ICCJ. Decizia nr. 1440/2009. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1440/2009
Dosar nr. 5228/2/2008
Şedinţa publică din 16 aprilie 200.
Asupra recursului penal de faţă ;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele :
Prin sentinţa penală nr. 310/F din 3 decembrie 2008 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis plângerea formulată de petentul M.D.P. şi conform art. 2781 pct. 8 lit. b) C. proc. pen.: a desfiinţat rezoluţia nr. 657/P/2007 din 20 iunie 2008 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi a trimis cauza la procuror în vederea începerii urmăririi penale faţă de T.T.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut următoarele .
La 2 septembrie 2008 petentul M.D.P. a formulat la Curtea de Apel Bucureşti plângere împotriva rezoluţiei nr. 1321/II/2/2008 din 8 august 2008 în dosarul nr. 675/P/2007 prin care s-a respins ca neîntemeiată plângerea împotriva rezoluţiei nr. 675 din 20 iunie 2008 prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de avocaţii T.T. şi B.C.E. sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzută de art. 215 alin. (1), (3) şi (5) C. pen.
La 26 ianuarie 2007 petentul M.D.P. a formulat la parchet o plângere împotriva numitului T.T. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 244 NCP)
În plângerea formulată, petentul M.D.P., a precizat că la data de 27 aprilie 2006, între numita A.E.M. prin mandatarul său, avocat T.T. în calitate de promitent vânzător şi el, în calitate de promitent cumpărător, s-a încheiat un antecontract de vânzare-cumpărare având ca obiect imobilul situat în Bucureşti, sector 1, preţul vânzării fiind de 175.000 Euro, din care a fost achitată suma de 5.000 Euro cu titlu de avans, ulterior fiind achitată şi una din rate de 30.000 Euro.
Între numitul M.D.P. şi avocatul T.T., la aceeaşi dată, 22 aprilie 2006 a fost încheiată convenţia legalizată la Birou notarial, prin care avocatul T.T. se obliga să efectueze demersurile necesare obţinerii imobilului sector 1 (obţinerea unei hotărâri judecătoreşti, redactarea contractului de vânzare-cumpărare, îndeplinirea formalităţilor necesare pentru intabularea acestuia), preţul fiind de 70.000 Euro, din care 10.000 Euro achitaţi drept avans, iar restul sumei de 60.000 Euro fiind plătiţi în cazul în care este admis recursul ce face obiectul dosarului nr. 27482/l/2005 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În art. 6 al acestei Convenţii s-a stipulat că în cazul în care una din părţi nu îşi îndeplineşte în totalitate, în parte, sau cu întârziere obligaţiile, cealaltă parte va putea rezilia convenţia printr-o simplă notificare, fără a fi necesară punerea în întârziere.
Numitul M.D.P. a precizat că deşi şi-a executat obligaţiile menţionate în antecontract, avocatul T.T. a încheiat un antecontract de vânzare-cumpărare cu numita M.R. despre care petentul nu a ştiut, menţionând că în realitate numitul T.T. nu a dorit niciodată să-i vândă lui imobilul, ca dovadă că ulterior s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu numita M.
Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că la 23 martie 2006 între numita A.E.M., reprezentată conform procurii speciale de vânzare 96 din 25 februarie 2006 de avocatul T.T. şi M.R.C., în calitate de promitent-cumpărător a fost încheiat un antecontract de vânzare-cumpărare având ca obiect imobilul din sector 1, compus din construcţie şi teren în suprafaţă de 404,20 mp. Acest antecontract a fost încheiat sub condiţia admiterii recursului şi restituirii în natură a imobilului.
Părţile au stabilit ca preţul, în sumă de 170.000 Euro să fie achitat la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică.
Potrivit clauzelor antecontractului s-a stabilit că în ipoteza neîncheierii în condiţiile stabilite a contractului de vânzare-cumpărare datorită culpei promitentului-vânzător, acesta va achita promitentului-cumpărător suma de 100.000 Euro cu titlu de penalitate, iar în cazul neîncheierii contractului din vina promitentului-cumpărător, promitentul vânzător va fi îndreptăţit să considere obligaţia de vânzare reziliată de drept, situaţie în care va fi reţinută cu titlu de penalitate orice sumă plătită în avans.
