinele de compensare nu au fost achitate, spunându-mi că au venit directori de la S.N.C.F.R. Braşov care au stabilit cu inculpata altă perioadă de plată. Nu am aflat cum urma să se facă plata. Menţionez că pe inculpată am cunoscut-o numai în dimineaţa în care am plecat către Braşov. Am mers eu pentru că eu discutasem cu B.S. în legătură cu posibilitatea obţinerii de bonuri de compensare şi i-am comunicat aceasta domului D. care a discutat cu aceasta numai telefonic, fiind necesară de aceea prezenta mea la Braşov, pentru a le face cunoştinţă. În acea dimineaţă, de faţă cu mine nu s-au purtat discuţii în legătură cu tranzacţia ce urma să se efectueze. Din dialogurile la care am asistat am dedus însă că inculpata era şefa acestora, în sensul că ştia ce urma să facă cei trei împreună cu mine la Braşov…Arăt încă o dată că în dimineaţa în care am plecat la Braşov, în momentul întâlnirii cu inculpata, s-a discutat motivul pentru care mergem la Braşov, aceasta ştiind care era scopul deplasării noastre. Ştiu că domnul M., care era reprezentantul direct al inculpatei, din câte am înţeles, avea la el o mapă cu acte care bănuiesc că erau de la firmă. Nu ştiu ce acte s-au dat din partea firmei odată cu primirea ordinelor de compensare…".
Martorul S.P. în declaraţia dată, în primă instanţă, după casare, în cursul cercetării judecătoreşti (filele 103-104 dosarul tribunalului indicat)a menţionat că „Am dat declaraţii pe parcursul urmăririi penale în care am spus adevărul, astfel încât le menţin. Precizez că am fost contabil la firma inculpatei care cred că se numea G.E., contabilitatea o ţineam în regim de colaborare, împreună cu fratele meu S.E. Din câte îmi amintesc am ţinut această contabilitate o perioadă de circa doi ani, cred în 1997 şi 1998…Niciodată, în contabilitatea firmei inculpatei, nu au fost făcute plăţi către S.N.C.F.R., din ce ştiu însă s-au ţinut nişte evidenţe extra-contabile, ţinute însă de către alte persoane. Aceste persoane erau cu statut de angajat permanent în firma inculpatei. Din câte ştiu era vorba de M.G., iar de alţi nu mai îmi amintesc cum se numeau, datorită trecerii timpului. Din câte îmi amintesc, contabilitatea firmei era una mică, sumele de bani care erau rulate în contabilitatea firmei nu erau mari. Nu cred că erau de ordinul miliardelor la nivelul anului 1998…Arăt că, într-adevăr am aflat că firma inculpatei a derulat operaţiuni cu ordine de compensare R., dar, deşi i-am solicitat actele pentru înregistrarea în contabilitate şi mi-a promis că mi le va da N.M., acesta nu mi le-a mai dat, cu toate că i le-am solicitat…Îmi amintesc că am fost la poliţie şi cu inculpata, dar ştiu că la poliţie au mers toţi angajaţii firmei, la solicitarea organelor de cercetare. Cu acea ocazie am dat declaraţii. În mod sigur inculpata ştia că firma ei obţinuse ordine de compensare…"
Martorul C.I. în declaraţia dată în primă instanţă, după casare, în cursul cercetării judecătoreşti(filele 131-132 dosarul tribunalului indicat)a precizat că „Am mai fost audiat în cauza în care este cercetată inculpata O.M., ocazie cu care am spus adevărul, astfel încât îmi menţin declaraţiile date. Am lucrat la firma inculpatei, însă fără a avea contract de muncă, fiind plătit pentru activitatea prestată. Urma să fiu angajat ca director la SC M., cu sediul în Bucureşti, firmă aparţinând inculpatei. Nu s-au mai încheiat însă contractele, întrucât au început cercetările cu privire la inculpată. În această calitate am aflat că firma inculpatei a obţinut ordine de compensare de la S.N.C.F.R. Braşov. Ştiu că ordinele erau în valoare de 4 miliarde şi aproximativ 200 milioane lei. Ştiu că pentru obţinerea lor a fost intermediară o doamnă pe nume B. şi un cetăţean arab pe nume cred