ICCJ. Decizia nr. 206/2009. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 206/2009
Dosar nr. 3132.6/30/2007
Şedinţa publică din 23 ianuarie 2009
Asupra recursului de faţă:
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 79/ PI din 21 ianuarie 2008, pronunţată de Tribunalul Timiş, în dosarul nr. 132/30/2007, în baza art. 334 C. proc. pen., a fost respinsă cererea formulată de inculpatul M.V., prin apărătorul său, de schimbare a încadrării juridice a faptei reţinute în sarcina sa din infracţiunea de trafic de persoane prevăzută de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001, raportat la art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), în infracţiunea de proxenetism prevăzută de art. 329 alin. (1) C. pen.
În baza art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001 raportat la art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), şi cu aplicarea art. 42 C. pen., a fost condamnat inculpatul M.V., la o pedeapsă de 3 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de persoane în forma continuată.
În baza art. 71 C. pen., au fost interzise inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute la art. 64 lit. a) – e) C. pen., pe durata executării pedepsei.
În baza art. 350 C. proc. pen., s-a menţinut starea de arest a inculpatului.
În baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), s-a dedus din pedeapsa aplicată durata reţinerii din data de 20 noiembrie 2006 şi a arestului preventiv de la data de 21 noiembrie 2006 la zi.
În baza art. 65 alin. (2) C. pen., raportat la art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP) şi art. 66 C. pen., a fost aplicată inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute la art. 64 lit. a), b), d) şi e) C. pen., pe o perioadă de 2 ani după executarea pedepsei principale.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., a fost achitat acelaşi inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de persoane prevăzută de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001 faţă de partea vătămată M.l.
În baza art. 14 C. proc. pen., raportat la art. 346 C. proc. pen., s-a luat act că părţile vătămate M.l., S.A., P.l. şi G.N.M. nu s-au constituit părţi civile în cauză.
În baza art. 19 din Legea nr. 678/2001 s-a dispus confiscarea de la inculpat suma de 1000 euro, bani dobândiţi prin săvârşirea infracţiunii de trafic de persoane.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul Timiş a reţinut următoarele:
Prin rechizitoriul D.I.I.C.O.T. – B.T. Timişoara nr. 88/D/P/2006 emis la data de 12 aprilie 2007, inculpatul M.V. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de persoane prevăzută de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001 raportat la art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)
În fapt, s-a reţinut în sarcina inculpatului că, în perioada 2000 - 2006, prin înşelăciune cu promisiunea găsirii unor locuri de muncă, a recrutat şi transportat în Austria părţile vătămate M.l., S.A., P.l. şi G.M., unde acestea au fost exploatate prin obligarea la practicarea prostituţiei.
Inculpatul M.V. a plecat în Austria în cursul anului 1999, repatriindu-se în România în cursul anului 1994, de când locuieşte cu mama sa, M.M. De la sfârşitul anului 2005 inculpatul este antrenorul de fotbal al echipei din satul Bulgăruş, iar în toată această perioadă el a efectuat multe călătorii în Austria, ţară în care deţine drept de şedere, fiind cunoscut în comunitate ca o persoană care efectua frecvent astfel de călătorii. În acest context, ştiind că efectuează deplasări în afara ţării, mai multe persoane din judeţul Timiş, în special din zona localităţii Grabaţ şi a oraşelor Jimbolia şi Sânnicolau Mare, au apelat la inculpat pentru a le găsi locuri de muncă în străinătate.
În cursul anului 2000, inculpatul a cunoscut-o pe M.l., devenind prieteni apropiaţi. Partea vătămată provine dintr-o familie numeroasă şi deşi a încercat să se angajeze la mai multe societăţi comerciale din zonă, nu a reuşit, fiind lipsită de orice sursă de venit. În aceste condiţii, inculpatul i-a propus să-l însoţească în Austria, partea vătămată acceptând. În perioada care a urmat, până în anul 2002, partea vătămată M.l. a călătorit cu inculpatul de multe ori, ea arătând că a fost obligată să practice prostituţia în folosul inculpatului, deşi declaraţiile sale nu pot fi coroborate cu alte probe. În ciuda faptului că, potrivit susţinerilor sale, ar fi fost exploatată de către inculpat, partea vătămată a acceptat să-l însoţească pe acesta în călătoriile sale, fiind de acord, de asemenea, cu propunerea numitului M.V. de a-l cunoaşte pe martorul M.M. Inculpatul le-a făcut cunoştinţă celor doi în cursul anului 2002, când le-a propus să se căsătorească. Cei doi au fost de acord, iar în vara anului 2002 s-au căsătorit. Toate aceste împrejurări nu au împiedicat-o pe M.l. să continue deplasările cu inculpatul în Austria până la sfârşitul anului 2002. După căsătorie partea vătămată nu a locuit cu soţul său, ea preferând să stea în România până la data de 22 martie 2003, când a părăsit ţara şi s-a mutat definitiv în Germania.
