ICCJ. Decizia nr. 1420/2009. Penal. Tâlhărie (art.211 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1420/2009
Dosar nr. 38656/2/2005
Şedinţa publică din 15 aprilie 2009
Asupra recursului penal de faţă.
Din actele şi lucrările cauzei rezultă următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 1334 din 24 octombrie 2005, în fond după casare, Tribunalul Bucureşti a condamnat pe inculpatul D.C., la 5 ani şi 6 luni închisoare, în condiţiile art. 71, art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pentru infracţiunea prev. de art. 211 alin. (2) lit. a)-f) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. şi art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP)
Conform art. 118 lit. d) C. pen. a confiscat de la inculpat 5 Ron.
S-a luat act că părţile vătămate G.M.C. şi G.A. nu s-au constituit părţi civile.
Pentru a pronunţa această soluţie, pe baza probelor administrate, prima instanţă a reţinut următoarea stare de fapt:
În ziua de 27 octombrie 1997, în jurul orelor 12,30 martorul C.M. aflându-se în locuinţa sa, l-a văzut pe inculpat însoţit de alţi doi făptuitori, rămaşi neidentificaţi, urcând la apartamentul părţii vătămate G.M.C. din comuna Bragadiru, jud. Ilfov.
În continuare cei trei au ieşit în faţa blocului, unde a rămas unul dintre cei doi făptuitori, neidentificaţi, iar celălalt împreună cu inculpatul, D.C. au revenit la uşa apartamentului părţii vătămate şi au pătruns în interior prin deblocarea sistemului de închidere.
Văzând acestea, martorul C.M. s-a deplasat la locuinţa fratelui părţii vătămate G.A., căruia i-a povestit cele menţionate mai sus şi împreună cu care a revenit la apartamentul părţii vătămate.
Ajungând la uşă, G.A. a constatat că sistemul de închidere prezenta urme de forţare, fiind rupt de la jumătate şi din declaraţiile acestuia a rezultat că încercând să intre în apartament nu a reuşit să intre, deoarece s-a lovit de ceva. Obstacolul era creat de inculpat şi făptuitorul neidentificat care dându-şi seama că au fost descoperiţi au încercat să părăsească locul faptei.
În această situaţie inculpatul D.C. a pulverizat gaz dintr-un spray în direcţia martorului G.A., după care, l-a îmbrâncit lovindu-l de balustrada de pe hol, reuşind să fugă de la locul faptei.
Încercând să-l imobilizeze pe inculpat , partea vătămată a fost ameninţată cu o şurubelniţă, care, după o lovitură cu piciorul a reuşit să-l deposedeze. În continuare, G.A. l-a controlat în buzunare, constatând că avea asupra sa suma de 50.000 lei şi deoarece nu cunoştea provenienţa i-a pus-o din nou în buzunar şi l-a condus la poliţie.
Imediat a fost anunţată partea vătămată care deplasându-se la locuinţa sa a constatat că din interior i-a fost sustrasă suma de 50.000 lei, în bancnote de 10.000 lei pe care o lăsase în şifonier în aceeaşi zi , înaintea plecării din domiciliu.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul care a criticat-o sub aspectul nevinovăţiei sale.
Prin Decizia penală nr. 1044 din 22 decembrie 2005, Curtea de Apel Bucureşti a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpat apreciind că în raport de probele administrate este pe deplin dovedită vinovăţia inculpatului, iar pedeapsa respectă prevederile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), fiind stabilită în limitele legii.
La 15 ianuarie 2009 a declarat recurs inculpatul care a cerut repunerea în termen, motivarea şi probaţiunea cererii fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 38510 pct. 2 C. proc. pen.
În motivarea cererii de repunere în termen, recurentul a arătat că nu a avut cunoştinţă de soluţia pronunţată în apel, deoarece la acel moment, se afla în Austria şi nu s-a putut prezenta la judecată deoarece şi-a pierdut actele.
