ICCJ. Decizia nr. 2111/2009. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.2111/2009
Dosar nr. 8518/2/200.
Şedinţa publică din 4 iunie 200.
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 64 de la 16 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în dosarul nr. 8518/2/2008 (2820/2008), în baza art. 403 alin. (3) C. proc. pen. a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuientul C.C., împotriva sentinţei penale nr. 6 de la 22 ianuarie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, (definitivă prin Decizia penală nr. 6586 din 22 noiembrie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie) şi a sentinţei penale nr. 3 din 18 ianuarie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, (definitivă prin Decizia penală nr. 5985 din 18 octombrie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. a fost obligat revizuientul la 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că prin adresa nr. 737/VI11-1/2008 înregistrată pe rolul instanţei la data de 23 decembrie 2008 cu nr. 8518/2/2008, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a înaintat. Spre competentă soluţionare, cererea de revizuire formulată de revizuientul C.C. împotriva sentinţei penale nr. 6 din 22 ianuarie 2004 a curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, şi a sentinţei penale nr. 3 din 18 ianuarie 2006 a aceleiaşi instanţe.
În motivarea cererii, petentul a arătat, în esenţă, că instanţa nu a cunoscut împrejurarea că procura dată de D.C. la data de 8 februarie 1994 şi-a încetat efectele la data de 10 aprilie 1995, ea referindu-se strict la bunurile care au făcut obiectul succesiunii prin certificatul de moştenitor nr. 868 din 20 aprilie 1994 şi care nu cuprinde în categoria bunurilor imobile şi pe cel din sector 6 Bucureşti. În consecinţă, includerea acestui bun în contractul de vânzare-cumpărare autentificat cu nr. 70 din data de 9 ianuarie 1999 este consecinţa unui fals intelectual, al cărui autor este intimatul R.D.O.
Petentul a mai invocat şi caracterul fals al sentinţei civile nr. 621 din 3 septembrie 1998, precum şi greşita sa condamnare prin sentinţa penală nr. 34/2003 a Curţii de Apel Bucureşti, solicitând, în concluzie, în conformitate cu dispoziţiile art. 394 lit. a)-e) C. proc. pen., revizuirea sentinţei penale nr. 3 din 18 ianuarie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti şi a deciziei penale nr. 6586 din 22 noiembrie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Prin referatul înaintat instanţei odată cu cererea de revizuire, procurorul a solicitat respingerea acesteia ca inadmisibilă, întrucât hotărârile vizate au fost pronunţate în cauze având ca obiect plângere împotriva soluţiei de netrimitere în judecată dispusă de procuror, respectiv revizuire, hotărâri care nu pot face obiectul revizuirii conform deciziei de recurs în interesul legii nr. XVIII din 19 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi prevederilor art. 393 C. proc. pen. Totodată, procurorul a invocat şi lipsa calităţii de parte a revizuientului în dosarele soluţionate prin cele două hotărâri a căror revizuire a fost solicitată.
Din oficiu, curtea de apel a dispus ataşarea dosarelor nr. 3295/2003 şi 123/2/2006 ale aceleiaşi instanţe, în care s-au pronunţat hotărârile penale supuse revizuirii.
În şedinţa publică din data de 2 martie 2009, revizuientul C.C. a invocat o excepţie de neconstitutionalitate şi a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale, cerere respinsă ca inadmisibilă pentru considerentele expuse în cuprinsul încheierii motivate de la acel termen.
Examinând admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire, prima instanţă a reţinut că prin sentinţa penală nr. 6 de la 22 ianuarie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în dosarul nr. 3295/2003 s-a dispus admiterea plângerii formulate de petenta D.C., s-a desfiinţat rezoluţia nr. 1313/P/2000 din 5 aprilie 2001 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi s-a trimis cauza procurorului în vederea începerii urmăririi penale şi cercetării numitului R.D.O. pentru infracţiunile prevăzute de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP) şi art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP)
Prin Decizia penală nr. 6586 de la 22 noiembrie 2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi intimatul R.D.O. a casat sentinţa atacată şi a respins plângerea formulată de petiţionara D.C. împotriva rezoluţiei nr. 1313/P/2000 din 5 aprilie 2001 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, pe care a menţinut-o.
Prin sentinţa penală nr. 3 de la 18 ianuarie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în dosarul nr. 123/2/2006, s-a respins ca inadmisibilă cererea de revizuire formulată de petiţionara D.C., prin mandatar C.C., împotriva sentinţei penale nr. 6 de la 22 ianuarie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Hotărârea a rămas definitivă prin Decizia penală nr. 5985 de la 18 octombrie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a respins ca nefondat recursul declarat de petiţionară, prin mandatar C.C.