H. sau H., care aveau legătură la Braşov cu directorii L. şi H. de la firma de căi ferate. Ştiu că aceste bonuri au fost luate de domnii M. şi N. Ştiu că s-a dat un comision pentru obţinerea lor. Ştiu că ordinele de compensare urmau a fi achitate într-un termen de 30 de zile, pentru aceasta s-a lăsat o filă de cec cu contravaloarea sumei din ordinele de compensare. Ştiu că la momentul respectiv firma inculpatei avea deschis un acreditiv de 1 milion de mărci de la o firmă nemţească, în contul acestui acreditiv firma inculpatei trebuia să dea cherestea…Ştiu cu certitudine că inculpata nu avea la acel moment bani în cont, întrucât am lucrat acolo. Nu ştiu dacă în afară de acel acreditiv firma inculpatei dispunea sau de alţi bani cu care să facă eventual plata. Numai inculpata semna file cec în firmă. Nu se puteau efectua tranzacţii cu ordine de compensare fără ca inculpata să aibă cunoştinţă…Ştiu că firma inculpatei derula o serie de afaceri dar nu ştiu dacă din ele se putea acoperi suma de 4,5 miliarde, nici dacă avea în cont suma respectivă. Ştiu că la Braşov pentru a lua ordinele de compensare a mers domnul M. cu împuternicire de la inculpată şi cu o filă cec, nu ştiu când a semnat-o inculpata. Ştiu că nu s-a putut efectua plata pentru prima filă de cec în termenul stabilit, motiv pentru care am mers personal la Braşov şi am făcut schimb de file cec, eu lăsând o alta cu termen de plată după 30 de zile de la momentul expirării primei file, pe care era trecută suma de pe prima filă, adică suma de peste 4 miliarde 200 milioane de lei. Fila cec era semnată şi ştampilată de către inculpată. Şi prima filă cec avea de asemenea toate aceste menţiuni, din câte îmi amintesc pe prima filă cec se trecuse un termen de plată mai mic decât de 30 de zile. Filele cec le-am înlocuit eu cu doamna B., de faţă fiind şi cetăţeanul arab H., dar la întoarcerea la Bucureşti am predat doamnei O. fila de la Braşov. Ştiu că pentru această a doua filă s-a plătit circa 200 milioane de lei, pentru această sumă s-a încheiat o minută între inculpată şi domnii H. şi L. de la Braşov. Din câte îmi amintesc, tot în termenul de plată al celei de-a doua filă cec, am restituit la Braşov ordine de compensare în valoare de circa 500 milioane de lei. Le-am dus personal domnilor L. şi H., în schimbul cărora am încheiat un proces-verbal. Ştiu că totuşi s-au mai plătit nişte bani dar nu ştiu când şi cum, rămânând o datorie de circa 2 miliarde lei…".
Martorul S.E.F. în declaraţia dată, în primă instanţă, după casare, în cursul cercetării judecătoreşti(fila 133 dosarul tribunalului indicat)a arătat că „Am mai fost audiat pe parcursul cercetărilor efectuate în acest dosar şi cu acea ocazie am spus adevărul. Menţin declaraţiile respectiv. Am ţinut contabilitatea firmei inculpatei împreună cu fratele meu S.P., cred că spre sfârşitul anului 1997 şi până în anul 1999, când inculpata a început să fie cercetată. Din câte îmi amintesc, am efectuat operaţiuni contabile cu privire la procese-verbale care reprezentau o recapitulare a unor ordine de compensare, cred că am înregistrat cel puţin două astfel de procese-verbale. Nu-mi amintesc dacă respectivele acte mi le dădea direct inculpata sau cine mi le dădea. Ştiu însă că ordinele de compensare proveneau de la societăţi care le obţinuseră de la R., în contul datoriei pe care R. o avea către ele…Nu îmi amintesc valoarea totală a ordinelor de compensare pe care le-am înregistrat în contabilitate. Ştiu că fiecare proces-verbal de recapitulare se referea la mai multe ordine de compensare, fiecare ordin de compensare având o valoare nominală, unele fiind cu o valoare de 50.000.000 lei şi altele de 100.000.000 lei. Poate au fost şi de altă valori, dar nu îmi mai amintesc.