În cursul anului 2005 inculpatul a cunoscut-o pe partea vătămată S.A., care în acea perioadă lucra ca dansatoare într-un local din oraşul Sânnicolau Mare. După mai multe întâlniri, inculpatul i-a propus părţii vătămate să-l însoţească în Austria, unde îi poate găsi un loc de muncă la un club, în calitate de dansatoare. Partea vătămată a acceptat, iar la data de 22 august 2005, cei doi au părăsit ţara, deplasându-se în Austria. La destinaţie, inculpatul nu şi-a mai respectat promisiunea de a-i găsi un loc de muncă şi a transportat-o pe S.A. în localitatea Bludenz, unde a cazat-o într-un apartament închiriat de un prieten al său, numitul W. Inculpatul i-a prezentat părţii vătămate doi cetăţeni austrieci, pe numiţii M. şi B., afirmând că M. se va ocupa de găsirea unui loc de muncă. După plecarea inculpatului, partea vătămată a înţeles că cei doi cetăţeni austrieci doreau să întreţină relaţii sexuale, ea acceptând acest compromis în speranţa că astfel va obţine slujba promisă. Timp de aproximativ 3 luni de zile, partea vătămată a locuit în acel apartament, unde a fost întreţinută de cetăţenii austrieci, care i-au asigurat cazarea şi hrana, întorcându-se în ţară la data de 07 noiembrie 2005.
La începutul lunii ianuarie 2006, inculpatul le-a promis părţilor vătămate G.M. şi P.l., precum şi martorului C.G., că le va găsi locuri de muncă în Austria. în acest context, la data de 08 ianuarie 2006, cele patru persoane au părăsit ţara şi s-au deplasat în Austria, în localitatea Bludenz, unde s-au cazat într-un apartament închiriat de acelaşi W., prieten al inculpatului. A doua zi, inculpatul le-a comunicat părţilor vătămate că nu le-a găsit locuri de muncă, motiv pentru care trebuie să întreţină relaţii sexuale cu trei bărbaţi pe care îi cunoscuseră cu o seară înainte, pentru ca din banii obţinuţi să poată cumpăra carburantul necesar întoarcerii în ţară. În momentul în care părţile vătămate au refuzat, inculpatul le-a ameninţat că le va abandona în Austria. Pentru că nu aveau nici un ban şi nu cunoşteau limba germană, neavând nicio posibilitate de a se întoarce acasă, părţile vătămate au acceptat propunerea inculpatului şi au întreţinut relaţii sexuale cu doi cetăţeni austrieci, pentru aceste servicii primind suma de 200 euro, din care inculpatul a primit 150 euro. Întrucât în apartament se afla şi martorul C.G., inculpatul l-a invitat pe acesta la o plimbare în oraş, martorul observând însă că în momentul în care au plecat în parcarea din faţa clădirii se aflau numitul W. şi un alt tânăr.
În momentul în care inculpatul s-a întors acasă cu martorul C.G., împreună cu părţile vătămate P.I. şi G.N.M., s-au urcat în maşină şi au plecat spre casă. Pe drum, inculpatul a fost sunat de numita T., căreia i-a spus că se află în căutarea unor locuri de muncă pentru cei cu care se afla în maşină. T. s-a oferit să-l ajute, motiv pentru care inculpatul s-a deplasat cu însoţitorii săi la un bar din oraşul Linz. Aici s-au întâlnit cu patronul localului, numitul W., iar inculpatul a discutat cu acesta în limba germană, comunicându-le părţilor vătămate că vor fi angajate. Inculpatul s-a întors în ţară cu martorul C.G., iar părţile vătămate au rămas la barul din oraşul Linz. A doua zi, una dintre angajatele localului, numita K., le-a comunicat celor două că vor fi nevoite să se prostitueze. Partea vătămată G.N.M. a refuzat, cerând să fie trimisă acasă, astfel încât, la data de 18 ianuarie 2006, ea s-a întors în ţară. Partea vătămată P.I. a acceptat să se prostitueze, întreţinând relaţii sexuale cu diferite persoane până la data de 10 februarie 2006, când, ca urmare alunei razii a poliţiei partea vătămată a fost descoperită şi trimisă în ţară.