În susţinerea cererii de revizuire formulată în cauză, petiţionarul C.C. a invocat nelegalitatea şi netemeinicia deciziei penale nr. 6586 din 22 noiembrie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a sentinţei penale nr. 3 de la 18 ianuarie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, motivele fiind expuse succint în considerentele sentinţei.
Sub un prim aspect, curtea de apel a apreciat că nu se impune examinarea admisibilităţii cererii de revizuire prin prisma calităţii de „parte" a revizuientului C.C., astfel cum a fost menţionată în concluziile scrise formulate de Ministerul Public.
În acest sens, a constatat că petiţionarul a formulat cererea de revizuire în calitate e mandatar al numitei D.C., calitate pe care a avut-o şi în cauzele soluţionate prin cele două hotărâri supuse revizuirii şi care nu a fost contestată.
În schimb, curtea de apel a reţinut că cele două hotărâri supuse revizuirii nu fac parte din categoria hotărârilor care ar putea fi cenzurate prin intermediul acestei căi extraordinare de atac şi, din această perspectivă, cererea formulată de C.C. este inadmisibilă.
Astfel, din analiza dispoziţiilor art. 393 şi urm. C. proc. pen. ce reglementează revizuirea a rezultat că de esenţa acestei căi de atac este faptul că ea poate fi îndreptată doar împotriva hotărârilor judecătoreşti definitive care conţin grave erori de fapt, respectiv cuprind o rezolvare a fondului cauzei prin tranşarea, atât a raportului juridic de drept substanţial, cât şi a raportului juridic de drept procesual penal principal.
Fiind o „cale de atac de fapt", mijlocul procesual al revizuirii poate fi utilizat exclusiv împotriva hotărârilor prin care s-a rezolvat acţiunea penală, dispunându-se o soluţie de condamnare, de achitare sau de încetare a procesului penal, iar nu împotriva hotărârilor pronunţate în proceduri adiacente, anterioare sau ulterioare rezolvării fondului.
Or, în Decizia penală nr. 6586 de la 22 noiembrie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în recurs, nu cuprinde o rezolvare a acţiunii penale în sensul art. 345 C. proc. pen., ci doar o examinare a legalităţii şi temeiniciei soluţiei de netrimitere în judecată dispusă de procuror din perspectiva dispoziţiilor art. 2781 C. proc. pen., cenzurarea acestei hotărâri prin prisma prevederilor art. 393 şi urm. C. proc. pen. nefiind admisibilă.
De altfel, inadmisibilitatea revizuirii unei atare hotărâri a fost consacrată şi prin Decizia de recurs în interesul legii nr. XVII din 19 martie 2007 ( obligatorie pentru instanţe conform art. 4142 alin. (3) C. proc. pen. ) prin care s-a statuat că cererea de revizuire îndreptată împotriva unei hotărâri judecătoreşti definitive, pronunţată în temeiul art. 2781 alin. (8) lit. a) şi b) C. proc. pen., este inadmisibilă.
În ceea ce priveşte sentinţa penală nr. 6 de la 22 ianuarie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a II-a Penală, curtea de apel a constatat că a fost pronunţată în soluţionarea căii de atac extraordinare a revizuirii şi în mod evident nu se subsumează acelei categorii de hotărâri ce pot face obiectul căii extraordinare de atac deduse judecăţii. A admite posibilitatea cenzurării legalităţii sentinţei pronunţate în revizuire prin intermediul unei proceduri similare echivalează, atât cu nesocotirea esenţei acestui remediu procesual, cât şi cu transformarea sa într-o cale de atac ordinară, contrar prevederilor exprese şi de strictă interpretare ale codului de procedură penală.
Pentru aceste considerente, în baza art. 403 alin. (3) C. proc. pen., curtea de apel a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuientul C.C. împotriva sentinţei penale nr. 6 de la 22 ianuarie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală (definitivă prin Decizia penală nr. 6586 din 22 noiembrie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie) şi a sentinţei penale nr. 3 de la 18 ianuarie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală (definitivă prin Decizia penală nr. 5985 din 18 octombrie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. a fost obligat revizuientul la 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Împotriva acestei sentinţe a declarat, în termenul legal recurs, revizuientul C.C., fără a arăta în scris motivele de recurs.
