ICCJ. Decizia nr. 1486/2009. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1486/2009
Dosar nr. 3431/1/2009
Şedinţa publică din 22 aprilie 2009
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Prin încheierea de şedinţă de la 14 aprilie 2009 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. 1560/59/2009, s-a admis cererea privind audierea martorilor B.M., U.C. şi R.F.
A respins cererea privind audierea martorilor M.C., O.C., S.D., M.N., M.C.A. şi S.G.
A admis cererea apărătorului inculpatului R.V. privind efectuarea unor adrese către Tribunalul Timiş, Poliţia Municipiului Timişoara, A.N.P. - Direcţia de prevenire a infracţiunilor comise în penitenciare, D.N.A., secţia de combatere a corupţiei, după cum urmează: către Tribunalul Timiş, pentru a comunica copie de pe Autorizaţiile de interceptare eliberate de către această instanţă la solicitarea procurorului C.M., privind pe inculpatul R.V., în cursul anului 2008; către Poliţia Municipiului Timişoara pentru a comunica copie a raportului de recrutare a lui S.l.; către A.N.P. - Direcţia de prevenire a infracţiunilor comise în penitenciare, pentru a comunica dacă reprezentantul lor la Penitenciarul Timişoara a fost informat cu privire la telefoanele utilizate în interiorul penitenciarului de către S.l.; către D.N.A., secţia de combatere a corupţiei pentru a se înainta instanţei, suporturile optice audio şi video în original, cuprinzând înregistrările convorbirilor telefonice existente în această cauză.
A admis cererea privind efectuarea unei expertize medico-legale vizând starea sănătăţii inculpatului R.V. şi dispune efectuarea unei adrese în acest sens către I.M.L. Timişoara.
A prorogat pronunţarea asupra cererii privind audierea suporturilor magnetice conţinând înregistrările telefonice din această cauză, după ce se vor comunica instanţei aceste suporturi magnetice.
A prorogat pronunţarea asupra cererii privind efectuarea pentru uzul avocaţilor a unor copii de pe suporturile magnetice ce conţin înregistrările telefonice din această cauză.
În baza art. 1608a alin. (2) C. proc. pen., a admis cererea formulată de inculpatul R.V. şi a dispus liberarea provizorie sub control judiciar.
Pe timpul liberării provizorii inculpatul este obligat să respecte următoarele obligaţii:
- să nu depăşească limita teritorială a Municipiului Timişoara, decât în condiţiile stabilite de instanţă;
- să se prezinte la instanţa de judecată ori de câte ori este chemat;
- să se prezinte la organul de poliţie desemnat cu supravegherea, respectiv secţia de poliţie în a cărei rază teritorială domiciliază inculpatul, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliţie sau ori de câte or este chemat.
- să nu îşi schimbe locuinţa fără încuviinţarea instanţei care a dispus măsura liberării provizorii, respectiv Curtea de Apel Timişoara;
- să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nici o categorie de arme;
- să nu se apropie de persoanele împreună cu care a comis fapta, martori, experţi ori de alte persoane stabilite de instanţă şi să nu comunice cu acestea direct sau indirect.
În baza art. 1602 alin. (3)2 C. proc. pen., a atras atenţia inculpatului că în caz de încălcare cu rea credinţă a obligaţiilor care îi revin pe timpul liberării provizorii, se va lua faţă de acesta măsura arestării preventive.
S-a reţinut că prin cererea depusă la dosar la acest termen, inculpatul R.V. a solicitat în libertate sub control judiciar motivând că probele administrate nu au menirea de a răsturna în mod indubitabil prezumţia de nevinovăţie şi lipsa de claritate a probelor administrate conturează un profund dubiu.
Se mai arată că urmărirea penală este finalizată, au fost audiaţi martorii astfel că nu mai poate fi influenţat probatoriul administrat. Inculpatul nu are antecedente penale, are caracterizări laudative din partea locurilor de muncă unde şi-a desfăşurat activitatea.
Consideră că menţinerea în stare de arest a inculpatului este nejustificată în condiţiile în care ceilalţi inculpaţi se află în stare de libertate.
