ICCJ. Decizia nr. 2596/2009. Penal. Cerere de transfer de procedură în materie penală (Legea 302/2004). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2596/2009
Dosar nr. 517/46/2009
Şedinţa publică din 7 iulie 2009
Asupra recursului de faţă:
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Prin sentinţa penală nr. 5/ F/CC din Camera de consiliu din data de 12 iunie 2009, pronunţată în dosarul nr. 517/46/2009 al Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a admis cererea formulata de autorităţile judiciare elveţiene, D.F.J.P., de recunoaştere şi executare a pedepsei de 2 ani, cu privare de libertate pentru infracţiunile de viol şi constrângere sexuală prevăzute de art. 190 şi art. 189 C. proc. pen. elveţian, aplicată cetăţeanului român M.G.C., prin sentinţa din 24 aprilie 2007, definitivă prin sentinţa pronunţată din 11 ianuarie 2008 de Curtea Supremă a Cantonului Berna a 3-a Cameră de punere sub acuzare.
S-a substituit pedeapsa neexecutată de 2 ani, cu privare de libertate menţionată, o pedeapsă corespunzătoare legii penale române şi anume, pedeapsa de 2 ani închisoare, pentru infracţiunea de viol, prevăzută şi pedepsită de art. 197 alin. (l) C. pen., ce s-a executat în condiţiile art. 57 C. pen., cu aplicarea art. 71 alin. (l) raportat la art. 64 alin. (l) lit. a) şi b) C. pen.
S-a dedus perioada executată în detenţie preventivă de 86 de zile.
S-a dispus emiterea mandatului de executare a acestei pedepse după rămânerea definitivă a casetei hotărâri.
Cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.
S-a reţinut că, la data de 23 aprilie 2009, a fost înregistrată la Curtea de Apel Piteşti, sub nr. 517/46/2009, cererea de recunoaştere şi executare a unei pedepse de 2 ani închisoare, aplicată de autorităţile judiciare din Elveţia, numitului M.G.C., cetăţean român, cerere transmisă Curţii de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Piteşti, căruia i-a fost înaintată de către Ministerul Justiţiei – D.D.I.T. - Serviciul de Cooperare Judiciară Internaţională în materie penală.
Prin această cerere, autorităţile judiciare din Elveţia, respectiv D.F.J.P., O.F.J., Unitatea Extrădări, solicită ca statul român să recunoască şi să pună în executare pedeapsa de 2 ani închisoare, pronunţată în Elveţia, împotriva numitului M.G.C.
În acest sens, a trimis, anexat, o sentinţă pronunţată la data de 11 ianuarie 2008 de către Secţia a III-a Penală a Curţii Supreme a Cantonului Berna, a 3-a Cameră de punere sub acuzare, ce confirmă sentinţa din 24 aprilie 2007 a Tribunalului de district II Biel - Nidau, din care rezultă că persoana menţionată a fost condamnată de tribunal printr-o sentinţă definitivă şi executorie, la o pedeapsă de 2 ani de privare de libertate, cu deducerea a 86 de zile de detenţie preventivă pentru viol şi constrângere sexuală.
Totodată, se arată că numitul M.G.C. a fost convocat pentru executarea pedepsei pronunţată împotriva sa, acesta, însă, nu a dat curs ordonanţei de înfăţişare care i-a fost transmisă la adresa din România, iar conform mesajului Interpool Bucureşti din data de 9 octombrie 2008 a rezultat că M.G.C. se află în România şi, ca urmare, conform art. 2 al Protocolului adiţional la Convenţia privind transferul persoanelor condamnate din 18 decembrie 1997, a solicitat executarea condamnării menţionate în România.
Curtea, examinând această cerere, în raport de toate actele şi lucrările dosarului, constată că în cauză sunt incidente prevederile Titlului V, art. 115 – art. 121 din Legea nr. 302 din 28 iunie 2004, privind cooperarea judiciară în materie penală, cu modificările şi completările ulterioare, vizând recunoaşterea şi executarea hotărârilor penale şi a actelor judiciare.
În acest sens, Curtea reţine că sunt întrunite condiţiile pentru recunoaştere prevăzute de art. 116 din această lege.