La termenul de judecată de la 7 mai 2009, s-a referit că recurentul revizuient a solicitat acordarea unui nou termen de judecată în vederea angajării unui apărător, cerere faţă de care reprezentantul Ministerului Public a cerut respingerea cererii formulate, ca nefondată, în raport cu obiectul pricinii, apărarea nefiind obligatorie în cauză, iar Înalta Curte a apreciat ca întemeiată cererea de amânare formulată de recurentul revizuient, cauza fiind la prim termen, acordând termen de 4 iunie 2009.
La termenul de astăzi, s-a referit că în cursul şedinţei de judecată, recurentul a comunicat printr-o cerere transmisă prin fax că solicită constatarea contractului de vânzare-cumpărare ca fiind fals, iar, în situaţia respingerii acestei cereri îşi menţine excepţia de neconstituţionalitate formulată la instanţa de fond la data de 2 martie 2009 şi recuză întreaga instanţa supremă.
Înalta Curte, deliberând a respins cererea recurentului revizuient, în raport cu obiectului cauzei şi a constatat cauza în stare de judecată, acordând cuvântul părţilor, în dezbateri, potrivit art. 38513 C. proc. pen.
Reprezentantul Ministerului Public a arătat că apreciază cauza în stare de judecată, excepţia de neconstituţionalitate neavând legătură cu obiectul prezentei cauze, iar asupra recursului declarat de revizuient a arătat că în mod corect prima instanţă a respins, ca inadmisibilă cererea de revizuire, aşa încât solicită respingerea, ca nefondat a recursului declarat de revizuient.
Înalta Curte examinând precizarea făcută de recurentul revizuient C.C. din cererea transmisă prin fax şi depusă la dosarul Înaltei Curţi, la filele 11-12, în sensul că menţine excepţia de neconstituţionalitate din data de 2 martie 2009 depusă la Curtea de Apel Bucureşti, în raport cu cererea la care recurentul a făcut referire, aflată la filele 50-55 dosarul primei instanţe, rezultă că aceasta nu are ca obiect verificarea neconstituţionalităţii unui act normativ sau a unei dispoziţii din cadrul acestuia, care pot face obiectul unui control de constituţionalitate, deoarece în conţinutul cererii formulate de revizuient se menţionează „cerere de neconstituţionalitate în judecarea cauzei prezentului dosar, motiv pentru care solicit trimiterea cauzei la Curtea Constituţională a României în vederea pronunţării pe fond a demersurilor neconstituţionale declanşate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, Curtea de Apel Bucureşti şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarele nr. 123/2/2006 I.C.C.J. ( Decizia penală nr. 5985 din 18 octombrie 2006), nr. 4688/1/2004 (1207/2004) I.C.C.J. (Decizia penală nr. 6586 din data de 22 noiembrie 2005), 572/1/2003 (132/2003) I.C.C.J. (Decizia penală nr. 5430 din 27 septembrie 2005) şi Decizia penală nr. XVIII din 19 martie 2007 a I.C.C.J.,SECŢIILE UNITEşi declararea acestora ca neconstituţionale...(fila 50 dosarul curţii de apel)...De asemenea, cer Curţii Constituţionale a României să declare în afara legii Decizia civilă nr. 970 din 22 mai 2002 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, şi a „încheierii" din data de 18.08.2004 pronunţată de Judecătoria Sector 6 Bucureşti, în dosarul de executare nr. 915/2004 acte pronunţate „contra naturii", catalogate ca erori judiciare voite, dictate şi impuse prin corupţia practicată de acest clan mafiot la nivelul magistraţilor arondată Curţii de Apel Bucureşti Decizia penală nr. 5430 din 27 septembrie 2005 a I.C.C.J., dosar 572/1/2003 (132/2003). În asemenea condiţii, este normal şi logic ca, Curtea Constituţională a României să dispună scoaterea în afara legii a Consiliului Superior al Magistraturii şi anularea tuturor efectelor produse de acesta." (fila 55 dosarul curţii de apel).
De asemenea, Înalta Curte, analizând cererea de recuzare a tuturor judecătorilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie formulată de recurentul revizuient, consideră că aceasta este inadmisibilă pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 126 alin. (1) din Constituţia României „Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege."
În conformitate cu art. 16 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară „în România funcţionează o singură instanţă supremă, denumită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu personalitate juridică şi cu sediul în capitala ţării."