Nu-mi amintesc valoarea totală a ordinelor de compensare, dar erau cifre cu foarte multe zerouri. Ştiu că inculpata a fost cercetată în legătură cu nişte ordine de compensare şi cred că ordinele respective erau cuprinse în procesele-verbale de recapitulare menţionate de mine…Ştiu că era interzis de lege ca ordinele de compensaţie să fie tranzacţionate prin numerar. Precizez că pe fiecare ordin de compensare era trecută valoarea lui nominală, el reprezentând de fapt un instrument de plată. Ştiu că în conturile firmei inculpatei nu existau disponibilităţi băneşti care să acopere contravaloarea nominală a ordinelor de compensare. Am aflat după începerea cercetărilor că pentru achiziţionarea ordinelor de compensare fuseseră emise cecuri de către administratorul firmei, respectiv de către inculpată…Ştiu că au existat discuţii cu inculpata de a îmi fi prezentate atât mie, cât şi celuilalt contabil, S.P., care este fratele meu, a unor evidenţe clare legate de aceste ordine, însă nu ne-au fost prezentate…".
Martorul N.M., în declaraţia dată, în primă instanţă, după casare, în cursul cercetării judecătoreşti(filele 134-135 dosarul tribunalului)a menţionat că „Am fost audiat în cauză în calitate de martor şi îmi menţin declaraţiile respective, ele corespunzând adevărului…M-am uitat pe ordinele respective de compensare şi i-am comunicat domnului M., care era împuternicitul inculpatei, că ordinele sunt în regulă. M. avea la el file de cec semnate şi ştampilate de către inculpată, dar şi o împuternicire prin care îi dădea dreptul să facă tranzacţia respectivă, adică de a semna procesul-verbal de predare-primire a ordinelor de compensare. Filele cec nu aveau completate pe ele valoarea, domnul M. a completat atunci valoarea pe ele. Nu îmi amintesc cu siguranţă dacă pe ordinele respective era trecută vreo scadenţă. Nu pot să precizez cu exactitate dacă atunci s-au purtat discuţii legate de termenul în care urma să se facă plata, eu nefiind abilitat să urmăresc acest lucru, dar ştiu, că, de regulă, plata se accepta la 30 de zile. Plecarea la Braşov s-a făcut după ce ne-am întâlnit cu toţii în biroul inculpatei, având în vedere că maşina cu care plecam aparţinea firmei acesteia. Prin urmare inculpata ştia sigur că se merge la Braşov pentru a se achiziţiona ordine de compensare. Ştiu sigur că filele de cec erau semnate şi ştampilate de către inculpată şi cu siguranţă anterior se purtaseră discuţii în legătură cu modul în care urma să se facă plata pentru ordinele de compensare respective. Ştiu că inculpata derula la acel moment afaceri cu o valoare mai mare de 4 miliarde de lei, dar nu ştiu sigur dacă la momentul emiterii filelor cec firma ei avea disponibilul necesar în bancă…Nu am aflat în perioada respectivă că filele cec de care am vorbit au fost anulate şi s-au emis altele, ci târziu, în timpul cercetărilor am aflat acest lucru. Ordinele de compensare au rămas în primirea lui M.G. şi acesta, de faţă şi cu mine, le-a dat inculpatei la domiciliul acesteia, de faţă fiind şi C.M…".