Procedând la examinarea cererii în raport de prevederile art. 3853 alin. (2) C. proc. pen., se constată că sunt realizate cumulativ prevederile art. 364 C. proc. pen., privind repunerea în termen, atât în ce priveşte existenţa cauzei temeinice care a determinat întârzierea, cât şi a termenului în care a fost cerută repunerea în termen.
Astfel, din adresa nr. 213485/DSDRP din 19 martie 2009 a Direcţiei Siguranţa Deţinerii şi Regim Penitenciar ( fil.37), cât şi din procesul verbal de predare – primire din 15 decembrie 2008, (fil.40), rezultă că inculpatul D.C. a fost extrădat din Austria, la 15 decembrie 2008 şi depus în Penitenciarul Rahova la 30 decembrie 2008.
Împrejurarea că inculpatul s-a aflat în Austria, fiind extrădat la 15 decembrie 2008, după care depus într-un loc legal de deţinere, poate constitui în sensul legii, o cauză temeinică de împiedicare a acestuia să efectueze demersul procesual al recursului în termenul prevăzut de lege.
Pe de altă parte, cum de la data extrădării efective, recurentul, începând cu 22 decembrie 2008 (fil.12 dos. apel) a cerut prin mai multe cereri, repunerea în termenul de recurs pentru a-şi dovedi nevinovăţia, face realizabilă şi cea de a doua cerinţă a textului de lege cu privire la termenul în care se cere repunerea în termen.
Drept urmare considerentelor de fapt şi de drept ce preced, constatându-se realizate condiţiile legii, în temeiul art. 3853 alin. (2) C. proc. pen., se va proceda la repunerea inculpatului în termenul de recurs, iar pe fond, la analizarea motivelor de recurs formulate în scris şi oral prin prisma cazurilor de casare invocate şi a dispoziţiilor legale care privise calea de atac a recursului.
În esenţă, prin motivele de recurs s-au susţinut critici care vizează nelegalitatea şi netemeinicia hotărârilor atacate referitoare la greşita condamnare doar pe baza unei declaraţii singulare a martorului G.A., greşita încadrare a faptei care în sensul legii nu poate fi decât o tentativă la tâlhărie şi în fine, într-un subsidiar îndepărtat s-a solicitat şi o individualizare corectă a pedepsei.
În drept au fost invocate cazurile de casare înscrise în art. 3859 alin. (1) pct. 18, 17 şi 14 C. proc. pen.
Examinând legalitatea şi temeinicia hotărârilor atacate în raport de aceste critici, de cazurile de casare invocate, cât şi din oficiu, conform art. 3859 alin. (3) C. proc. pen. se constată, pentru considerentele ce urmează că recursul este nefondat.
Instanţele au făcut o completă cercetare - a faptei dedusă judecăţii - administrând probe din care a rezultat în mod cert vinovăţia inculpatului în comiterea tâlhăriei, cât şi o corectă stare de fapt în raport de care s-a dat o încadrare juridică corespunzătoare faptei comisă de acesta.
Pe parcursul procesului inculpatul nu a recunoscut comiterea faptei, dar nici nu a putut da o explicaţie plauzibilă prezenţei sale în comuna Bragadiru, respingând, de altfel fără nici o justificarea evidenţa faptei şi surprinderea sa în flagrant la locul faptei, urmărirea şi conducerea la organul de poliţie de martori şi de partea vătămată, după cum şi identificarea acestuia la acel moment.
Este evident că deşi inculpatul îşi neagă vehement vinovăţia, martorul C.M. l-a observat, în timp ce era însoţit de alte două persoane, urcând şi coborând de la apartamentul părţii vătămate G.C., acesta fiind motivul pentru care a fost anunţat fratele părţii civile respectiv, G.A., care, împreună cu martorul l-a surprins pe inculpat în apartament unde intrase prin spargerea butucului ce asigura închiderea uşii.