Astfel cu privire la condiţia ca asumarea unei asemenea obligaţii de recunoaştere să se facă printr-un tratat internaţional la care ambele state să fie parte, Curtea menţionează că o atare obligaţie este stabilită prin Convenţia europeană asupra transferărilor persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg la 21 martie 1983, ratificată de România prin Legea nr. 76 din 12 iulie 1996, precum şi prin Protocolul adiţional la această Convenţie, ratificat prin OG nr. 92/1999, aprobată prin Legea nr. 511/2001, despre care autorităţile elveţiene fac vorbire în cererea adresată.
Acest Protocol este semnat de toate statele Consiliului Europei, printre care şi România şi Elveţia, astfel că este împlinită condiţia asumării acestei obligaţii, printr-un tratat internaţional, fiind realizată astfel condiţia recunoaşterii în conformitate cu dispoziţiile art. 116 lit. a) menţionate mai sus.
Mai mult, Curtea constată că art. 2 din acest Protocol este pe deplin incident cauzei de faţă, el fiind aplicabil în situaţia când un cetăţean al uneia dintre părţi faţă de care hotărârea de condamnare definitivă a fost pronunţată pe teritoriul unei alte părţi, s-a refugiat pe teritoriul celeilalte părţi, înainte de a fi executat condamnarea, urmărind să se sustragă de la executarea pedepsei aplicată de statul de condamnare, aşa cum de altfel, rezultă şi din cauza de faţă, când condamnatul a fost localizat de interpol pe teritoriul României, deşi urma să execute o pedeapsă cu privare de libertate în Elveţia.
De asemenea, din motivarea nuanţată a hotărârilor instanţelor elveţiene, cu privire la pedeapsa aplicată numitului M.G.C., conform traducerii efectuate în cauză, rezultă că este îndeplinită şi o altă condiţie prevăzută de Legea nr. 302/2004, vizând recunoaşterea hotărârii străine şi anume, respectarea dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din C.A.D.O.L.F., procesul penal desfăşurat în Elveţia fiind în conformitate cu exigenţele unui asemenea proces echitabil cerut de Convenţie.
Fiind întrunite şi celelalte condiţii legale pentru recunoaştere, precizate de art. 116 din Legea nr. 302/2004, Curtea constată că în cauză au fost realizate şi condiţiile prevăzute de art. 117 din aceeaşi lege, vizând procedura de recunoaştere la cererea unui stat străin.
Astfel, Curtea, ascultând concluziile procurorului ce solicită admiterea cererii, şi declaraţiile condamnatului că este de acord cu efectuarea pedepsei în România, va admite această cerere de recunoaştere şi executare a unei pedepse pronunţate de instanţele judiciare elveţiene, de 2 ani închisoare împotriva numitului M.G.C.
De menţionat, că M.G.C. susţine, în apărarea sa, că este nevinovat, însă, Curtea nu poate aprecia asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei acestuia, având în vedere că în această procedură nu se pune in discuţie fondul cauzei, existând asumat prin convenţiile internaţionale încheiate principiul recunoaşterii reciproce a hotărârilor, la care statele părţi s-au obligat.
Aşa fiind, cum se constată îndeplinite condiţiile prevăzute de legea română dar şi de convenţiile internaţionale, cu privire la recunoaşterea hotărârii penale pronunţate de autorităţile elveţiene, urmează ca, în baza art. 114 alin. (4) din Legea nr. 302/2004, a fi substituită pedeapsa neexecutată de 2 ani închisoare, aplicată pentru infracţiunile de viol şi constrângere sexuală prevăzute de art. 190 şi 189 C. proc. pen. elveţian, cu o pedeapsă corespunzătoare potrivit legii penale române.
În acest sens, Curtea va avea în vedere o unică situaţie de fapt, în baza căreia se face încadrarea potrivit legii penale elveţiene, dar şi potrivit legii penale române.
O atare situaţie de fapt, constă în aceea că numitul M.G.C. a fost condamnat de către autorităţile judiciare elveţiene, pentru că în data de 1 iunie 2006, a silit-o pe doamna F., pe un câmp, prin superioritatea sa corporală, la un sex oral, iar după ce 1-a satisfăcut oral, a consumat actul sexual normal, cu tot refuzul ei fizic şi verbal.
