ICCJ. Decizia nr. 1462/2009. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.1462/2009
Dosar nr. 2132/1/2009
Şedinţa publică din 17 aprilie 2009
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
La data de 28 iulie 2008, s-a înregistrat pe rolul Curţii de Apel laşi plângerea numitei D.F. împotriva Rezoluţiei nr. 84/ P din 5 iunie 2008 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel laşi, prin care s-a dispus în temeiul art. 228 alin. (6) raportat la art. 10 lit. a), c) şi d) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale faţă de magistratul B.B., procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Vaslui, S.F., comisar şef, în cadrul I.P.J. Vaslui, N.L., agent şef, E.M., agent şef adjunct, G.F.M., agent şef adjunct pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzută de art. 2501, 259, 260 şi 261 C. pen.
În motivarea plângerii sale, petenta a susţinut că este nemulţumită de modul în care a fost soluţionată plângerea sa atât de procurorul de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel laşi, cât şi de procurorul general al aceluiaşi parchet.
A mai precizat că ea a dovedit vinovăţia persoanelor cercetate prin hotărârea de achitare dată în cauză.
Petenta a solicitat admiterea plângerii şi în cererea urmăririi penale faţă de persoanele cercetate întrucât acestea nu şi-au îndeplinit, în mod corect, atribuţiile de serviciu.
În urma verificării actelor şi lucrărilor dosarului, Curtea a constatat că prin Rezoluţia nr. 84/ P din 5 iunie 2008 dată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel laşi s-a dispus neînceperea urmăririi penale împotriva intimaţilor, pentru săvârşirea infracţiunilor reclamate.
În motivarea rezoluţiei contestate s-a subliniat că prin Rechizitoriul nr. 757/P/2005 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Vaslui s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatei D.F., pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzută de art. 215 alin. (1) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), art. 25 din Legea nr. 255/2004 raportat la art. 281 C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., reţinându-se în esenţă că, în calitate de preşedintă a Asociaţiei A., Filiala Vaslui, în cursul anilor 2002 – 2007, a promis părţilor vătămate P.M. şi M.Ş. că le va rezolva favorabil procesele aflate pe rolul instanţelor de judecată.
În acest sens, inculpata s-a prezentat ca fiind avocat, a scris cereri, a făcut acte de reprezentare la procese, fără însă a lua cuvântul în instanţă.
Pentru aceste fapte şi consultaţiile juridice acordate a solicitat şi primit diferite sume de bani şi produse alimentare.
S-a mai reţinut că inculpata, uzând de calitatea de avocat, a promis mai multor persoane de etnie rromă, că va face demersuri, solicitând despăgubiri, pentru suferinţele la care au fost supuşi în timpul foametei din anii 1946 - 1947.
Prin sentinţa penală nr. 118 din 17 aprilie 2007, a Judecătoriei Urziceni, s-a dispus achitarea inculpatei D.F., în conformitate cu dispoziţiile art. 11 pct. 2 lit. c) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 215 alin. (1) şi (2) C. pen., art. 25 din Legea nr. 255/2004 raportat la art. 281 C. pen. Sentinţa instanţei de fond a fost menţinută prin Decizia penală nr. 132 A din 5 septembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti.
La soluţionarea dosarului nr. 757/P/2005 au participat, în cursul urmăririi penale, numiţii N.L., E.M. şi C.D., celelalte două persoane, respectiv S.F. şi G.F.M. nefiind implicaţi în efectuarea actelor de urmărire penală, în cauza evocată.
S-a reţinut că aspectele reclamate de către D.F., cărora aceasta Ie-a atribuit încadrarea juridică a unor fapte de natură penală a vizat strict modul în care s-a realizat şi finalizat urmărirea penală în cauza în care aceasta a avut calitatea de inculpat.
Prin urmare, raportat la calitatea persoanelor faţă de care a fost formulată plângere penală, în speţă, nu este posibilă abordarea activităţii desfăşurate de către acestea, din perspectiva textelor de lege pe care petenta Ie-a invocat, motivat de faptul că nici procurorul, nici ofiţerii de poliţie, care efectuau urmărirea penală nu pot fi subiect activ, al infracţiunilor prevăzută de art. 260 şi 3171 C. pen., în cauzele pe care le instrumentează.
În ceea ce priveşte săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 2471 C. pen., este de relevat faptul că sub aspectul elementului material al infracţiunilor menţionate, este necesar ca funcţionarul public să îngrădească folosinţa sau exerciţiul drepturilor unei persoane sau să-i creeze o situaţie de inferioritate pe temei de rasă, naţionalitate, etc.