Deliberând asupra cererii de liberare provizorie sub control judiciar a inculpatului R.V., se constată următoarele:
Inculpatul R.V. este trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzută de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP), raportat la art. 257 C. pen., cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000, art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP), raportat la art. 61 din Legea nr. 78/2000, art. 264 C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. şi a fost arestat preventiv, prin încheierea nr. 6/PI/CC din data de 13 decembrie 2008 a Curţii de Apel Timişoara, motivându-se printre altele că măsura arestării preventive este singura măsură preventivă care poate să asigure buna desfăşurare a procesului penal, această măsură fiind o premisă necesară aflării adevărului în cauză având în vedere şi necesitatea izolării inculpaţilor pentru a preveni o exercitare de presiuni asupra persoanelor care au declarat împotriva inculpaţilor.
Se precizează că luarea măsurii arestării preventive se mai impune având în vedere gravitatea faptelor a valorilor sociale ocrotite de lege de calitatea persoanelor acuzate astfel că prin lăsarea lor în libertate s-ar crea un sentiment de insecuritate publică, de neîncredere a populaţiei în capacitatea justiţiei de a reacţiona eficient, fiind prioritar interesul general de apărare a ordinii publice faţă de interesul particular al inculpaţilor de a fi judecaţi în stare de libertate.
Potrivit prevăzută art. 1602 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul infracţiunilor săvârşite din culpă, precum şi în cazul infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 18 ani. Liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau alte asemenea fapte.
Raportat la condiţiile de formă prevăzute de textul menţionat mai sus se reţine că cererea inculpatului este întemeiată.
Referitor la infracţiunea pentru care este trimis în judecată inculpatul, se constată că aceasta este una intenţionată şi pedeapsa prevăzută de lege este de la 2 la 10 ani închisoare.
În ce priveşte celelalte condiţii prevăzute de lege se observă din actele de la dosarul cauzei că nu există date care să ducă la concluzia că inculpatul ar săvârşi alte infracţiuni dacă s-ar afla în libertate.
Astfel, inculpatul nu are antecedente penale, are asigurate mijloacele de existenţă şi este cunoscut ca o persoană cu o conduită ireproşabilă, relevante în acest sens fiind şi caracterizările depuse la dosar din partea I.P.J. Timiş şi a unor colegi poliţişti, precum şi a unor cetăţeni care îl cunosc pe inculpat, în care este apreciat pentru calităţile sale profesionale şi morale.
De asemenea, nu există nici un indiciu că prin lăsarea inculpatului în libertate acesta ar încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori ori distrugerea unor probe.
Dosarul în care a fost cercetat inculpatul a fost finalizat, în sensul că urmărirea penală a fost terminată şi instanţa de judecată a fost sesizată cu judecarea cauzei pe fond.
Toţi inculpaţii au fost audiaţi de către instanţă, la fel şi martorii menţionaţi în rechizitoriu, iar instituirea unor obligaţii pentru inculpat de a se prezenta ori de câte ori este chemat la instanţă şi de a nu se apropia de celelalte părţi din proces constituie suficiente garanţii că inculpatul nu va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau alterarea unor mijloace de probă.
Infracţiunile pentru care este trimis în judecată nu sunt în măsură, prin natura lor să releve un pericol cert pe care l-ar prezenta inculpatul pentru ordinea publică, nefiind comise prin constrângere sau alte mijloace violente, iar inculpatul nu are antecedente penale din care să se poată trage concluzia existenţei unui astfel de pericol, având în vedere şi perioada scursă de la data arestării. În acest sens se va ţine seama şi de Referatul de evaluare întocmit de Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Timiş în care se arată, printre altele, că inculpatul este bine integrat, în societate, lucru ce se poate menţine prin utilizarea adecvată a resurselor individuale şi familiale existente şi în prezent.
Nu în ultimul rând se cuvine a fi menţionat că în această cauză inculpatul R.V. a fost trimis în judecată împreună cu alţi patru inculpaţi, pentru aceleaşi fapte, însă doar el se mai află în stare de arest, astfel că pentru identitate de tratament pe durata procesului penal se impune ca şi acest inculpat să fie judecat în stare de libertate.
Prin urmare, Curtea apreciază că cererea inculpatului este întemeiată astfel că în baza art. 1608a, alin. (2) C. proc. pen., aceasta va fi admisă şi va dispune punerea în libertate sub control judiciar, dacă nu este arestat în altă cauză.