Dispoziţiile art. 52 alin. (5) C. proc. pen. au fost modificate prin dispoziţiile Legii nr. 356/2006, aşa încât acestea prevăd: "Când pentru soluţionarea abţinerii sau a recuzării nu se poate alcătui completul potrivit alin. (1), abţinerea sau recuzarea se soluţionează de instanţa ierarhic superioară. în cazul în care găseşte întemeiată abţinerea sau recuzarea şi, din cauza abţinerii sau recuzării, nu se poate alcătui completul de judecată la instanţa competentă să soluţioneze cauza, instanţa ierarhic superioară desemnează pentru judecarea cauzei o instanţă egală în grad cu instanţa în faţa căreia s-a formulat abţinerea sau recuzarea."
Aşa cum rezultă din conţinutul prevederilor legale arătate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este singura instanţă supremă a României, situându-se în vârful ierarhiei instanţelor judecătoreşti.
În condiţiile în care cererea de recuzare formulată de recurentul revizuient C.C. vizează toţi judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aceasta este inadmisibilă, pe de-o parte, pentru că nu mai există niciun temei legal pentru formularea unei asemenea cereri, având în vedere modificările dispoziţiilor art. 52 alin. (5) C. proc. pen., aşa cum s-a arătat, iar pe de altă parte, faţă de imposibilitatea soluţionării unei astfel de cereri, în situaţia în care nu mai există nici o altă instanţă ierarhic superioară, instanţei supreme, împrejurare în care formularea cererii care are un asemenea obiect este în contradicţie cu prevederile legale, ce caracterizează competenţa soluţionării lor în sistemul judiciar român.
Examinând recursul declarat de recurentul revizuient C.C. împotriva sentinţei pronunţată în primă instanţă, din oficiu, potrivit art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată recursul declarat de revizuient ca fiind nefondat pentru considerentele ce se vor arăta.
Din analiza cauzei rezultă că prima instanţă în mod judicios a examinat cererea de revizuire formulată de revizuientul C.C. în care acesta a invocat nelegalitatea şi netemeinicia deciziei penale nr. 6586 de la 22 noiembrie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a sentinţei penale nr. 3 de la 18 ianuarie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, atât prin prisma titularului căii extraordinare exercitate, cât şi a condiţiilor prevăzute în art. 393 şi urm. C. proc. pen. ce reglementează revizuirea, în raport cu obiectul hotărârilor arătate.
Astfel, în mod corect, prima instanţă a considerat că nu se impunea examinarea admisibilităţii cerere de revizuire prin prisma calităţii de „parte" a revizuientului C.C., aşa cum arătase în concluziile scrise Ministerul Public, deoarece petiţionarul a formulat cererea de revizuire în calitate de mandatar al numitei D.C., calitate pe care a avut-o şi în cauzele soluţionate prin cele două hotărâri împotriva cărora a fost formulată cererea de revizuire.
De asemenea, Înalta Curte apreciază că prima instanţă a făcut un riguros examen asupra admisibilităţii cererii de revizuire formulată de revizuientul C.C., în raport cu dispoziţiile ce reglementează revizuirea, obiectul deciziei penale nr. 6586 de la 22 noiembrie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi Decizia pronunţată în recursul în interesul legii nr. XVII (17) din 19 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite.
Astfel, s-a evidenţiat faptul că revizuirea constituie un remediu procesual ce poate fi exercitat împotriva hotărârilor judecătoreşti definitive care conţine grave erori de fapt, fiind o adevărată „cale de atac de fapt" ce vizează însă hotărâri prin care a fost rezolvată acţiunea penală, în sensul că s-a dispus una din soluţiile prevăzute de art. 345 C. proc. pen., respectiv de condamnare, de achitare sau de încetare a procesului penal, iar nu împotriva hotărârilor pronunţate în proceduri adiacente, anterioare sau ulterioare rezolvării fondului cauzei.
Or, prin Decizia penală nr. 6586 de la 22 noiembrie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, au fost admise recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi intimatul R.D.O., s-a casat sentinţa atacată şi a fost respinsă plângerea formulată de petiţionara D.C. împotriva rezoluţiei nr. 1313/P/2000 din 5 aprilie 2001 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, pe care a menţinut-o, soluţie ce nu cuprinde o rezolvare a acţiunii penale în sensul art. 345 C. proc. pen., ci doar examinarea legalităţii şi temeiniciei soluţiei de netrimitere în judecată dispusă de procuror prin prisma prevederilor art. 2781 C. proc. pen., ceea ce atrage inadmisibilitatea verificării hotărârii potrivit art. 393 şi urm. C. proc. pen.