Mai mult, pentru a-şi asigura scăparea, inculpatul a agresat pe partea vătămată căruia i-a pulverizat un gaz lacrimogen în faţă, l-a îmbrâncit şi ameninţat cu şurubelniţa.
Din coroborarea declaraţiei martorului C.M. şi a părţii vătămate G.L.A. a rezultat - tot fără echivoc - că inculpatul a fost deposedat de şurubelniţă, imobilizat şi condus, de aceştia cât şi de martorul T.R.C., care li s-a alăturat, la poliţie unde a fost identificat.
Pe de altă parte, din procesul verbal de cercetare a locului faptei a rezultat că uşa de acces în apartamentul părţii vătămate G.C. prezenta urme de forţare la sistemul de asigurare, în interior s-au constatat urme de răvăşire( aşa cum se poate observa şi din planşele fotografice) şi totodată s-a constatat „ un miros iritant înţepător caracteristic gazului iritant lacrimogen despre care martorii au afirmat că provine la un spray folosit de inculpat.
Desigur, în acest context probator declaraţiile inculpatului rămân singulare şi fără a se baza sau corobora cu martori sau acte în sensul celor susţinute.
Sub acest aspect soluţia de condamnare nu reprezintă o eroare de fapt ci este rezultatul probelor coroborate şi administrate în cauză.
Tot astfel, nu se poate discuta despre o greşeală nici în ce priveşte încadrarea juridică a activităţii infracţionale într-o infracţiune consumată de tâlhărie calificată.
Este fără îndoială că, infracţiunea de tâlhărie este consumată când executarea acţiunii principale, de furt, a fost consumată.
Ori, în speţă, surprinderea făptuitorului s-a făcut după ce acesta răvăşise lucrurile părţii vătămate şi reuşise să sustragă din şifonier suma de 50.000 lei ( Ron) pe care partea vătămată o pusese în acel loc în dimineaţa zilei în care s-a comis fapta.
În consecinţă, la momentul surprinderii inculpatului în apartament acţiunea principală de furt, fusese executată, iar violenţele şi ameninţările s-au plasat ulterior acestui moment, când inculpatul a intenţionat în acest mod să-şi asigure scăparea.
Asupra acestuia s-a găsit şi suma de 50.000 lei, dar partea vătămată G.A. şi martorul nu cunoşteau dacă-i aparţine părţii vătămate G.C. care a sosit mai târziu, la poliţie, iar lipsa a constatat-o ulterior când a verificat ceea ce i se sustrăsese din apartament.
Ori, este evident că, în împrejurările descrise, la momentul la care inculpatul a întrebuinţat violenţe pentru a-şi asigura scăparea, avea asupra sa (în buzunar) suma de 50.000 lei pe care partea vătămată o deţinea în şifonier, situaţie în care prin deposedarea intervenită executase şi acţiunea principală de furt, ceea ce în drept caracterizează o infracţiunea de tâlhărie consumată.
Cât priveşte pedeapsa aplicată, aceasta respectă dispoziţiile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), limitele legale sancţionatoare, reflectând nu numai pericolul social al faptei comise, dar şi al inculpatului recidivist care are în antecedente condamnări pentru infracţiuni de furt şi tâlhărie
Pentru toate aceste considerente criticile sunt nefondate şi potrivit art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat de inculpat se va respinge, ca nefondat.
În baza art. 38517 alin. (4) C. proc. pen. combinat cu art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP) se va computa din pedeapsa aplicată durata reţinerii şi arestării preventive la zi.
Văzând şi prevederile art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite cererea de repunere în termen cu privire la recursul declarat de inculpatul D.C. împotriva deciziei penale nr. 1044 din 22 decembrie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul D.C. împotriva aceleiaşi decizii.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, durata reţinerii şi arestării preventive de la 27 octombrie 1997 la 27 februarie 1998 şi de la 15 decembrie 2008 la 15 aprilie 2009.
Obligă recurentul inculpat la 200 lei cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 15 aprilie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1418/2009. Penal | ICCJ. Decizia nr. 1424/2009. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