Prima instanţă, analizând materialul probator administrat, a apreciat ca dovedită săvârşirea infracţiunii de trafic de persoane faţă de părţile vătămate S.A., P.I. şi G.N.M., dispunând condamnarea inculpatului.
Pentru partea vătămată M.I. s-a apreciat că simpla declaraţie a acestuia, coroborată cu declaraţiile indirecte ale unor rude apropiate ale părţii vătămate, care au cunoscut împrejurări relevante doar din declaraţiile numitei M.I., nu poate conduce la concluzia că aceasta a fost victimă a traficului de persoane existând dubii cu privire la vinovăţia inculpatului, astfel că s-a dispus achitarea, în baza art. 10 lit. d) C. proc. pen.
Împotriva sentinţei au declarat apel inculpatul M.V., Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş şi partea vătămată M.I.
Parchetul a criticat hotărârea pentru greşita achitare a inculpatului în privinţa săvârşirii infracţiunii de trafic de persoane faţă de partea vătămată M.I. şi pentru greşita individualizare a pedepsei aplicate inculpatului, solicitându-se majorarea acesteia.
Inculpatul a solicitat, în principal, desfiinţarea sentinţei şi trimiterea spre rejudecare întrucât partea vătămată M.I. nu a fost legal citată.
De asemenea, a solicitat achitarea în baza art. 10 lit. d) C. proc. pen., sau schimbarea încadrării juridice a faptei în infracţiunea prevăzută de art. 329 C. pen., cu achitarea pentru această infracţiune, în baza art. 10 lit. d) C. proc. pen. În subsidiar, s-a solicitat reducerea pedepsei şi suspendarea condiţionată a executării acesteia.
Partea vătămată M.I. a solicitat desfiinţarea hotărârii, întrucât s-a judecat fără a fi legal citată în Germania, unde îşi are domiciliul.
Curtea de Apel Timişoara, prin Decizia penală nr. 136/ A din 25 septembrie 2008, a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş şi partea vătămată M.I.
A desfiinţat sentinţa primei instanţe cu privire la greşita achitare a inculpatului faţă de partea vătămată M.I. şi cuantumul pedepsei.
Rejudecând, în temeiul art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), s-a dispus condamnarea inculpatului la 5 ani închisoare cu interzicerea drepturilor prevăzută de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.
S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
S-a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpat.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că sunt nefondate criticile părţii vătămate M.I., întrucât aceasta a fost citată la instanţa de fond atât la adresa din ţară, cât şi la adresa din Germania.
Critica inculpatului pentru acelaşi aspect s-a apreciat ca inadmisibilă, în raport de reglementarea nulităţii relative prin dispoziţiile art. 197 C. proc. pen.
De asemenea, nefondată s-a apreciat solicitarea inculpatului de achitare, reţinându-se că starea de fapt în ceea ce priveşte părţile vătămate S.A., P.l. şi G.N.M. este corectă, vinovăţia inculpatului fiind dovedită de probele administrate în cauză.
În ceea ce priveşte situaţia părţii vătămate M.l., s-a constatat că în mod greşit a fost dispusă achitarea inculpatului, analizându-se probele ce conduc la reţinerea vinovăţiei inculpatului şi în traficarea acestei părţi vătămate.
În ce priveşte încadrarea juridică, s-a reţinut incidenţa, art. 12 din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi nu a art. 329 C. pen., făcându-se trimitere la Decizia nr. 16/2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii sub acest aspect.
S-a mai apreciat ca fiind întemeiată critica parchetului privind individualizarea pedepsei, impunându-se majorarea acestuia, în raport şi de reţinerea actului material comis faţă de partea vătămată M.l., precum şi de gravitatea faptelor săvârşite.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs inculpatul M.V. şi partea vătămată M.I.
