ICCJ. Decizia nr. 208/2009. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 208/2009
Dosar nr. 6779/1/2008
Şedinţa publică din 23 ianuarie 2009
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 22 august 2008, contestatorii M.G.I., M.P. şi M.P. au formulat contestaţie în anulare împotriva deciziei penale nr. 2506 din 6 august 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. 2189/87/2007.
Contestatorii au arătat că la data judecării apelului, precum şi la soluţionarea cauzei în recurs, inculpatul M.G.I. nu a fost audiat, astfel că au fost încălcate dispoziţiile legale care impuneau ascultarea inculpatului în căile de atac, susţinând totodată că procedându-se astfel au fost încălcate şi dispoziţiile prevăzute în C.E.D.O., apreciind că nu a avut parte de un proces echitabil.
Contestaţia în anulare a fost fundamentată pe dispoziţiile art. 386 alin. (1) lit. e) C. proc. pen.
Prin încheierea dată în şedinţă publică din 10 octombrie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 391 alin. (2) C. proc. pen., a admis în principiu contestaţia în anulare şi a fixat termen pentru judecarea pe fond a contestaţiei, apreciind că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru admiterea în principiu.
Inculpatul M.G.I. a fost audiat conform dispoziţiilor legale.
Examinând actele dosarului, instanţa de recurs constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 22 din 11 martie 2008, Tribunalul Teleorman, secţia penală, a respins, ca nefondată, cererea de schimbare a încadrării juridice a faptei formulată de inculpatul M.G.I., prin apărător.
În baza art. 174 raportat la art. 175 lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 73 lit. b), art. 99 şi urm. şi art. 74 – art. 76 C. pen., a condamnat pe inculpatul M.G.I. la pedeapsa de 3 ani închisoare.
În baza art. 71 C. pen., a interzis inculpatului, pe durata executării pedepsei, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 Iit. a) şi b) C. pen.
Instanţa a menţinut starea de arest preventiv a inculpatului şi a scăzut din pedeapsă durata reţinerii şi a arestării preventive de la 17 iulie 2007 la zi.
În baza art. 118 lit. b) C. pen., s-a dispus confiscarea unui briceag, corp delict.
Acţiunea civilă formulată de partea civilă I.A. a fost admisă şi s-a dispus obligarea inculpatului, în solidar cu părţile responsabile civilmente M.P. şi M.P. la plata sumei de 6.062 RON, daune materiale şi a sumei de 20.000 RON, daune morale, către partea civilă.
Instanţa a reţinut, în esenţă, că în seara zilei de 14 iulie 2007, în timp ce se afla la barul din comuna Mavrodin cu doi cunoscuţi, inculpatul, insultat şi lovit cu pumnii şi picioarele de victima I.I., i-a aplicat o lovitură cu briceagul în zona hemitoracelui stâng. Leziunile au cauzat, în scurt timp, decesul acestuia în timp ce era transportată spre Spitalul Alexandria.
Prin Decizia penală nr. 140/ A din 21 mai 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Il-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Teleorman, a desfiinţat, în parte sentinţa penală nr. 22 din 11 martie 2008 a Tribunalului Teleorman şi a condamnat pe inculpat la pedeapsa de 5 ani închisoare, în baza art. 174 şi 175 lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 73 lit. b), art. 76 şi 99 şi urm. C. pen. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Apelurile declarate de partea civilă, inculpat şi părţile responsabile civilmente au fost respinse, ca nefondate.
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs partea civilă I.A., părţile responsabile civilmente M.P. şi M.P. şi inculpatul minor M.G.I.
Recursul părţii civile a vizat latura penală, respectiv, greşita încadrare juridică a faptei prin aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 73 lit. b) C. pen., cu consecinţa greşitei individualizări a pedepsei.
Recursurile declarate de inculpat şi de părţile responsabile civilmente au vizat greşita soluţionare a acţiunii civile în sensul neaplicării art. 73 lit. b) C. pen., cu privire la cuantumul despăgubirilor. Apărătorul inculpatului a mai susţinut că în speţă, sunt aplicabile prevederile art. 44 alin. (1) ori (2) C. pen., fapta fiind săvârşită în legitimă apărare.
În rejudecarea recursurilor, inculpatul M.G.I. a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 18 şi 14 C. proc. pen., solicitând, în continuare, achitarea sa în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. e) C. proc. pen., iar în subsidiar, acordarea unei eficienţe sporite a dispoziţiilor art. 73 lit. b), reducerea pedepsei sub minimul prevăzut de lege, recursul vizând şi latura civilă a cauzei.
Partea civilă I.A. a solicitat înlăturarea dispoziţiilor art. 73 lit. b) C. pen., reţinute în favoarea inculpatului.
