ICCJ. Decizia nr. 1795/2009. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1795/2009
Dosar nr.1280/59/200.
Şedinţa publică din 14 mai 2009
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin rezoluţia nr. 164/P/2008 din 10 iulie 2008, procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara a dispus, în temeiul art. 10 lit. a) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale faţă de intimatul-procuror D.C. pentru infracţiunea prevăzută de art. 246 C.pen.
Pentru a dispune în acest sens, după efectuarea actelor premergătoare, procurorul a reţinut următoarele:
La data de 15 aprilie 2008, a fost înregistrat, la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, dosarul nr. 164/P/2008 având ca obiect plângerea penală formulată de numitul A.L. împotriva procurorului D.C., pentru infracţiunea prevăzută de art. 246 C.pen., constând în aceea că, în dosarul penal nr. 2323/P/2006, intimatul-procuror ar fi confirmat propunerea organului de cercetare penală de a nu se începe urmărirea penală faţă de B.M. şi B.C.
Petentul a formulat plângere la Curtea de Apel Timişoara. Prin sentinţa penală nr. 228/PI din 2 octombrie 2008, pronunţată în dosarul nr. 822/59/2008, Curtea de Apel Timişoara a dispus trimiterea plângerii petentului A.L. procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara întrucât nu s-a respectat procedura prealabilă de soluţionare a plângerii de către procurorul ierarhic superior.
Examinând plângerea petentului, raportat la actele dosarului nr. 164/P/2008, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara a apreciat că este neîntemeiată pentru considerentele următoare:
Soluţia dispusă de intimatul-procuror D.C. în dosarul nr. 2323/P/ 2006 a fost menţinută de prim-procurorul adjunct al Parchetului de pe lângă Judecătoria Timişoara, dar şi de instanţa de judecată care, prin sentinţa penală nr. 1510 din 16 iunie 2008, a respins ca nefondată plângerea petentului. Mai mult, adresându-se instanţei civile cu acţiune pentru rezilierea contractului de închiriere al făptuitorului B.C., acţiunea petentului a fost respinsă prin sentinţa civilă nr. 1618 din 21 februarie 2006 pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosarul nr. 15.801/2005. Instanţa de judecată a constatat că petentul nu avea o calitate procesuală activă în cauză pentru a solicita rezilierea contractului de închiriere care viza un alt imobil cu care acesta nu avea nicio legătură. Petentul nu a putut face dovada, prin nici-un mijloc de probă, că părinţii săi au achiziţionat locuinţa ocupată cu contract de închiriere de făptuitorul B.C. Sentinţa civilă a fost atacată cu apel, însă, prin Decizia civilă nr. 468/A din 30 iunie 2002 a Tribunalului Timiş, pronunţată în dosarul nr. 4082/06, apelul a fost respins, menţinându-se soluţia primei instanţe.
În concluzie, plângerea petiţionarului împotriva acestei rezoluţii a fost respinsă ca neîntemeiată prin rezoluţia nr. 1107/11/2/2008 din 5 noiembrie 2008 a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara.
În temeiul art. 278/1 C. proc. pen., petiţionarul s-a adresat instanţei competente.
Prin sentinţa penală nr. 50/PI din 26 februarie 2009, Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, a respins ca nefondată plângerea petiţionarului.
Pentru a dispune în acest sens, prima instanţă a reţinut, în sinteză, că, pe de o parte, petentul a exercitat căile de atac prevăzute de lege împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmării penale dispusă de intimatul-procuror, precum şi că, pe de altă parte, petentul a exercitat căile procedurale civile pentru valorificarea pretinselor sale drepturi, instanţele civile nedându-i câştig de cauză, ceea ce, în opinia instanţei, confirmă justeţea soluţiei dispusă de către intimatul-procuror.
Împotriva sentinţei, petiţionarul a declarat prezentul recurs.
Prealabil examinării recursului, Înalta Curte constată următoarele:
· petiţionarul nu s-a prezentat la soluţionarea plângerii în primă instanţă, şi nici la soluţionarea recursului;
· motivele de recurs au fost menţionate în chiar cererea de recurs (fil. 2-4 dosar recurs). În cele 3 pagini ale motivelor de recurs, petiţionarul, combinând multiple critici referitoare la soluţionarea de către instanţele civile a cauzelor sale, susţine că: nu au fost respectate normele de competenţă, instanţa nu s-a pronunţat cu privire la faptele şi persoanele reclamate, nu au fost avute în vedere chestiunile civile ale cauzelor, precum şi probele cu referitoare la drepturile civile în litigiu.