Martorul M.G. în declaraţia dată, în primă instanţă, după casare, în cursul cercetării judecătoreşti(fila 136 dosarul tribunalului)a precizat că „Am fost audiat în calitate de martor în cauza privind-o pe inculpata O.M. şi întrucât am spus adevărul şi cu acea ocazie, îmi menţin declaraţiile. Am fost angajatul firmei inculpatei ca funcţionare. Am primit ca sarcină de serviciu să-l însoţesc pe N.M. la Braşov pentru obţinerea unor ordine de compensare, cu indicaţia să iau legătura cu o persoană pe care nu o cunoşteam, respectiv cu B.S. Cu noi în maşină a plecat şi o cunoştinţă a inculpatei, respectiv C.M. care era legătura cu doamna B…De la firmă aveam o filă cec semnată de inculpată care era în alb. Din câte îmi aduc aminte pe fila cec nu era trecut nimic în afară de semnătura şi ştampila inculpatei, nici semnătură, nici termen de plată. Am predat fila cec respectivă lui B.S. Am dus ordinele de compensare la Bucureşti inculpatei. Cunosc că s-au făcut parţial plăţi pe cecul respectiv dar nu ştiu cât anume. Nu ştiu dacă fila cec respectivă a fost înlocuită cu o alta…".
Martorul H.F.L. în declaraţia dată, în primă instanţă, după casare, în cursul cercetării judecătoreşti(filele 154-155 dosarul tribunalului)a arătat că „Am fost audiat în calitate de martor pe parcursul urmăririi penale, ocazie cu care am spus adevărul, motiv pentru care menţin declaraţiile respective…Valoarea ordinelor de compensare era de 4 miliarde 215 milioane lei pentru care am primit cecuri în aceiaşi valoare. Cecurile au ajuns la mine semnate şi ştampilate, în alb, adică neavând completate restul rubricilor referitoare la sumă. Suma a fost completată de administratorul societăţii unde funcţionam eu, respectiv de L.E. De faţă la completarea cecurilor şi la efectuarea propriu-zisă a tranzacţiei a fost B.S., inculpata nu a fost prezentă. Nu am fost înştiinţat la momentul la care s-au înmânat cecurile că ar putea exista probleme cu plasta sumelor…Societatea mea a introdus în termen de 30 de zile cecurile la plată, însă acestea s-au întors pentru lipsa disponibilului…Menţionez că iniţial s-a completat un cec pentru suma totală de 4 miliarde 215 milioane de lei. Întrucât intenţionam ca să dau acest cec la o altă firmă din Câmpia Turzii, unde însă nu avea de plătit o valoare aşa de mare, am cerut chiar a doua zi de la emiterea primului, să fie emise alte două cecuri, unul pentru valoarea de 2 miliarde şi altul pentru valoarea de 2 miliarde 215 milioane de lei, care însă aveau consemnată scadenţă la fel cu cea de pe cecul iniţial, respectiv data de 02 noiembrie. Aceste cecuri s-au întors ca nefiind disponibil în bancă pentru încasarea lor. A doua zi cecurile au fost completate tot de domnul L. Ştiu că pentru înmânarea şi completarea cecurilor a avut delegaţie doamna B., eu nu am văzut acea delegaţie întrucât nu am fost de faţă la momentul completării lor. Menţionez că anterior efectuării tranzacţiei cu ordinele de care am vorbit nu am luat nici măcar telefonic legătura cu inculpata. Propunerea pentru efectuarea tranzacţiei s-a făcut de consiliul de administraţie de L.E…".