Partea vătămată M.I. a arătat, în motivele scrise de recurs, că nu a fost citată pe parcursul procesului la domiciliul său din Germania şi că doreşte obligarea inculpatului la despăgubiri.
Inculpatul M.V. a solicitat, în principal, casarea ambelor hotărâri şi trimiterea cauzei, spre rejudecare la prima instanţă, întrucât judecarea la Tribunalul Timiş a avut loc în lipsa părţii vătămate M.I., aceasta nefiind legal citată.
De asemenea, inculpatul a mai solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel, întrucât aceasta nu a procedat la ascultarea sa potrivit art. 378 alin. (11) C. proc. pen., deşi Tribunalul Timiş pronunţase o soluţie de achitare cu privire la partea vătămată M.I.
Cu titluri subsidiare, s-a mai solicitat achitarea sa în baza art. 10 lit. d) C. proc. pen., sau schimbarea încadrării juridice a faptei în infracţiunea de proxenetism, prevăzută de art. 329 pct. 1 C. pen. şi, de asemenea, achitarea sa în baza art. 10 lit. d) C. proc. pen., precum şi reducerea pedepsei şi suspendarea condiţionată a executării acesteia.
Recursurile sunt neîntemeiate.
Înalta Curte, analizând Decizia recurată, atât prin prisma motivelor de recurs invocate de recurenţi, cât şi în conformitate cu prevederile art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., apreciază că aceasta este legală şi temeinică.
Cu privire la recursul declarat de partea vătămată M.I., Înalta Curte constată că acesta este neîntemeiat.
Prima critică invocată de partea vătămată recurentă vizează cazul de casare prevăzută de art. 3859 pct. 21 C. proc. pen., susţinându-se că judecata a avut loc pe tot parcursul procesului fără ca aceasta să fie legal citată, la domiciliul din Germania.
Critica nu este fondată, din actele şi lucrările dosarului rezultând că partea vătămată a fost citată la instanţa de fond, la instanţa de apel şi chiar şi în recurs nu numai la adresa din localitatea Grabaţ, jud. Timiş, dar şi la adresa din Wernberg – Koblitz, Germania.
Cea de-a doua solicitare a recurentei părţi vătămate, de obligare a inculpatului la despăgubiri, nu poate fi primită, întrucât constituirea de parte civilă în proces se poate face, conform art. 15 alin. (2) C. proc. pen., în cursul urmăririi penale, precum şi în faţa instanţei de judecată până la citirea actului de sesizare, momente procesuale cu mult depăşite în speţă de partea vătămată, care a formulat o astfel de cerere direct în recurs.
Recursul declarat de inculpatul M.V. este, de asemenea, nefondat, sub toate criticile invocate, atât în principal cât şi în subsidiar.
Invocarea de către inculpat a lipsei de procedură cu partea vătămată M.I. la instanţa de fond (caz de casare prevăzută de art. 3859 pct. 21 C. proc. pen.) este inadmisibilă, astfel cum, a reţinut şi instanţa de apel în faţa căreia inculpatul a susţinut aceeaşi critică.
Lipsa de procedură este sancţionată cu nulitatea relativă, conform art. 197 C. proc. pen., iar această nulitate relativă nu poate fi invocată decât de partea care a fost vătămată.
Nici solicitarea inculpatului de trimitere a cauzei spre rejudecare la instanţa de apel, care nu a respectat dispoziţiile art. 378 alin. (11) C. proc. pen., nu poate fi primită.
Într-adevăr, observaţia inculpatului este corectă, respectiv instanţa de apel avea obligaţia să-l audieze, întrucât instanţa de fond dispuse o soluţie de achitare cu referire la partea vătămată M.I.
Această greşită aplicare a legii de instanţa de apel nu se regăseşte, însă, în nici unul din cazurile de casare prevăzută de art. 3859 C. proc. pen. şi cu atât mai puţin în ipotezele în care se poate dispune casarea cu trimitere spre rejudecare.
Pentru garantarea dreptului la apărare şi respectarea C.E.D.L.F., Înalta Curte a procedat la audierea în recurs a inculpatului, declaraţia acestuia fiind consemnată şi ataşată la dosar.
Inculpatul mai solicită, în cadrul cazului de casare prevăzută de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., achitarea sa în temeiul art. 10 lit. d) C. proc. pen., nu numai cu privire la partea vătămată M.I. ci cu privire la toate părţile vătămate existente în cauză.