Asupra inadmisibilităţii revizuirii unei asemenea hotărâri a fost pronunţată Decizia în recursul în interesul legii cu nr. XVII (17) din 19 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, publicată în M.Of. nr. 542 din 17 iulie 2008, decizie ce are caracter obligatoriu, conform art. 4142 alin. (3) C. proc. pen.
Astfel, prin Decizia mai sus arătată s-a stabilit că cererea de revizuire îndreptată împotriva unei hotărâri judecătoreşti definitive, pronunţată în temeiul art. 278 1 alin. (8) lit. a) şi b) C. proc. pen., este inadmisibilă.
În considerentele deciziei menţionate s-a reţinut că „... Din aceste reglementări de ansamblu ale cazurilor de revizuire şi ale condiţiilor pe care fiecare dintre acestea trebuie să le îndeplinească pentru a constitui motive de revizuire a unei hotărâri judecătoreşti definitive rezultă, deci, că hotărârile judecătoreşti prin care nu se rezolvă fondul cauzei nu pot fi supuse revizuirii. Or, în raport cu soluţiile ce pot fi pronunţate în temeiul art. 2781 alin. (8) lit. a) şi b) C. proc. pen. de către judecătorul care examinează plângerea împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată, nu se poate considera că într-o astfel de etapă procesuală s-ar rezolva fondul cauzei, deoarece niciuna dintre aceste soluţii nu implică stabilirea existenţei faptei şi a vinovăţiei în accepţiunea prevederilor art. 345 C. proc. pen., respectiv prin condamnarea, achitarea inculpatului sau încetarea procesului penal. Pe de altă parte, cât timp prin lege nu este reglementată posibilitatea extinderii exercitării căii extraordinare de atac a revizuirii şi împotriva hotărârilor judecătoreşti pronunţate în soluţionarea plângerilor formulate în temeiul art. 2781 C. proc. pen., o atare cale de atac nu este admisibilă, întrucât în situaţia contrară s-ar contraveni principiului instituit prin art. 129 din Constituţia Românei, potrivit căruia „împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile (...) pot exercita căile de atac, în condiţiile legii."
Aşadar, în mod judicios, prima instanţă a făcut aplicabilitatea deciziei în recursul în interesul legii mai sus arătate, în sensul pronunţării respingerii, ca inadmisibilă cererea de revizuire formulată de revizuientul C.C. împotriva sentinţei penale nr. 6 de la 22 ianuarie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, definitivă prin Decizia penală nr. 6586 de la 22 noiembrie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
De asemenea, prima instanţă, în mod corect a apreciat ca fiind inadmisibilă cererea de revizuire formulată de revizuientul C.C. şi împotriva celei de-a doua sentinţe ce a făcut obiectul cererii de revizuire, respectiv sentinţa penală nr. 3 de la 18 ianuarie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi familie, definitivă prin Decizia penală nr. 5985 de la 18 octombrie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, deoarece prin sentinţa mai sus arătată a fost respinsă, ca inadmisibilă cererea de revizuire formulată de petiţionara D.C. prin mandatar C.C. împotriva sentinţei penale nr. 6 de la 22 ianuarie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, definitivă prin Decizia penală nr. 6586 de la 22 noiembrie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Altfel spus a fost formulată o cerere de revizuire împotriva unei sentinţe prin care s-a soluţionat o cerere de revizuire, ceea ce, pe de-o parte excede dispoziţiilor art. 393 şi urm. C. proc. pen., care vizează numai hotărâri privind rezolvarea acţiunii penale prin soluţiile prevăzute de art. 345 C. proc. pen., situaţie ce nu se regăseşte în cauza de fată, iar pe de altă parte a fost exercitat acelaşi remediu procesual al revizuirii pentru a se verifica tot o revizuire, fiind contrar prevederilor exprese ale legii în materie, neputându-se converti felul şi scopurile căii extraordinare de atac a revizuirii, în cele specifice unei căii ordinare de atac.
În raport cu cele mai sus arătate, Înalta Curte consideră că sentinţa pronunţată în primă instanţă este legală şi temeinică sub toate aspectele.
Faţă de cele mai sus arătate, Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul revizuient C.C. împotriva sentinţei penale nr. 64 din 16 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
În conformitate cu art. 192 alin. (2) C. proc. pen. se va obliga recurentul revizuient la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul revizuient C.C. împotriva sentinţei penale nr. 64 din 16 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurentul revizuient la plata sumei de 300 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 4 iunie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2110/2009. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 2128/2009. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