În adresa nr. X de la 7 ianuarie 1999 emisă de Banca de E.I. a României SA E., Direcţia Relaţii Clientelă-Creditare Servicii Clientelă(filele 345-347 vol. I dosarul de urmărire penală)s-a comunicat că „…S.G.C.S.E. SRL a solicita băncii eliberarea a 2 carnete de cecuri barate. La eliberarea acestora s-a încheiat între bancă şi societate o Convenţie, prin care societatea se obligă să declare la sediul E. seria şi nr. formularelor de cec, completate sau în alb, pierdute/furate/distruse/anulate, în aceeaşi zi a producerii, în vederea emiterii şi înregistrării Declaraţiei de pierdere/furt/distrugere/anulare, la Centrala Incidentelor de Plăţi(CIP)BNR, Centralei Incidentelor de Plăţi. La momentul emiterii cecurilor, societatea nu figura în Fişierul Naţional al Persoanelor cu Risc de la BNR, ca fiind în interdicţie bancară de a emite cecuri. Convenţia a fost semnată, din partea societăţii de D-na M.O. asociat unic cu drept de prima semnătură în bancă, conform specimenului de semnături, iar din partea băncii de D-na E.Ş., şef serviciu Clientelă, în calitate de persoană acreditată la CIP…În ceea ce priveşte cele două file de cec, menţionate în scrisoarea dvs., situaţia se prezintă astfel: În data de 09 noiembrie 1998 s-a transmis la CIP Cererea de Înscriere a Refuzului Bancar în F.N.C. nr. 3718, pentru fila cec barat seria X nr. XX. Cecul a fost emis la data de 02 noiembrie 1998, la Braşov, pentru suma de 2.000.000.000 lei, în favoarea S.C.C.F. Braşov şi a fost refuzat din lipsă totală de disponibil, în cazul prezentării la plată înainte de expirarea termenului de prezentare. În aceeaşi zi s-a transmis către SC G.C.S.E. SRL somaţia nr. 3719, prin care i s-a aducea la cunoştinţă trăgătorului faptul că în perioada 02 noiembrie 1998 - 02 noiembrie 1999 se află în interdicţie bancară de a emite cecuri şi faptul că are obligaţia de a restitui, fără întârziere, tuturor băncilor formularele de cecuri în alb care se află în posesia sa şi a mandatarilor săi. Această somaţie a fost transmisă prin poştă(recomandat nr. X din 10 noiembrie 1998), cu nr. de ieşire din E. 2305 din 09 noiembrie 1998 şi a fost înapoiată de către Oficiul Poştal nr. 1 Bucureşti în data de 25 noiembrie 1998, după avizare, reavizare şi expirarea termenului de păstrare. De asemenea i s-a adus la cunoştinţă şi telefonic despre faptul că se află în interdicţie bancară şi că are obligaţia de a depune la bancă cecurile neutilizate. La data de 19 noiembrie 1998, E. a comunicat la CIP Declaraţia de Pierdere/Furt/Distrugere/Anulare a Cecurilor nr. X prin care au fost declarate anulate filele de cecuri nerecuperate de la SC G.C.S.E. SRL, respectiv cele două carnete de cecuri barate, mai puţin fila cu nr. X refuzată în data de 09 noiembrie 1998. În data de 04 decembrie 1998 a fost transmisă la CIP Cererea de Înscriere a refuzului bancar în F.N.C. cu nr. X pentru fila de cec. Cecul a fost emis la Braşov în data de 27 noiembrie 1998, pentru suma de 2.215.000.000 lei în favoarea S.C.C.F. Braşov şi a fost refuzat din lipsă de disponibil, în cazul prezentării la plată înainte de expirarea termenului de prezentare, pentru că trăgătorul se afla în interdicţie bancară de a emite cecuri(incidente majore la plată)şi pentru că fila de cec aparţinea unui set de instrumente de plată retrase din circulaţie, conform declaraţiei nr. 3873 din 19 noiembrie 1998 menţionată mai sus. În acelaşi timp i s-a transmis titularului de cont o Somaţie cu nr. 4042 din 04 decembrie 1998, prin care i se aducea la cunoştinţă că întrucât a emis fila de cec în perioada de interdicţie bancară, regimul de interzicere de a emite cecuri va fi prelungit cu un an de zile, respectiv 27 noiembrie 1998 - 27 noiembrie 1999. Această Somaţie a fost transmisă prin poştă(recomandat nr. 539 din 08 decembrie 1998)cu nr. de ieşire din E. 2580 din 07 decembrie 1998. Până în prezent nu am primit confirmarea de primire pentru această Somaţie. Regulamentul BNR nr. 3 din 13 mai 1996 privind organizarea şi funcţionarea la BNR a Centralei Incidentelor de Plăţi, prevede că băncile au obligaţia de a transmite la CIP şi nu către titularii de cont Declaraţia de anulare a cecurilor, precum şi în propriul sistem intrabancar pentru a nu proceda la decontarea cecurilor în eventualitatea prezentării acestora la plată. De altfel, considerăm că societatea se afla în cunoştinţă de cauză în momentul emiterii celei de a doua file de cec, întrucât a fost înştiinţată atât telefonic, cât şi în scris de faptul că se află în interdicţie de a emite cecuri şi că are obligaţia de a prezenta la bancă filele de cec neutilizate. Cu toate acestea, societatea nu a depus la bancă cecurile nici până în prezent şi a continuat să emită file de cec fără acoperire, ultima fiind refuzată în data de 23 decembrie 1998…".