Nici această critică nu este fondată, din probele administrate în cauză rezultând că inculpatul se face vinovat de săvârşirea infracţiunii, astfel cum a fost condamnat în apel.
Cu privire la părţile vătămate S.A., P.I. şi G.N.M., în mod corect s-au înlăturat retractarea făcută de G.N.M., declaraţiile martorilor S.N., I.I., S.V. şi B.I.
Este adevărat că parte vătămată G.N.M. şi-a schimbat declaraţia în faţa instanţei, susţinând că declaraţiile date în cursul urmăririi penale ar fi fost interpretate greşit, deşi în cursul urmăririi penale, atât cu ocazia audierii, cât şi cu ocazia confruntării cu inculpatul a susţinut implicarea acestuia în exploatarea sa. Mai mult, aspectele relatate în cursul urmăririi penale sunt confirmate şi de alte probe, ca declaraţia părţii vătămate P.I. şi a martorului C.G., în declaraţia dată în faţa instanţei, partea vătămată P.I. relatează cum a fost minţită de inculpat că o va duce la muncă în Austria, urmând să primească lunar suma de 500 euro, că ajunsă acolo a fost obligată de inculpat să se prostitueze, acesta afirmând că dacă nu va accepta să întreţină relaţii sexuale cu 2 persoane o va abandona acolo, în contextul în care partea vătămată nu mai fusese plecată niciodată din ţară, nu avea bani, haine şi nu cunoştea limba. Totodată, a relatat modul în care inculpatul a dus-o în barul din localitatea Linz, a discutat cu patronul primind o sumă de bani, după care a abandonat-o acolo. Relevantă este şi împrejurarea că partea vătămată P.I. susţine că a fost nevoită să se prostitueze pentru că nu avea bani, haine şi nu cunoştea limba. Prin urmare, deşi nu a procedat la o constrângere fizică sau ameninţare pentru a o determina pe partea vătămată să se prostitueze, inculpatul a pus-o într-o astfel de situaţie încât aceasta să nu aibă alţi posibilitate. Despre partea vătămată G.N.M, se arată că şi aceasta a întreţinut relaţii sexuale la venirea în Austria, cu cele două persoane la care a făcut referire la început, că a fost abandonată în barul din Linz şi a plecat după o săptămână. Pe de altă parte, în mod corect s-a constatat de prima instanţa existenţa unor indicii că inculpatul, prin intermediul rudelor sale sau prietenilor, a încercat să influenţeze poziţia părţii vătămate, respectiv declaraţia martorului C.G. cu privire la faptul că fiul inculpatului s-a interesat de adrese la care poate fi găsită partea vătămată şi procesele verbale de redare a convorbirilor telefonice, din care rezultă încercări similare asupra altor părţi vătămate sau martori. Din cele anterior arătate, instanţa constată că retractarea primei declaraţii de către partea vătămată G.N.M. nu are o justificare întemeiată, care să conducă la concluzia că faptele relatate nu corespund adevărului, cu atât mai mult cu cât: este cea mai apropiată de evenimente; declaraţia de coroborează cu cea a părţii vătămate P.I. şi martorului C.G., în cauză s-au exercitat presiuni asupra martorilor/părţilor vătămate de către rudele sau prietenii inculpatului pentru modificarea declaraţiilor.
Instanţa de apel nu şi-a însuşit susţinerile inculpatului privind relevanţa şi pertinenţa declaraţiilor martorilor S.N., l.l.L., B.I.,V.R., S.E.C., C.R. şi C.L., întrucât aşa cum a reţinut şi tribunalul au cunoştinţă despre aspecte ulterioare consumării infracţiunii.