La 27 aprilie 2006 între numiţii M.D.P. şi A.E.M., prin avocat T.T., conform procurii speciale de vânzare 96 din 25 februarie 2004 a fost încheiat antecontractul de vânzare-cumpărare având ca obiect imobilul din sector 1, compus din construcţie şi teren în suprafaţă de 404,20 mp. Acest antecontract a fost încheiat sub condiţia admiterii recursului şi restituirii în natură a imobilului.
La 27 aprilie 2006 între numiţii M.D.P. şi A.E.M. prin avocat T.T. a intervenit un antecontract având ca obiect acelaşi imobil.
Părţile au stabilit ca preţul, în sumă de175.000 Euro să fie achitat astfel:
- 5000 Euro avans, care se achită la data încheierii antecontractului;
- suma de 30.000 Euro până la 1 iulie 2006, iar diferenţa până la 31 decembrie 2006 în ipoteza pronunţării hotărârii de admitere a recursului.
În ipoteza în care înainte de îndeplinirea datei de 31 decembrie 2006 va obţine o hotărâre definitivă şi irevocabilă prin care se va admite cererea de chemare în judecată formulată de promitentul-vânzător, suma reprezentând preţul vânzării va fi achitată în termen de 10 zile de la data pronunţării hotărârii.
Prin acelaşi antecontract s-a stabilit că în ipoteza neîncheierii în condiţiile stabilite a contractului de vânzare-cumpărare din culpa promitentului-vânzător, acesta va achita promitentului cumpărător suma de 100.000 Euro cu titlu de penalizare, iar în ipoteza neîncheierii contractului de vânzare-cumpărare din culpa promitentului - cumpărător, promitentul vânzător va fi îndreptăţit să reţină cu titlu de penalitate suma plătită cu titlu de avans.
La data de 6 octombrie 2006 a fost încheiat un act adiţional la antecontract, în sensul prelungirii termenului de achitare a sumei de 140.000 Euro, respectiv în termen de 8 zile de la data intabulării în cartea funciară, precum şi înregistrarea fiscală a dreptului de proprietate a numitei A.E.M., dar nu mai târziu de 20 de zile de la data punerii în posesie.
De asemenea, prin acest act adiţional a fost prelungit termenul de încheiere în formă autentică a contractului de vânzare-cumpărare.
În aceeaşi zi, 27 aprilie 2006, între numiţii M.D.P., în calitate de client şi T.T., în calitate de avocat, a fost încheiată o convenţie având ca obiect desfăşurarea activităţilor necesare obţinerii unei hotărâri judecătoreşti, punerii în executare, încheierii contractului de vânzare-cumpărare privind imobilul situat în Bucureşti, sector 1, iar în ipoteza în care litigiul se va finaliza prin respingerea cursului promovării unei acţiuni în despăgubire.
Onorariul stabilit a fost de 70.000 Euro, urmând să fie achitat astfel: prima rată de 10.000 Euro la data încheierii convenţiei, iar suma de 60.000 Euro va fi achitată în cazul admiterii recursului în termen de 10 zile de la pronunţarea hotărârii sau trei luni dacă se admite recursul şi se dispune casarea cu trimitere spre rejudecare.
Audiat, numitul T.T. a declarat că la 23 martie 2006 a încheiat cu numita M.R.C. un antecontract de vânzare-cumpărare având ca obiect construcţia din sector 1.
Ulterior, numitul M.D.P. l-a contactat pe avocatul T.T., manifestându-şi dorinţa de a cumpăra imobilul. Numitul T.T. nemaifiind contactat de numita M.R.C., aceasta fiind plecată din ţară, a apreciat că nu mai doreşte achiziţionarea imobilului în cauză.
Prin urmare, a fost încheiat un alt antecontract de vânzare-cumpărare cu numitul M.D.P., căruia i-a spus şi despre existenţa primului antecontract, iar acesta a insistat în încheierea antecontractului, aspect infirmat de numitul M.D.P.
De asemenea numitul T.T. a confirmat că a primit de la acesta suma de 5000 Euro la data încheierii antecontractului şi suma de 30.000 Euro reprezentând o rată din preţul de cumpărare a imobilului. Cu privire la această sumă, numitul T.T. a precizat că a fost depusă la „Egratia Bank" pe numele avocatului B.C.E. (colaboratorul său), întrucât plata s-a făcut în ultima zi a termenului de plată, zi în care acesta nu s-a putut prezenta la bancă, fapt confirmat şi de avocatul B.C.E.
