ICCJ. Decizia nr. 2386/2009. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTITIE
SECTIA PENALĂ -
Decizia nr. 2386/2009
Dosar nr. 5336/1/2009
Şedinţa publică din 23 iunie 2009
Deliberând asupra recursului penal de faţă, constată următoarele:
Prin încheierea din 11 iunie 2009, pronunţată în dosarul nr. 1754/54/2009, Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a dispus în temeiul art. 3002 raportat la art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen., menţinerea măsurii arestării preventive dispusă faţă inculpatul D.G.F., reţinându-se că subzistă temeiurile care au determinat luarea măsurii preventive şi nu au intervenit elemente noi care să impună punerea în libertate a inculpatului.
Împotriva acestei încheieri, în termen legal a formulat recurs inculpatul.
Prin motivele de recurs, inculpatul critică hotărârea curţii de apel întrucât temeiurile care au determinat arestarea preventivă nu mai subzistă, având în vedere că s-a depăşit durata rezonabilă a arestării preventive, ca urmare a faptului că, în urma deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 1426/2009 a fost reluată judecarea apelurilor formulate împotriva sentinţei de condamnare.
Recurentul a mai susţinut că a executat pedeapsa la care a fost condamnat de prima instanţă.
Examinând hotărârea atacată, sub toate aspectele, conform art. 3856 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul formulat nu este fondat, soluţia pronunţată fiind legală şi temeinică.
Din actele şi lucrările dosarului se reţine că recurentul inculpat a fost condamnat, prin sentinţa penală nr. 108/2008 a Tribunalului Olt, la o pedeapsă de 5 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 12 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 278/2001, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 37 lit. a) C. pen.
Prin aceeaşi hotărâre, a fost admisă cererea inculpatului şi s-a recunoscut, pe cale incidentală, sentinţa penală din 16 octombrie 2007 din cauza CSN/074408 pronunţată de Tribunalul de Înaltă Instanţă din Strasbourg – Franţa şi s-a substituit restul de pedeapsă neexecutat din pedeapsa de 5 ani închisoare pronunţată de instanţa franceză cu pedeapsa principală de 2 ani închisoare.
Ca urmare a aplicării dispoziţiilor art. 39 alin. (2), art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen., s-a dispus ca inculpatul, în final, să execute pedeapsa rezultantă de 5 ani şi 6 luni închisoare.
S-a dedus din pedeapsă, durata arestării preventive de la 4 august 2000 la 8 septembrie 2000 şi cu începere din 9 aprilie 2008, în continuare în România, cât şi a perioadei de arest preventiv executată în Franţa.
Decizia nr. 21 din 30 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a fost casată prin Sentinţa nr. 1426 din 16 aprilie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, cu consecinţa trimiterii spre rejudecare a apelurilor formulate, la aceeaşi instanţă, constatând existenţa unor contradicţii între considerente şi dispozitiv.
Ca urmare a acestei casări, cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova, fază procesuală în care, după cum s-a arătat, a fost menţinută starea de arest a inculpatului D.G.F., în temeiul art. 3002 C. proc. pen., cu referire la art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen.
Potrivit acestor dispoziţii legale, instanţa este datoare să verifice, periodic, dar nu mai târziu de 60 zile, legalitatea şi temeinicia arestării preventive, iar când constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanţa dispune menţinerea arestării preventive.
În cauză, temeiul de drept în baza căruia s-a dispus arestarea preventivă a inculpaţilor l-a constituit art. 148 lit. f) C. proc. pen., care prevede că inculpatul a săvârşito infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
În mod corect, a reţinut instanţa de apel că şi în prezent se menţin temeiurile de fapt şi de drept care au determinat arestarea preventivă a recurentului inculpat.
Pe baza probelor administrate în cauză, s-a reţinut, în fapt, că inculpatul împreună cu inculpata C.V.V., începând cu anul 2004 au început să racoleze persoane de sex feminin pe care, în baza promisiunii că le vor obţine locuri de muncă în Franţa, le ajutau să obţină documentele de călătorie, le achitau taxele de călătorie şi contravaloarea transportului, iar la destinaţie le obligau să practice prostituţia, în condiţiile în care sumele obţinute erau reţinute de către cei doi inculpaţi.
Înalta Curte, în raport de situaţia de fapt reţinută, apreciază că nu au intervenit elemente noi care să determine revocarea arestării preventive având în vedere regimul sancţionator stabilit de lege pentru infracţiunea presupus săvârşită de recurent, pericolul concret pe care lăsarea în libertate a acestuia l-ar prezenta pentru ordinea publică, prin crearea unui sentiment de temere şi insecuritate pentru societatea civilă, pericol care rezultă din natura şi gravitatea faptei, din modalitatea în care se reţine că ar fi fost comisă, precum şi din datele care caracterizează persoana inculpatului.
Totodată, Înalta Curte constată că au fost respectate şi dispoziţiile art. 5 paragraful 3 din C.E.D.O., conform cărora orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c), are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii.
C.E.D.O., referindu-se la „termenul rezonabil al duratei arestării preventive" îl raportează întotdeauna la complexitatea cauzei, atitudinea procesuală a părţilor şi la diligenţele depuse de autorităţile judecătoreşti.
Având în vedere complexitatea cauzei, numărul mare de părţi şi martori, precum şi necesitatea înlăturării oricăror contradicţii sau ambiguităţi, Înalta Curte constată că, chiar în condiţiile reluării ciclului procesual al apelului, instanţele au luat toate măsurile legale pentru judecarea cu celeritate a cauzei, motiv pentru care critica vizând depăşirea termenului rezonabil nu este fondată.
De asemenea, Înalta Curte constată că nici critica referitoare la împrejurarea că pedeapsa stabilită de prima instanţă a fost executată, nu este întemeiată.
Astfel, din actele şi lucrările dosarului rezultă că inculpatul a executat din pedeapsă perioadele cuprinse între 4 august 2008 – 8 septembrie 2008 şi 18 noiembrie 2005 la zi.
Or, în aceste condiţii, pedeapsa de 5 ani şi 6 luni închisoare aplicată prin sentinţa penală de condamnare (care nu este definitivă) ar expira la 13 octombrie 2010.
Mai mult decât atât, după cum se observă din partea introductivă a încheierii atacate, inculpatul în ultimul cuvânt, a arătat că este de acord cu menţinerea stării de arest şi nu a invocat niciunul din motivele invocate în faţa instanţei de recurs.
În consecinţă, în raport de pericolul social concret al faptei presupus săvârşită de inculpat, Înalta Curte apreciază că se impune, în continuare, privarea de libertate a acestuia, motiv pentru care, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul formulat.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul D.G.F. împotriva încheierii din 11 iunie 2009 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în dosarul nr. 1754/54/2009.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 23 iunie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2101/2009. Penal | ICCJ. Decizia nr. 2533/2009. Penal → |
|---|