În ceea ce priveşte situaţia părţii vătămate M.l., instanţa a constatat că în mod greşit s-a apreciat de către tribunal că nu ar exista probe suficiente care să conducă la reţinerea în sarcina inculpatului a infracţiunii prevăzută de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001. Trebuie avută în vedere că o asemenea infracţiune, nu de puţine ori, rămâne la adăpostul anonimatului, neputând fi dovedită exclusiv pe baza unor probe directe. Declaraţia părţii vătămate se coroborează cu declaraţiile martorilor V.S. şi M.M., care, chiar dacă sunt mama, respectiv soţul părţii vătămate, nu există temeiuri pentru a se considera că nu relatează adevărul. Mai mult, modul în care a acţionat inculpatul în raport cu partea vătămată M.l., descris de aceştia corespunde modului în care inculpatul s-a comportat şi faţă de celelalte părţi vătămate. Astfel, în declaraţia dată în faza de urmărire penală, partea vătămată M.l. arată că inculpatul, cunoscând starea de paupertate a acesteia şi a familiei sale, i-a propus să-l însoţească în Austria unde îi va asigura un loc de muncă. Acceptând propunerea, cei doi s-au deplasat în Austria, unde partea vătămată a lucrat câteva zile la un atelier de vopsitorie după care, inculpatul a dus-o într-o cameră de hotel unde a obligat-o, sub ameninţare, să întreţină relaţii intime cu mai mulţi bărbaţi. Într-una din zile partea vătămată a fost supusă la întreţinerea de relaţii intime şi perversiuni sexuale cu patru cetăţeni turci, care au filmat aceste scene, ulterior inculpatul ameninţând-o pe partea vătămată că dacă nu i se va supune, va trimite fotografii compromiţătoare presei. Mai arată partea vătămată că, în primăvara anului 2001, inculpatul a vândut-o pentru suma de 2900 mărci germane unui prieten de-al său, numitul M.M., cu care ulterior aceasta s-a şi căsătorit. În acelaşi sens, martora V.S. a relatat în faţa instanţei că fiica sa, partea vătămată M.l. a fost dusă în Austria de către inculpat, unde ar fi fost obligată să se prostitueze; că de fiecare dată când aceasta venea acasă din Austria prezenta urme de lovituri. Totodată, a susţinut că partea vătămată M.l. a fost dusă în Germania tot de inculpat, că acesta i-a făcut o fotografie pe care a prezentat-o actualului ei soţ şi i-a cerut o sumă de bani pentru a-i aranja sosirea în Germania. Martorul B.M.E. deşi afirmă că nu i s-a părut niciodată că partea vătămată M.l. ar fi împiedicată să plece sau că s-ar afla acolo împotriva voinţei ei, arată că aceasta nu vorbea limba germană, că inculpatul era însoţit de partea vătămată în 99 % din cazuri, iar în timpul zilei martorul era plecat la muncă. în declaraţia sa, martorul M.I.L. arată că partea vătămată a fost împreună cu el şi inculpatul în Austria şi confirmă că nu cunoştea limba germană şi inculpatul a ajutat-o cu actele pentru căsătorie, în condiţiile în care „partea vătămată nu ştie să scrie, să citească şi nici măcar nu-şi ştie data naşterii". Starea de dependenţă a părţii vătămate M.l. de inculpat rezultă şi din declaraţia martorului D.S. În cauză nu se poate reţine că plângerea părţii vătămate este contrazisă de martorii C.C., D.S., B.M. şi R.S. Instanţa constată că în realitate, primii doi martori arată că ei nu au cunoştinţă că partea vătămată să se fi prostituat, deşi nu i-au însoţit pe cei doi în Austria, iar dacă ei nu ştiu nu înseamnă că acest lucru nu s-a întâmplat. Martorul B.M. a arătat că de mai multe ori inculpatul şi partea vătămată au fost în vizită la domiciliul său din Austria şi, de asemenea, nu are cunoştinţă ca M.l. să se fi prostituat în condiţii în care partea vătămată a declarat că era obligată să întreţină relaţii intime într-o cameră de hotel, iar nu în apartamentul martorului. Deşi acest martor mai declară că inculpatul nu a adus nici alte fete în Austria în vederea practicării prostituţiei, fapt contrazis de probele administrate în dosar şi de soluţia de condamnare pentru trafic de persoane faţă de celelalte trei părţi vătămate, instanţa a înlăturat această depoziţie ca nesinceră, ci a folosit-i ca suport în soluţia de achitare a inculpatului. În fine, martora R.S. a declarat că, deşi a vorbit la telefon de mai multe ori cu M.M. şi o cunoştea şi pe M.I., nici unul dintre aceştia nu i-a relatat săvârşirea de către inculpat a infracţiunii, fapt care, de asemenea, nu poate conduce la concluzia inexistenţei faptei, cu atât mai mult cu cât nu rezultă că între martoră şi partea vătămată sau M.M. ar fi existat relaţii apropiate.