Înalta Curte constată că recursurile părţilor declarate, pe latură penală a cauzei nu sunt fondate, în cauză nefiind incident cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., pentru considerentele ce succed.
Există eroare gravă de fapt când situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută prin hotărârea atacată este contrară actelor şi probelor administrate în cauză.
Pentru a constitui caz de casare în sensul prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., eroarea de fapt trebuie să fie gravă, respectiv să fie esenţială, în sensul de a fi influenţat asupra soluţiei cauzei şi, evident, neîndoielnică.
Din declaraţiile martorilor oculari audiaţi în cauză a rezultat că fapta de omor a fost săvârşită de inculpat sub stăpânirea unei puternice tulburări, determinată de o provocare din partea victimei. Provocarea a constat într-o atingere gravă a demnităţii persoanei şi în violenţele exercitate asupra inculpatului (victima adresându-i inculpatului insulta „handicapat" şi alte expresii indecente, iar ulterior, „atacându-l cu pumnii şi picioarele".
Considerarea unei fapte prevăzute de legea penală ca fiind săvârşită în legitimă apărare impune cercetarea în condiţiile desprinse din dispoziţiile art. 44 C. pen., privitoare, pe de o parte la atac, şi, pe de altă parte la apărare.
Pentru a da naştere unei apărări legitime atacul trebuie să îndeplinească mai multe condiţii, să fie material, direct, imediat şi injust; să fie îndreptat împotriva unei persoane, a drepturilor acesteia, să pună în pericol grav valorile sociale ocrotite.
Agresiunea victimei nu a pus în pericol grav persoana inculpatului.
Caracterul grav al pericolului care ar ameninţa valorile ocrotite se apreciază în funcţie de intensitatea acestuia, de urmările ireparabile ori greu de remediat, care s-ar produce în cazul în care nu s-ar interveni.
Între atac şi apărare trebuie să existe o proporţionalitate.
În speţă se evidenţiază două momente agresionale. Într-o primă fază au avut loc neînţelegeri între inculpat şi victimă, în urma cărora şi-au adresat expresii indecente şi s-au lovit reciproc cu pumnii şi picioarele cauzându-i astfel leziuni superficiale, conflictul fiind aplanat prin intervenţia martorilor.
A doua etapă s-a derulat după ce iniţial primul moment a fost aplanat datorită intervenţiei persoanelor din apropiere deoarece inculpatul nu a părăsit zona deşi avea posibilitatea să efectueze acest lucru şi nu a intenţionat să evite conflictul, acceptând în continuare să se manifeste violent la reacţiile victimei, bazându-se tocmai pe faptul că era înarmat cu briceagul respectiv, în timp ce I.I. nu avea vreun obiect asupra sa.
În această împrejurare, este evident că inculpatul M.G.I. nu s-a aflat în situaţia unui atac iminent pe care nu avea posibilitatea să-l evite în alt mod.
În mod corect s-a reţinut starea de provocare întrucât victima a fost cea care a iniţiat conflictul prin adresarea unor cerinţe jignitoare inculpatului, cuvinte care au adus atingere demnităţii acestuia şi care justifică starea de tulburare ce a determinat săvârşirea faptei.
În consecinţă, recursul părţii civile, de a înlătura dispoziţiile art. 73 lit. b) C. pen., este nefondat.
Pentru considerentele reţinute, nefondat este şi recursul inculpatului, referitor la latura penală, aplicarea art. 44 alin. (2) C. pen.
În cauză nu este incident nici cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen.
În mod corect instanţa de apel a reţinut că deşi sunt aplicabile dispoziţiile privind circumstanţa atenuantă a provocării, în raport de urmările faptei, moartea victimei, cuantumul pedepsei este neadecvat.
Chiar dacă inculpatul este minor, o pedeapsă de 3 ani închisoare, la care a fost condamnat prin sentinţă apare ca insuficientă atât prin raportare la prevenţia generală în sensul că în rândul opiniei publice s-ar acredita ideea că valoarea căreia i s-a adus atingere prin această infracţiune (viaţa persoanei) nu are o reflectare corespunzătoare în sancţiunile aplicabile, şi ca atare este insuficient ocrotită de stat, cât şi prin raportare la prevenţia specială, în sensul că inculpatul ar putea să nu conştientizeze gravitatea faptei comise.
Recursul inculpatului precum şi recursurile declarate de părinţii săi, în calitate de părţi responsabile civilmente, sunt întemeiate cu privire la modul de soluţionare a acţiunii civile formulate de partea civilă I.A., de către ambele instanţe.