Din examinarea motivelor de recurs, Înalta Curte constată că, în realitate, petiţionarul îşi manifestă nemulţumirea legată de modul de soluţionare a cauzelor civile de către instanţe, în sensul că acestea, în opinia sa, ar fi ignorat probe ori greşit nu i-ar fi încuviinţat probele solicitate, ceea ce a avut drept consecinţă neadmiterea acţiunilor sale civile şi a căilor de atac.
Recursul va fi respins ca nefondat pentru motivele ce se vor arăta.
După sesizarea organelor judiciare, în conformitate cu dispoziţiile art. 224 C. proc. pen., procurorul a efectuat actele premergătoare necesare completei şi legalei soluţionări a plângerii penale, fiind format dosarul penal nr. 164/P/2008, dosar care cuprinde, în copie, toate înscrisurile şi actele procedurale aflate în legătură cu aspectele reclamate de petiţionar. în urma efectuării acestor acte premergătoare, nu au fost relevate minime indicii ale săvârşirii de către intimatul-procuror a faptelor apreciate ca infracţiuni şi reclamate de către petiţionar.
Or, potrivit art. 228 alin. (1) C. proc. pen., care reflectă, în mod specific prezumţia de nevinovăţie instituită, deopotrivă, de Constituţia României [art.23 alin. (11) şi de Codul de procedură penală art. 5/2)], începerea urmării penale faţă de o persoană este legal posibilă numai în măsura în care din actul de sesizare ori din actele premergătoare efectuate nu rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzute de art. 10 C. pen.
Însă, aşa cum corect a reţinut procurorul şi, respectiv, procurorul general, actele premergătoare efectuate nu au relevat indicii ale săvârşirii infracţiunilor reclamate de petiţionar, şi nici indicii ale săvârşirii altor fapte prevăzute de legea penală, astfel încât, fiind incident cazul de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzut de art. 10 lit. a) C. pen. (fapta nu există), consecinţa juridică este neînceperea urmăririi penale.
Pentru realizarea drepturilor sale, petiţionarul s-a adresat organelor judiciare de urmărire penală şi instanţelor de judecată care, prin rezoluţii şi sentinţe, s-au pronunţat asupra celor solicitate ori reclamate, după care a exercitat, atunci când a apreciat, căile de atac specifice.
Soluţionarea pe fond a unor cauze civile se poate realiza numai prin modalităţile prevăzute de lege, respectiv prin accesul la justiţie în realizarea drepturilor şi prin exercitarea căilor specifice de atac (art. 21, art. 126 şi art. 129 din Constituţia României), iar nu prin modalităţi indirecte, respectiv prin formularea unor plângeri penale împotriva organelor judiciare.
Cu privire la criticile din motivele scrise de recurs, Înalta Curte constată, în raport cu cele deja menţionate, că sunt neîntemeiate, după cum urmează:
· au fost respectate normele de competenţă după calitatea persoanei în activitatea de soluţionare a plângerii formulată împotriva intimatului-procuror [art. 28/1 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.];
· atât procurorul, cât şi instanţa au examinat toate faptele reclamate de petiţionar în plângerea penală formulată împotriva intimatului-procuror;
· soluţionând plângerea penală formulată de petiţionar, procurorul, precum şi instanţa (în complet de judecată a cauzelor penale) nu aveau competenţa, potrivit legii, să examineze pe fond şi să dispună asupra aspectelor civile invocate de petiţionar.
Faţă de cele reţinute, Înalta Curte, în temeiul 385/15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge ca nefondat recursul petiţionarului.
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul va fi obligat la plata către stat a cheltuielilor judiciare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiţionarul A.L. împotriva sentinţei penale nr. 50/PI din 26 februarie 2009 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală.
Obligă recurentul petiţionar la plata sumei de 400 lei cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 14 mai 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2402/2009. Penal. Abuz în serviciu contra... | ICCJ. Decizia nr. 1799/2009. Penal → |
|---|