Pe timpul liberării provizorii inculpatul va fi obligat: să nu depăşească teritoriul României fără încuviinţarea instanţei care a dispus măsura; să se prezinte la instanţă ori de câte ori este chemat; să se prezinte la organul de poliţie desemnat cu supravegherea, respectiv secţia de poliţie în a cărei rază teritorială domiciliază inculpatul, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliţie sau ori de câte ori este chemat; să nu îşi schimbe locuinţa fără încuviinţarea instanţei care a dispus măsura liberării provizorii, respectiv Curtea de Apel Timişoara; să nu folosească şi să nu poarte nici o categorie de arme ;să nu se apropie de celelalte persoane cercetate în aceeaşi cauză, martori sau experţi sau alte persoane stabilite de instanţă şi să nu comunice cu aceştia direct sau indirect.
În baza art. 1602 alin. (3)2 C. proc. pen., se va atrage atenţia inculpatului că în cazde încălcare cu rea-credinţă a obligaţiilor care îi revin pe timpul liberării provizorii, se va lua faţă de acesta măsura arestării preventive.
II. Împotriva acestei încheieri de şedinţă a declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A. – Serviciul Teritorial Timişoara, criticând-o ca netemeinică, solicitând casarea ei şi cu ocazia rejudecării în fond, a se dispune respingerea cererii de liberare provizorie sub control judiciar.
Examinând actele şi lucrările dosarului, încheierea recurată în raport de motivul de critică invocat, Înalta Curte are în vedere că recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A. – Serviciul Teritorial Timişoara se priveşte ca fondat şi urmează a fi admis, ca atare, în temeiul dispoziţiilor art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen.
Astfel, cu titlu de premisă se are în vedere că liberarea provizorie sub control judiciar este o măsură preventivă, limitativă de drepturi, instituită pentru a înlocui arestarea preventivă cu o constrângere mai puţin gravă, care însă trebuie să fie suficientă pentru a asigura buna desfăşurare a procesului penal sau a împiedica comiterea de fapte penale periculoase.
Se mai reţine că înlocuirea arestării preventive cu o măsură neprivativă de liberate, se poate justifica în cazul unor infracţiuni mai puţin grave şi trebuie luată în considerare încrederea pe care o produce inculpatul că, lăsat în libertate, nu va săvârşi şi alte infracţiuni şi îşi va îndeplini obligaţiile ce se impun.
Atunci când se apreciază temeinicia unei cereri de liberarea sub control judiciar sau pe cauţiune, instanţa de judecată trebuie să aibă în vedere necesitatea bunei desfăşurării a procesului penal, realizarea scopului măsurilor preventive şi trebuie să ţină cont de gradul de gradul de pericol social al infracţiunii, de sănătatea, vârsta, antecedentele şi alte situaţii ale persoanei aflate în stare de arest preventiv.
În ceea ce priveşte situaţia inculpatului R.V., se reţine că prima instanţă de judecată a apreciat în mod greşit că cererea formulată este întemeiată şi a dispus punerea sa în libertate provizorie, fără să ţină cont de toate aceste condiţii legale şi fără să facă o apreciere obiectivă a pericolului concret pe care îl prezintă faptele reţinute în sarcina inculpatului şi persoana inculpatului.
Astfel, rezultă că prima instanţa ar fi trebuit ca, atunci când a apreciat temeinicia acestei cereri, să ţină cont şi să facă o relaţionare între circumstanţele reale şi personale ale comiterii faptei, respectiv ar fi trebuit să tină cont de rezultatul infracţiunii reţinute în sarcina inculpatul R.V., de lezarea gravă a relaţiilor sociale ocrotite prin incriminarea infracţiunilor care aduc atingere unor activităţi de interes public sau altor activităţi reglementate de legea, a infracţiunilor de serviciu sau în legătură cu serviciul, prin faptele comise de inculpatul R.V. producându-se o atingere gravă a imaginii poliţiei române, inculpatul fiind ofiţer de poliţie, cu gradul de comisar şef.
Având în vedere aceste aspecte, se conchide că în mod greşit instanţa de judecată atunci când a apreciat temeinicia cererii de liberare sub control judiciar a inculpatului R.V., nu a ţinut seama decât de lipsa antecedentelor penale şi de situaţiile care privesc persoana sa şi situaţia sa familială, considerând că instituirea anumitor obligaţii pentru inculpat constituie garanţii suficiente pentru buna desfăşurare a procesului penal.