În speţă, actele de urmărire penală efectuate în dosarul nr. 757/P/2005 s-au realizat cu respectarea tuturor drepturilor procesuale ale persoanei cercetate, conform dispoziţiilor cuprinse în Titlul I (partea specială), cap. IV şi V C. proc. pen. [(a se vedea procesul verbal prin care i s-a adus la cunoştinţă învinuitei D.F. învinuirea, precum şi dispoziţiile art. 70 alin. (2) C. proc. pen., declaraţia învinuitei din care rezultă că i-a fost respectat dreptul la apărare, procesul verbal de prezentare a materialului de urmărire penală)].
În ceea ce priveşte infracţiunea prevăzută de art. 2501 C. proc. pen., s-a arătat faptul că activităţile specifice realizării actelor de urmărire penală în orice cauză penală nu pot fi asociate acţiunii cerute de legiuitor în cuprinsul textului de lege care incriminează infracţiunea de purtare abuzivă.
Din examinarea tuturor actelor de urmărire penală care au făcut obiectul dosarelor penale în care petenta a avut calitatea de inculpată nu au rezultat date sau indicii care să ateste că aceasta ar fi fost cu prilejul cercetărilor, victima unor ameninţări sau agresiuni exercitate de către organele de urmărire penală.
Totodată, acuzaţiile pe care petenta a înţeles să le aducă ofiţerilor de poliţie şi procurorului cu privire la săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 261 C. pen., s-au dovedit a fi nefondate.
Din analiza aceloraşi acte de urmărire penală din dosarul nr. 757/P/2005, a rezultat că aspectele relatate de martori reflectă adevărul şi nu sunt plăsmuiri ale organelor de cercetare penală.
În ceea ce priveşte infracţiunea prevăzută de art. 268 C. pen., s-a arătat că actul de trimitere în judecată s-a întemeiat pe o serie de probe care au fost administrate în cursul urmăririi penale, probe indicate şi în expozitivul actului menţionat şi care, la momentul trimiterii în judecată, au confirmat vinovăţia inculpatei D.F.
Prin urmare, împrejurarea că, ulterior emiterii rechizitoriului, o parte dintre martorii audiaţi la urmărirea penală şi-au schimbat declaraţiile în faţa instanţei de judecată, nu poate justifica opinia conform căreia inculparea s-ar fi realizat în lipsa unor probe existente de vinovăţie.
De altfel, împrejurarea că instanţa de fond, cât şi instanţa de control judiciar, în susţinerea soluţiei de achitare, au făcut referire doar la declaraţiile date de martori în faţa instanţei, înlăturându-le, astfel, pe cele de la urmărirea penală nu poate susţine concluzia unei conduite abuzive a persoanelor investite cu soluţionarea unui dosar finalizat cu trimiterea în judecată a inculpatei D.F.
Nu lipsit de semnificaţie este şi faptul că, în dovedirea aspectelor reclamate de către P.M. la dosarul de urmărire penală nr. 757/P/2005 au fost ataşate o serie de acte ridicate de organele de cercetare penală de la acesta şi care atestă implicarea numitei D.F. în afacerile judiciare ale părţii vătămate din acea cauză penală.
Prin urmare, faptul că alţi martori audiaţi la urmărirea penală au revenit în faţa instanţei de judecată asupra declaraţiilor care susţineau acuzaţiile aduse inculpatei D.F., precum şi faptul că aspectelor relatate de către numitul P.M., instanţa de judecată nu Ie-a oferit calificarea penală, nu poate justifica concluzia conform căreia susţinerile făptuitorului ar avea caracter mincinos sau că învinuirile aduse petentei ar fi fost nedrepte.
În ceea ce priveşte infracţiunea de încercare de a determina mărturia mincinoasă este s-a menţionat faptul că din actele premergătoare efectuate în cauză, nu au rezultat elemente care să ateste că P.M. ar fi desfăşurat activităţi de natura celor prevăzute de art. 261 C. pen.
Împotriva acestei rezoluţii, petenta a formulat plângere, aceasta fiindu-i respinsă de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel laşi, ca nefondată, prin rezoluţia nr. 597/ll/2 din 17 iulie 2008.
Nemulţumită, petenta s-a adresat cu plângere Curţii de Apel laşi, secţia penală, care, verificând rezoluţiile, în baza art. 2781 alin. (8) C. proc. pen., prin sentinţa penală nr. 132 din 4 noiembrie 2008, a respins plângerea, ca fiind neîntemeiată.