De asemenea, numitul T.T. a recunoscut că a primit suma de 10.000 Euro, potrivit convenţiei menţionate mai sus, toţi aceşti bani (45.000 Euro) aflându-se la dispoziţia numitului M.D.P., precizând totodată că acesta a promovat mai multe acţiuni civile, inclusiv o acţiune prin care se solicită instanţei să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare în susţinerea acţiunii formulate, menţionând şi achitarea unei părţi din preţ.
Prin Decizia nr. 7586 din 28 septembrie 2006 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis în parte recursul, în sensul că s-a dispus restituirea în natură către reclamantă a imobilului construcţie situat în sector 1.
Prin declaraţia din data de 6 martie 2007 numita A.E.M. a precizat că este de acord ca mandatarul său, T.T. să înstrăineze imobilul numitei M.R.C., orice alte înţelegeri, convenţii sau înscrisuri considerându-le nule.
Prin urmare, la data de 21 martie 2007 între numita A.E.M., reprezentată de avocatul T.T. şi numita M.R.C. a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare având ca obiect imobilul construcţie din Bucureşti, sector 1, autentificat sub nr.1388 de Biroul Notarului Public „I.D.".
Având în vedere aceste aspecte, prin rezoluţia din 20 iunie 2008, pronunţată în dosarul nr. 675/P/2007 Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a constatat că nu poate fi reţinută în sarcina avocatului T.T. infracţiunea de înşelăciune cu prilejul încheierii şi executării unui contract, întrucât nu sunt îndeplinite elementele constitutive ale acestei infracţiuni.
Pe de o parte, din actele şi lucrările dosarului nu rezultă intenţia avocatului T.T. de a-l înşela pe numitul M.D.P., acesta la momentul încheierii antecontractului şi a încasării unei părţi din preţul imobilului având convingerea că ulterior contractului de vânzare-cumpărare urma să fie perfectat cu numitul M.D.P., lucru nerealizat ca urmare a voinţei numitei A.E.M. de a vinde imobilul numitei M.R.C., de la care nu primise în avans nicio sumă de bani.
Pe de altă parte, o cerinţă esenţială pentru existenţa infracţiunii prevăzută de art. 215 alin. (3) C. pen. constă în aceea că inducerea sau menţinerea în eroare să fi avut un rol hotărâtor în determinarea persoanei la încheierea sau executarea contractului în condiţiile speciale.
Or, în cauză, pornind de la premisa că numitul M.D.P. nu a cunoscut existenţa antecontractului de vânzare-cumpărare, ulterior, deşi a aflat de existenţa acestuia, a insistat în perfectarea contractului de vânzare-cumpărare, în acest sens promovând acţiuni la instanţele civile.
De aceea prin rezoluţia din 20 iunie 2008 pronunţată în dosarul nr. 675/P/2007 s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de avocaţii T.T. şi B.C.E. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 25 alin. (1)-(3) şi alin. (5) C. pen., respectiv art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) raportat la art. 215 alin. (1)-(3) şi alin. (5) C. pen.
Împotriva acestei rezoluţii, a făcut plângere petentul la procurorul ierarhic superior.
Prin rezoluţia din 8 august 2008 pronunţată în dosarul nr. 1321/II/2/2008 a fost respinsă ca neîntemeiată plângerea formulată de M.D.P. împotriva rezoluţiei nr. 675/P/2007 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti cu motivarea că ulterior încheierii antecontractului, aspectul că, contractul de vânzare-cumpărare nu a fost încheiat cu persoana vătămată M.D.P., s-a datorat voinţei mandantei A.E.M. în acest sens, iar nu voinţei avocatului T.T. Acesta din urmă, la momentul încheierii antecontractului, a avut reprezentarea că ulterior, contractul de vânzare-cumpărare urma să fie perfectat cu M.D.P.
Simpla omisiune a promitentului vânzător de a releva faptul că a mai încheiat un antecontract de vânzare-cumpărare nu este mijloc de inducere în eroare întrucât textul se referă la inducerea în eroare prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate.
Or, în antecontract nu se menţionează faptul că nu a mai încheiat alte antecontracte, iar alte clauze nu conţin fapte mincinoase.
Faptul că se menţionează că nu a înstrăinat, nu este o afirmaţie mincinoasă întrucât antecontractul nu conduce la transmiterea proprietăţii.