În consecinţă, în raport cu cele mai sus menţionate, Înalta Curte constată că între percepţia asupra materialului probator administrat, de către instanţa de apel şi soluţia pronunţată de aceasta, nu există vădite şi esenţiale contradicţii, aşa încât nu este aplicabil cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 18 C. proc. pen.
De asemenea, nu poate fi reţinută, nici critica invocată, de către recurenta inculpată, prin apărător în recurs, privind greşita schimbare a încadrării juridice, în sensul că se impune schimbarea încadrării în infracţiunea prevăzută de art. 84 alin. (2) din Legea nr. 59/1934, ca urmare a acceptării plăţii, ştiindu-se de lipsa disponibilului în cont, de către partea civilă, deoarece, în mod judicios şi temeinic motivat, atât instanţa de apel, cât şi prima instanţă, după casare s-au pronunţat, în sensul respingerii cererii de schimbare a încadrării juridice mai sus arătate, deoarece în contextul cauzei au fost evidenţiate criteriile de distincţie între infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (4), (5) C. pen. şi aceea prevăzută de art. 84 alin. (2) din Legea nr. 59/1934, stabilindu-se în contextul cauzei, în baza mijloacelor de probă administrate, că a fost dovedită contribuţia concretă a inculpatei O.M., care în baza unei unice rezoluţii infracţionale a emis patru file cec fără a avea disponibilul în cont, iar ulterior emiterii primelor două file de cecuri, nu s-a preocupat de asigurarea sumelor necesare, fără ca partea civilă să cunoască lipsa disponibilului, inculpata, neaducându-i la cunoştinţă această situaţie, care ar fi îndreptăţi-o să nu vândă bonurile de compensare, aşa încât intenţia acesteia a fost de a induce în eroare partea civilă, producându-i un prejudiciu, fapta comisă, circumscriindu-se celei de înşelăciune şi nu aceleia de emitere de cecuri fără acoperire, care este o infracţiune de pericol.
De altfel, chiar din conţinutul mijloacelor de probă ce au fost mai sus arătate au rezultat actele concrete de executare comise de inculpata O.M. şi care infirmă solicitarea de schimbare a încadrării juridice invocate.
Mai mult, Înalta Curte apreciază că în cauză, ambele instanţe au făcut o corectă aplicare a Deciziei nr. IX din 24 octombrie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,SECŢIILE UNITEcare a stabilit distincţia între infracţiunea de înşelăciune şi emitere de cecuri fără acoperire, apreciind just că în cauză prin materialul probator administrat a fost dovedită vinovăţia inculpatei în comiterea infracţiunii de înşelăciune în formă continuată prevăzută de art. 215 alin. (1), (4), (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. 2 din acelaşi cod.