În mod greşit instanţa de apel a reţinut că inculpatul şi părţile responsabile civilmente au fost de acord să plătească părţii civile sumele de 6062 RON daune materiale şi 20.000 RON daune morale.
Din declaraţiile părţilor responsabile civilmente rezultă că acestea au fost de acord să achite cheltuielile de înmormântare, suma de 1700 RON.
Este reală susţinerea instanţei de apel în sensul că principiul disponibilităţii guvernează întreaga latură civilă şi înlătură chiar şi aplicarea în plan civil a dispoziţiilor referitoare la scuza provocării, dar nu poate fi ignorat faptul că inculpatul este minor şi răspunde pentru daune în solidar cu părţile responsabile civilmente.
Numai dacă toate condiţiile prevăzute de art. 1000 alin. (2) C. civ., sunt îndeplinite, părinţii sunt ţinuţi să răspundă integral faţă de victima prejudiciului cauzat de minor.
În consecinţă, neoperând principiul disponibilităţii, la stabilirea daunelor instanţa trebuia să aibă în vedere şi circumstanţa atenuantă legală art. 73 lit. b) C. proc. pen., reţinută în favoarea inculpatului.
Referitor la daunele morale, Înalta Curte reţine că în mod corect s-au acordat părţii civile.
În ce priveşte temeiul acţiunii în daune pentru repararea prejudiciului nepatrimonial, ori de câte ori cel care a fost prejudiciat nu are la îndemână un temei contractual, acesta va recurge la dispoziţiile art. 998, 999 C. civ., ce reglementează răspunderea civilă delictuală şi care are un caracter de drept comun, texte legale ce nu fac distincţie în privinţa naturii prejudiciului.
În materia prejudiciului moral, delictual produs, în special a celui corporal, noţiunea de persoană prejudiciată a cunoscut sensurile de „victimă directă sau imediată" şi „victimă indirectă sau mediată" denumire desprinsă din jurisprudenţa C.E.D.O.
Victima indirectă sau mediată este indisolubil legată de categoria juridică a prejudiciului indirect, respectiv, prejudiciul suportat de o terţă persoană, ca urmare a prejudiciului corporal iniţial pe care îl suportă victima.
În caz de deces al victimei, o reparaţie pentru prejudiciul de afecţiune trebuie acordat părinţilor.
Despăgubirile astfel acordate au scopul de a alina suferinţa pricinuită părţii civile, prin moartea victimei, de care era legată afectiv.
Se apreciază că suma de 15.000 RON daune morale, către partea civilă I.A. prejudiciu nepatrimonial în care sunt cuprinse suferinţele de natură psihică, este un cuantum suficient.
Înalta Curte va admite cererea de contestaţie în anulare, formulată de contestatori, va desfiinţa Decizia penală atacată şi va rejudeca recursurile declarate în cauză.
În consecinţă, în temeiul art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., se vor admite, sub acest aspect recursurile declarate de inculpat şi de părţile responsabile civilmente, casând parţial Decizia atacată precum şi sentinţa penală nr. 22 din 11 martie 2008 a Tribunalului Teleorman şi, rejudecând, se va dispune obligarea acestora la plata în solidar, a sumelor de 5.000 RON daune material şi 15.000 RON, daune morale, către partea civilă I.A.
Se vor menţine celelalte dispoziţii ale hotărârilor atacate.
În temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va fi respins recursul declarat de partea civilă I.A.
Conform art. 38516 (2) C. proc. pen., va fi computată durata reţinerii şi arestării preventive din pedeapsa aplicată.
În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenta parte civilă va fi obligată la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Conform art. 192 alin. (3) C. proc. pen., celelalte cheltuieli judiciare rămân în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite cererea de contestaţie în anulare formulată de contestatorii M.G.I., M.P. şi M.P. împotriva deciziei penale nr. 2506 din 6 august 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 2189/87/2007, decizie pe care o desfiinţează şi rejudecând:
Admite recursurile declarate de inculpatul M.G.I. şi de părţile responsabile civilmente M.P. şi M.P. împotriva deciziei penale nr. 140/ A din 21 mai 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, decizie pe care o casează în parte, în sensul că obligă pe inculpatul M.G.I., în solidar cu părţile responsabile civilmente să plătească părţii civile I.A. suma de 5.000 lei daune materiale şi suma de 15.000 lei daune morale.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei atacate.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de partea civilă I.A. împotriva aceleiaşi decizii penale.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului durata arestării preventive de la 17 iulie 2007 la 23 ianuarie 2009.
Obligă recurenta parte civilă la plata sumei de câte 100 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 23 ianuarie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 207/2009. Penal | ICCJ. Decizia nr. 231/2009. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