Nu există menţinerea în eroare cu prilejul executării contractului pentru că persoana vătămată a luat la cunoştinţă de celălalt antecontract înainte de încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
În consecinţă, sub aspectul laturii obiective, nu au fost întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prevăzută de art. 215 alin. (1) şi (3) C. pen.
Instanţa de fond a considerat că situaţia de fapt a fost corect reţinută, însă interpretarea juridică dată din punct de vedere penal este eronată.
S-a apreciat că atâta timp cât în antecontractul încheiat la 27 aprilie 2008 cu M.D.P. la art.4 era prevăzut faptul ca „imobilul ce face obiectul prezentului antecontract /.../ nu a mai făcut obiectul vreunei promisiuni privind transferul dreptului de proprietate sau a vreunui dezmembrământ al acestuia", a existat inducerea în eroare a numitului M.D.P. care dacă ar fi cunoscut despre existenţa primului antecontract (care reprezenta o promisiune privind transferul dreptului de proprietate) nu ar mai fi încheiat antecontractul, nu ar mai fi plătit avansul şi prima rată.
Astfel, în opinia instanţei de fond, intenţia de inducere în eroare a existat la momentul încheierii celui de al doilea antecontract, deşi cu numai o lună înainte intimatul încheiase un alt antecontract, fiind îndeplinite elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune, cauzându-se şi o pagubă numitului M.D.P., în sensul nerestituirii sumei de 30.000 Euro ce a fost achitată de petent în contul avocatului B.C., contract indicat de către avocat T.T., tocmai pentru a invoca ulterior că nu a primit această sumă.
Instanţa consideră că problema putea rămâne una civilă, dacă avocat T.T. ar fi restituit sumele avansate, imediat ce a fost conştient de faptul că nu mai poate fi încheiat contractul de vânzare-cumpărare, prin consemnarea acelor sume la CEC pe numele numitului M.D.P.
În ceea ce priveşte tardivitatea plângerii introduse de către petent, atât la instanţă cât şi la procurorul ierarhic superior, instanţa de fond a respins această excepţie, apreciind că a fost introdusă în termen legal la instanţă, iar cu privire la tardivitatea plângerii formulate la procurorul ierarhic superior aceasta nu putea fi valorificată în acel moment procesual, putea fi avută în vedere doar la momentul soluţionării plângerii de către procurorul ierarhic superior.
Astfel, s-a considerat că există indicii privind săvârşirea de către avocat T.T. a infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (3) şi (5) C. pen., întrucât în momentul încheierii contractului din 27 aprilie 2006, l-a indus în eroare pe numitul M.D.P., cu privire la inexistenţa unui alt antecontract privind acelaşi mobil, cauzându-i şi o pagubă în valoare de 35.000 Euro.
Împotriva acestei sentinţe a declarat, în termen legal, recurs numitul T.T. solicitând casarea sentinţei instanţei de fond şi respingerea pe fond a plângerii ca neîntemeiată.
În motivele de recurs scrise recurentul invocă încălcarea dispoziţiilor art. 3859 pct. 10 C. proc. pen., motiv la care a renunţat în susţinerea orală a recursului.
Al doilea motiv de recurs se referă la greşita apreciere a probelor din dosar ce au dus la pronunţarea unei hotărâri netemeinice şi nelegale.
În mod greşit s-a reţinut că recurentul a încercat să-şi înşele propriul client, d-na A.E. prin aceea că în procura de vânzare a fost trecut un preţ de 165.000 Euro, dar că prin vânzarea imobilului recurentului i-ar fi revenit 195.000 Euro, diferenţa fiind atribuită drept beneficiu, aceasta în condiţiile în care în procură nu s-a fixat un preţ de 165.000 Euro ci se menţiona că nu trebuie să fie mai mic de 165.000 Euro.
Recurentul învederează faptul că nu poate fi reţinută infracţiunea de înşelăciune atâta timp cât în clauzele antecontractului era prevăzut faptul că în condiţiile în care contractul nu s-ar fi încheiat din culpa promitentului vânzător s-a stabilit cu titlu de clauză penală suma de 100.000 Euro în beneficiul numitului M., conform art. 6 din antecontract. Astfel neexecutarea contractuală nu poate determina considerarea elementului inducerii în eroare sub forma înşelăciunii din moment ce părţile au prevăzut anterior corespondenţa neexecutării obligaţiilor.