Prin urmare, declaraţiile martorilor C.C., D.S., B.M. şi R.S. nu au forţa probatorie de a înlătura plângerea părţii vătămate şi declaraţiile martorului M.M. care confirmă faptul că i-a plătit inculpatului 2900 mărci germane pentru a se căsători cu partea vătămată, precum şi cu declaraţiile mamei părţii vătămate care arată că inculpatul i-a făcut paşaport fiicei sale, o ducea cu regularitate în Austria şi că de fiecare dată când se întorcea, aceasta prezenta urme de lovituri. Este adevărat că despre relaţiile sexuale la care era silită fiica sa, martora are cunoştinţă din relatările acesteia, însă acest fapt nu este de natură a duce la înlăturarea declaraţiei, ci la întărirea susţinerilor din plângere. Prin urmare, în mod greşit prima instanţa a înlăturat aceste declaraţii, în condiţiile în care ele provin de la martori direcţi ai activităţii infracţionale desfăşurate de inculpat şi se coroborează cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor administrate.
În consecinţă, în mod corect s-a reţinut în apel vinovăţia inculpatului, cu referire la toate părţile vătămate, făcându-se aplicarea şi a art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), avându-se în vedere rezoluţia infracţională unică dedusă din acelaşi mod de operare, aceleaşi condiţii de loc şi recrutare.
Reţinându-se forma continuată a infracţiunii în determinarea legii aplicabile se are în vedere momentul epuizării, adică al săvârşirii ultimei acţiuni, în speţă infracţiunea fiind începută de inculpat în anul 2001 - 2002, dar fiind epuizată în anul 2006, ceea ce a făcut aplicabile prevederile Legii nr. 678/2001.
De altfel, Legea nr. 678/2001, era în vigoare şi la momentul consumării primei acţiuni a inculpatului, respectiv traficarea părţii vătămate M.I.
În ceea ce priveşte încadrarea juridică a faptelor (caz de casare prevăzută de art. 3859 pct. 17 C. proc. pen.), Înalta Curte constată, de asemenea, nefondată solicitarea inculpatului de schimbare a încadrării din infracţiunea de trafic de persoane în infracţiunea de proxenetism.
Ambele instanţe au făcut referire la Decizia nr. 16/207 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii, prin care s-a statuat cu privire la distincţia dintre infracţiunea de trafic de persoane prevăzută de art. 12 şi, respectiv, art. 13 din Legea nr. 678/2001 şi cea de proxenetism, prevăzută de art. 329 alin. (1) C. pen.
Distincţia este dată de obiectul juridic generic diferit al celor două incriminări, în cazul infracţiunilor reglementate de Legea nr. 678/2001, acesta fiind apărarea dreptului la libertatea de voinţă şi acţiune a persoanei, iar în cazul infracţiunii de proxenetism, apărarea bunelor moravuri în relaţiile de convieţuire socială.
În speţă, s-a apreciat corect că fapta inculpatului de a recruta şi transporta, prin înşelăciune, părţile vătămate în străinătate unde acestea, fiind lipsite de orice sumă de bani, au fost exploatate, fiind obligate să practice prostituţia, existând o constrângere morală în privinţa lor, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de persoane, prevăzută de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001.
Înalta Curte apreciază, ca nefondat şi motivul de recurs ce vizează individualizarea pedepsei (caz de casare prevăzută de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen.), constatând că gravitatea faptelor comise, caracterul continuat al infracţiunii şi consecinţele acestora nu justifică o reducere a pedepsei şi, cu atât mai puţin, o executare fără privare de libertate.
Pentru considerentele mai sus expuse, Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpat şi partea vătămată M.I.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenţii vor fi obligaţi la cheltuieli judiciare către stat, onorariul avocatului desemnat din oficiu pentru părţile vătămate urmând a fi avansate din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpatul M.V. şi de partea vătămată M.I. împotriva deciziei penale nr. 136 A din 25 septembrie 2008 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 500 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 300 lei, reprezentând onorariul apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru părţile vătămate S.A. şi G.N.M., se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Obligă recurenta parte vătămată la plata sumei de 350 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 150 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 23 ianuarie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 204/2009. Penal | ICCJ. Decizia nr. 207/2009. Penal → |
|---|