De asemenea, Înalta Curte nu poate avea în vedere apărările recurentei inculpate, din ultimul cuvânt, în sensul că avea în derulare un export de 30000 metri cub şi nu s-a realizat inducerea în eroare a părţii civile şi nici că i s-ar fi agravat situaţia în propria cale de atac, întrucât, pe de-o parte, aşa cum s-a mai menţionat, inculpata O.M., încă de la emiterea primelor file cec nu avea disponibil în cont, aspect care nu l-a adus la cunoştinţa părţii civile, aceasta aflându-se şi în interdicţie bancară, potrivit conţinutului adresei unităţii bancare şi ulterior a mai emis alte două file cec, iar pe de altă parte, reţinerea formei continuate a infracţiunii de înşelăciune, potrivit schimbării de încadrare juridică, în condiţiile art. 334 C. proc. pen., nu a avut loc direct în al doilea ciclu procesual, asupra acestei schimbări, pronunţându-se şi prima instanţă, în primul ciclu procesual, prin sentinţa penală nr. 470 din 2 decembrie 2005 a Tribunalului Dâmboviţa, aşa încât nu este aplicabil cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 17 C. proc. pen.
Totodată, Înalta Curte nu poate avea în vedere nici critica formulată în subsidiar, de recurenta inculpată, prin apărător de redozare a pedepsei aplicate, în raport cu circumstanţele reale şi cele personale ale inculpatei, deoarece sub aspectul individualizării judiciare a pedepsei principale aplicate inculpatei O.M. a fost făcută o corectă adecvare cauzală a criteriilor generale prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), ţinându-se cont de gradul de pericol social în concret ridicat al faptei comise, de cuantumul prejudiciului produs, care prin consecinţele grave a condus la deschiderea procedurii reorganizării judiciare a părţii civile, de circumstanţele reale deja menţionate, dar şi de circumstanţele personale ale inculpatei, care a avut o poziţie oscilantă cu privire la recunoaşterea faptei, a mai fost condamnată tot pentru infracţiuni similare.
Astfel, prin cuantumul minim legal al pedepsei principale aplicate inculpatei O.M., respectiv de 10 ani închisoare, cu executare în regim de detenţie, s-a considerat just că acesta este singurul în măsură să asigure realizarea scopurilor de exemplaritate şi educativ al pedepselor, dând posibilitatea îndreptării atitudinii inculpatei faţă de comiterea de alte infracţiuni şi resocializarea sa viitoare pozitivă.
Înalta Curte apreciază că prin pedeapsa aplicată, atât prin cuantum, cât şi modalitate de executare s-a dat relevanţă, în mod plural tuturor criteriilor specifice individualizării judiciare a pedepselor, cât şi principiului proporţionalităţii între gravitatea faptei comise şi profilul socio-moral şi de personalitate a inculpatei, aşa încât nu se impune reducerea pedepsei, aşa încât nu este aplicabil cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 14 C. proc. pen.
De asemenea, Înalta Curte constată că instanţa de apel, în mod temeinic motivat s-a pronunţat şi asupra imposibilităţii efectuării în calea ordinară de atac a apelului a contopirii pedepsei cu celelalte aplicate anterior, în raport cu Decizia nr. LXX din 15 octombrie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,SECŢIILE UNITEpublicată în M. Of. nr. 539 la 17 iulie 2008 prin care s-a stabilit că „instanţele de control judiciar nu pot dispune direct în căile de atac contopirea pedepsei aplicate pentru infracţiunea care a făcut obiectul judecăţii cu pedepse aplicate infracţiunilor concurente, pentru care există o condamnare definitivă, în cazul în care contopirea nu a fost dispusă de către prima instanţă", deoarece în contextul cauzei, prima instanţă nu a efectuat contopirea.
În raport cu cele mai sus menţionate, Decizia instanţei de apel este legală şi temeinică sub toate aspectele.
Înalta Curte, verificând hotărârea atacată nu a constatat existenţa vreunui caz de casare ce s-ar fi putut invoca din oficiu, potrivit art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta inculpată O.M. împotriva Deciziei penale nr. 137 din 29 octombrie 2008 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi familie.
În conformitate cu art. 192 alin. (2) C. proc. pen. se va obliga recurenta inculpată la plata cheltuielilor judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta inculpată O.M. împotriva Deciziei penale nr. 137 din 29 octombrie 2008 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi familie.
Obligă recurenta inculpată la plata sumei de 600 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 26 martie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1093/2009. Penal. înşelăciunea (art. 215... | ICCJ. Decizia nr. 3253/2009. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