În susţinerea nevinovăţiei sale, recurentul învederează că s-a prezentat la notariatul indicat de dl. M. la 18 octombrie 2006 în termen contractual, în vederea definitivării formelor de vânzare-cumpărare, dar intimatul petent M. nu a fost în măsură să plătească preţul contractului, solicitând prelungirea termenelor, iar în cazul în care ar fi existat intenţia de inducere în eroare ar fi putut refuza prelungirea termenului, cu posibilitatea reţinerii avansului cu titlu de daune interese.
Mai mult, din actele dosarului recurentul învederează că rezultă intenţia proprietarei de a dispune vânzarea condiţionată şi unilaterală către M.R.C., în condiţiile în care intimatul M. nu şi-a manifestat intenţia cumpărării deşi a fost notificat în acest sens, fiind anunţat asupra începerii curgerii termenelor de intabulare şi înscriere în cartea funciară produse la 1 februarie 2007 şi 5 februarie 2007.
Recurentul consideră că reţinerea instanţei de fond privind posibilitatea restituirii sumelor încasate cu titlu de avans de către recurent sunt neîntemeiate, în condiţiile în care la data de 4 mai 2009 pe rolul Tribunalului Bucureşti instanţele civile au hotărât asupra îndeplinirii condiţiilor între părţi, situaţie care nu se suprapune şi nu se completează cu simplele restituiri, probele dealtfel, dar determinate şi de calitatea proprietarei A.E.M., toate plăţile fiind în beneficiul acesteia.
S-au ataşat un set de acte prezentului recurs.
Susţinerile părţilor au fost consemnate în partea introductivă a prezentei decizii.
Înalta Curte, examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate şi din oficiu, conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte consideră nefondat recursul pentru următoarele considerente :
Judecând plângerea, instanţa de fond a verificat rezoluţia dată de procuror pe baza lucrărilor şi materialului din dosarul cauzei analizând amănunţit toate împrejurările şi aspectele sesizate de petiţionar, modul în care ele se regăsesc în cercetările efectuate şi în concluziile stabilite de organele de urmărire penală.
În varianta sa tipică, înşelăciunea reprezintă fapta persoanei care induce în eroare o altă persoană prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine, pentru sine sau pentru altul, un folos material injust şi dacă s-a pricinuit o pagubă. Practic, această infracţiune constă în amăgirea unei persoane şi în determinarea ei, pe această cale, să ia o dispoziţie păgubitoare pentru avutul său, cu scopul ca cel care o determină să realizeze un profit nedrept pentru sine sau altul.
În alin. (3) al art. 215 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 244 NCP) este incriminată înşelăciunea în convenţii. Elementul material al faptei îl reprezintă acţiunea, respectiv omisiunea care induce în eroare contractantul. Eroarea acestuia din urmă este determinantă la încheierea sau executarea unui contract. Eroarea în care se afla victima este un element esenţial al faptei şi trebuie să rezulte nemijlocit din acţiunea subiectului activ.
Din analiza actelor şi lucrărilor dosarului, raportat la conţinutul infracţiunii prevăzută de art. 215 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 244 NCP), există indicii cu privire la săvârşirea acestei infracţiuni de către numitul T.T.
Inducerea în eroare a numitului M.D.P. de către avocat T.T. s-a realizat în momentul semnării antecontractului prin menţionarea în clauzele antecontractului încheiat între cei doi la 27 aprilie 2008, la art. 4 că „imobilul nu a mai făcut obiectul vreunei promisiuni privind transferul dreptului de proprietate sau a vreunui dezmembrământ al acestuia", deşi în realitate încheiase anterior (la 23 martie 2006) un antecontract de vânzare-cumpărare cu privire la acelaşi imobil cu numita M.R. Omisiunea încunoştiinţării petentului M.D.P. despre existenţa acestui antecontract (din nici un mijloc de probă nu rezultă că avocat T.T. l-ar fi încunoştiinţat pe numitul M.D.P. despre existenţa altui antecontract de vânzare-cumpărare cu privire la acelaşi imobil) este esenţială, determinantă în încheierea celui de al doilea antecontract cu M.D.P. În cazul în care acesta ar fi ştiut despre existenţa antecontractului încheiat cu M.R. este greu de crezut că ar mai fi încheiat prezentul antecontract şi ar mai fi plătit avansul şi prima rată.
Înţelesul noţiunii de „contract" din art. 215 alin. (3) este cel de convenţie, iar antecontractul poate fi asimilat acestui înţeles, părţile dându-şi acordul pentru a constitui între ele raporturi juridice.