De altfel, atunci când s-a dispus şi s-a menţinut măsura arestării preventive faţă de inculpatul R.V., instanţele de judecată au considerat că tocmai în natura faptelor reţinute în sarcina sa şi în calitatea de ofiţer de poliţie, pe care o deţinea la momentul săvârşirii faptei, rezidă pericolul concret pentru ordinea publică, deoarece aceste persoane trebuie să fie un exemplu pentru societate în ceea ce priveşte comportamentul lor, ei fiind exemple de corectitudine pentru ca cetăţenii să aibă încredere în aceste persoane şi în instituţiile statului.
Considerăm că, în cauză, pericolul social pentru ordinea publică este potenţat şi prin faptul că inculpatul R.V. nu a avut o atitudine sinceră nici în faţa procurorului dar nici în faţa instanţei de judecată, încercând să ofere versiuni ale faptelor sale, care să-l protejeze de rigorile legii penale, încercând să-şi creeze o imagine favorabilă, respectiv, aceea de poliţist care şi-a exercitat meseria în mod legal, deşi această variantă este infirmată chiar de conduita sa.
Având în vedere cele de mai sus, se apreciază că, în ceea ce-l priveşte pe inculpatul R.V., în cauză subzistă temeiurile de fapt şi de drept avute în vedere de instanţele de judecată la luarea şi la menţinerea măsurii arestării preventive, această măsură preventivă fiind singura care corespunde cu gradul de pericol social concret pe care îl prezintă persoana inculpatului şi infracţiunile reţinute în sarcina sa.
Astfel, la aprecierea gradului de pericol social al faptelor săvârşite de inculpatul R.V. şi a gradului de pericol public concret pe care îl reprezintă persoana acestuia, trebuie avut în vedere că faptele reţinute în sarcina sa (cu privire la care există indicii şi probe temeinice care pot convinge un observator obiectiv că inculpatul le-a săvârşit), sunt de natură să prejudicieze buna reputaţie a instituţiilor publice, precum şi sentimentul de încredere în buna credinţă a celor desemnaţi să aplice legea şi a celor desemnaţi să contribuie alături de autorităţile publice la aplicarea în mod corect a legii.
O reacţie blândă faţă de acest gen de inculpaţi ar crea un sentiment de insecuritate publică şi ar face ineficiente măsurile legislative care au menirea să înfrângă recrudescenţa fenomenului de corupţie. Totodată, ar genera neîncredere în capacitatea justiţiei de a reacţiona la astfel de fenomene şi, prin aceasta, în mod evident, s-ar pune în pericol ordinea publică aflată într-o relaţie cauzală cu actul de înfăptuire a justiţiei, mai ales în ceea ce-l priveşte activitatea infracţională a inculpatului R.V., care, în calitatea sa de ofiţer de poliţie, s-a angajat să-l ajute pe inculpatul S.I., trimis în judecată de către D.I.I.C.O.T. - Biroul Teritorial Timiş, în stare de arest preventiv, pentru trafic de persoane şi trafic de minori, la obţinerea unei soluţii favorabile în cazul cererii de strămutare a dosarului penal al acestuia, prin influenţarea judecătorilor de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (C.E.D.O. - cauza L. contra Franţei), apelând în acest sens la inculpatul T.T.M., care a promis ca prin relaţiile pe care le are, contra sumei de 7.000 Euro va rezolva favorabil cererea de strămutare a cauzei.
Aşa fiind, admiţându-se, ca fondat, în temeiul textului de lege mai sus citat, recursul de faţă urmează a se casa în parte încheierea atacată şi rejudecându-se, se va respinge, ca nefondată, cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul R.V.
Urmează ca între aceste limite, a se menţine celelalte dispoziţii ale încheierii de şedinţă atacate.
Urmează ca sumele de bani cu titlu de cheltuieli judiciare ocazionate cu soluţionarea recursului, să revină în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A. – Serviciul Teritorial Timişoara, împotriva încheierii de şedinţă din 14 aprilie 2009 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală, pronunţată în dosar nr. 150/59/2009.
Casează în parte încheierea atacată şi rejudecând.
Respinge, ca nefondată, cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul R.V.
Menţine celelalte dispoziţii ale încheierii de şedinţă atacate.
Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea recursului rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 22 aprilie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3734/2009. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 1489/2009. Penal → |
|---|