Împotriva acestei din urmă sentinţe, în termen legal, a declarat recurs petenta, susţinând că, s-a greşit, prin neînceperea urmăririi penale celor reclamaţi şi că, faţă de conţinutul plângerii, organul de urmărire penală ar fi trebuit să-şi exercite rolul activ şi să administreze probe care să ducă la reclamarea celor reclamaţi.
Prin Decizia penală nr. 703 din 27 februarie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, s-a respins, ca nefondat, recursul declarat de petenta D.F. împotriva sentinţei penale nr. 132 din 4 noiembrie 2008 a Curţii de Apel laşi, secţia penală.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de recurs a reţinut că solicitarea petiţionarei de trimitere în judecată a intimaţilor pentru învinuirile de a fi comis o serie de infracţiuni, a plecat de la faptul că procurorul B.B. şi lucrătorii de poliţie S.F., N.L., G.F.M., E.M. precum şi alţi poliţişti au efectuat împotriva sa, acte de urmărire penală, acte juridice soldate cu trimiterea sa în judecată pentru infracţiunile prevăzută de art. 215 alin. (1) şi (2) C. pen. şi art. 25 din Legea nr. 255/2004 raportat la art. 281 C. pen., infracţiuni, pentru care, atât prima instanţă, Judecătoria Urziceni, cât şi instanţa de recurs, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a ll-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, au achitat-o, reţinând, inexistenţa comiterii faptelor.
Că, în raport de această situaţie, ar fi dovedite infracţiunile reclamate, fiind evidente plăsmuirile folosite, pentru determinarea condamnării acesteia.
S-a reţinut că aşa-zisele plăsmuiri, la care petenta se referă nu există, după cum nu sunt dovedite nici măcar indicii cu care să se dovedească că intimaţii ar fi lucrat cu vreo pornire sau cu rea-credinţă, pentru a determina condamnarea acesteia.
Împotriva acestei decizii petenta D.F. a formulat contestaţie în anulare, întemeiată pe dispoziţiile art. 386 lit. c) şi d) C. proc. pen.
În motivarea contestaţiei în anuare, contestatoarea a arătat că instanţa de recurs a procedat la judecarea cauzei omiţând să audieze inculpaţii, obligaţie prevăzută atât de dreptul naţional cât şi de dispoziţiile art. 6 par. 1 şi 3 lit. c) din C.E.D.O., atâta vreme cât aceştia nu au fost audiaţi nici de prima, nici de a doua instanţă.
A arătat că Decizia instanţei de recurs este nelegală şi netemeinică sub aspectul situaţiei de fapt, solicitând redeschiderea urmăririi penale.
Contestaţia în anulare formulată este inadmisibilă.
Potrivit art. 386 C. proc. pen., împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri:
- când procedura de citare a părţii pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs nu a fost îndeplinită conform legii;
- când partea dovedeşte că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a în cunoştinţa instanţa despre această împiedicare;
- când instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute în art. 10 alin. (1) lit. f) - i) cu privire la care existau probe în dosar;
- când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă;
- când la judecarea recursului sau la judecarea cauzei de către instanţa de recurs, inculpatul prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia este obligatorie potrivit art. 38514 alin. (11) ori art. 38516 alin (1).
Potrivit art. 391 alin. (2) C. proc. pen., „instanţa constatând că cererea de contestaţie este făcută în termenul prevăzut de lege, că motivul pe care se sprijină contestaţia este din cele prevăzute în art. 386 şi că în sprijinul contestaţiei se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar, admite în principiu contestaţia şi dispune citarea părţilor interesate."
Examinând actele şi lucrările dosarului în raport de motivele invocate, se constată că acestea nu se încadrează în dispoziţiile art. 386 lit. c) şi d) C. proc. pen., invocate de petentă şi nu se regăsesc nici printre celelalte cazuri prevăzute de art. 386 C. proc. pen.
Ca atare, Înalta Curte va constata că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 391 C. proc. pen., contestaţia în anulare urmând a fi respinsă ca inadmisibilă.
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va fi obligată contestatoarea la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibilă, cererea de contestaţie în anulare, formulată de contestatoarea D.F. împotriva deciziei penale nr. 703 din 27 februarie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. 634/45/2008.
Obligă contestatoarea la plata sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 17 aprilie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 140/2009. Penal | ICCJ. Decizia nr. 1490/2009. Penal → |
|---|