Recurentul intimat T.T., în calitate de mandatar, susţine că a încheiat la aproximativ o lună de zile (27 aprilie 2006) după încheierea primului antecontract de vânzare-cumpărare cu numita M.R. un nou antecontract cu intimatul petent M.D.P. cu privire la acelaşi imobil, deoarece nu a mai primit nici un semn de la M.R. (cea cu care încheiase primul antecontract la 23 martie 2006 sub condiţia admiterii recursului şi restituirii în natură a imobilului) însă pentru a justifica refuzul acesteia în încheierea contractului pentru a fi acoperit din punct de vedere juridic şi având în vedere şi pregătirea acestuia, intimatul recurent putea să-l notifice pe primul promitent-cumpărător, clarificând în acest mod raportul juridic generat de primul antecontract de vânzare-cumpărare şi ulterior, după primirea unui răspuns, să încheie alt antecontract cu alt promitent-cumpărător. Justificările recurentului nu sunt plauzibile cu privire la motivul invocat pentru încheierea unui nou antecontract cu atât mai mult cu cât trecuse abia o lună de la încheierea antecontractului cu M.R., iar contractul de vânzare-cumpărare, oricum nu putea fi încheiat decât după rămânerea irevocabilă a hotărârii judecătoreşti, având în vedere condiţia încheierii acestuia, fapt ce demonstrează practic intenţia acestuia de a-l induce în eroare pe numitul M.D.P. şi obţinerea unor beneficii materiale.
Chiar dacă în clauzele contractului erau înserate menţiuni privind acordarea unei despăgubiri de 100.00 Euro în beneficiul numitului M.D.P. în condiţiile în care nu s-ar fi încheiat contractul de vânzare-cumpărare, acest fapt nu prezintă relevanţă, atâta timp cât în cuprinsul antecontractului acesta a menţionat o situaţie mincinoasă („imobilul nu a mai făcut obiectul vreunei promisiuni privind transferul dreptului de proprietate") determinantă pentru ca numitul M.D.P. să consimtă la încheierea antecontractului.
Aspectele învederate de către recurent, ulterioare încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare cu privire la solicitarea petentului M.D.P. privind prelungirea termenului, acesta fiind de acord, fapt ce demonstrează lipsa intenţiei de inducere în eroare, existenţa clauzelor privind acordarea de daune interese, nu prezintă relevanţă, atâta timp cât ceea ce a stat la baza încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare între părţi a fost tocmai prezentarea unei situaţii neadevărate de către recurent, esenţială pentru acceptarea de către intimatul petent a desfăşurării de raporturi juridice. Deşi acesta susţine că iniţiativa încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu M.R. a aparţinut proprietarei imobilului, recurentul, în calitatea sa de mandatar al acesteia şi cu pregătirea acestuia avea datoria de a-i explica acesteia că nu poate încheia un al doilea contract deoarece intră sub incidenţa legii penale, astfel încât nu poate să nu i se reţină culpă în desfăşurarea raporturilor juridice dintre părţi.
Refuzul restituirii sumei de bani solicitată de petentul M.D.P., dată acestuia cu titlu de avans, pe motiv că nu a fost predată recurentului, în condiţiile în care acesta a fost cel care i-a indicat numele persoanei B.C. în contul căruia să o achite, conduce la existenţa indiciilor cu privire la întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii prevăzută de art. 215 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 244 NCP) prin producerea unei pagube în patrimoniul petentului intimat.
Faţă de aceste considerente, Curtea apreciază legală şi temeinică hotărârea instanţei de fond, în mod corect s-a reţinut că există indicii privind săvârşirea de către numitul T.T. a infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1)-(3) şi (5) C. pen., întrucât la momentul încheierii antecontractului din 27 aprilie 2006 intimatul l-a indus în eroare pe petent cu privire la inexistenţa unui alt antecontract privind acelaşi imobil, cauzându-i o pagubă în valoare de 35.000 Euro, motiv pentru care conform art. 38515 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. va respinge ca nefondat recursul intimatului T.T.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.;
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de intimatul T.T. împotriva sentinţei penale nr. 310/F din 3 decembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurentul intimat la plata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 16 aprilie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1432/2009. Penal. Lovirea sau alte violenţe... | ICCJ. Decizia nr. 1443/2009. Penal → |
|---|