Situaţia de fapt arătată este incriminată, potrivit legii penale române de către infracţiunea de viol prevăzut de art. 197 alin. (l) C. pen., aceasta fiind infracţiunea corespondentă infracţiunilor de constrângere prevăzută de art. 189 şi viol, prevăzută de art. 190 C. proc. pen. elveţian, regăsindu-se în conţinutul acestei infracţiuni elementele ce vizează violul şi anume, constrângerea la un act sexual de orice natură fie el normal sau oral.
În consecinţă, Curtea va substitui pedeapsa neexecutată de 2 ani cu privare de libertate, aplicată de autorităţile judiciare elveţiene, pentru infracţiunile prevăzute de art. 189 şi 197 alin. (l) C. proc. pen. elveţian, cu pedeapsa de 2 ani închisoare corespunzătoare din legea română, pentru infracţiunea de viol, prevăzută şi pedepsită de art. 197 alin. (l) C. pen., ce se va executa în condiţiile art. 57 C. pen.
Totodată, întrucât hotărârea sau actul judiciar străin produce efecte juridice conform art. 116 lit. e) din Legea nr. 302/2004 în România, în conformitate cu prevederile Codului penal român, vor fi aplicate şi dispoziţiile art. 71 alin. (l) C. pen., raportat la art. 64 alin. (l) lit. a) şi b) C. pen. şi se va deduce din această pedeapsă perioada executată în detenţie preventivă în Elveţia de 86 de zile.
De asemenea, în condiţiile legii române, se va dispune emiterea mandatului de executare a acestei pedepse, după rămânerea definitivă a prezentei hotărâri.
II. Împotriva acestei sentinţe penale a declarat recurs persoana condamnată M.G.C. criticând-o, ca netemeinică, solicitând casarea ei şi punerea sa în libertate.
Examinând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport de motivul de critică invocat, cât şi din oficiu sub toate aspectele de fapt şi de drept, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte are în vedere că recursul declarat de persoana condamnată M.G.C. se priveşte, ca nefondat şi urmează a fi respins, ca atare, în temeiul dispoziţiile art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
Aceasta, întrucât prima instanţă a statuat în mod legal că în cauză sunt incidente prevederile Titlului V, art. 115 – art. 121 din Legea nr. 302/2004, privind cooperarea judiciară în materie penală, cu modificările şi completările ulterioare, vizând recunoaşterea şi executarea hotărârilor penale şi a actelor judiciare.
Cu privire la cererea autorităţilor judiciare din Elveţia de recunoaştere şi punere în executare a sentinţei ce a fost pronunţată la data de 11 ianuarie 2008 de către Secţia a III-a Penală a Curţii Supreme a Cantonului Berna, a 3-a Cameră de punere sub acuzare, ce confirmă sentinţa din 24 aprilie 2007 a Tribunalului de district II Biel - Nidau, din care rezultă că persoana menţionată a fost condamnată de tribunal printr-o sentinţă definitivă şi executorie, la o pedeapsă de 2 ani de privare de libertate, cu deducerea a 86 de zile de detenţie preventivă pentru viol şi constrângere sexuală.
În acest sens se reţine că în mod legal şi temeinic prima instanţă a constatat a fi întrunite condiţiile pentru recunoaşterea hotărârii străine mai sus-menţionată prevăzutăde art. 116 din Legea nr. 302/2004.
Astfel, cu privire la condiţia ca asumarea unei asemenea obligaţii de recunoaştere să se facă printr-un tratat internaţional la care ambele state să fie parte, se are în vedere că o atare obligaţie este stabilită prin Convenţia europeană asupra transferărilor persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg la 21 martie 1983, ratificată de România prin Legea nr. 76 din 12 iulie 1996, precum şi prin Protocolul adiţional la această Convenţie, ratificat prin OG nr. 92/1999, aprobată prin Legea nr. 511/2001, despre care autorităţile elveţiene fac vorbire în cererea adresată.
Acest Protocol este semnat de toate statele Consiliului Europei, printre care şi România şi Elveţia, astfel că este împlinită condiţia asumării acestei obligaţii, printr-un tratat internaţional, fiind realizată astfel condiţia recunoaşterii în conformitate cu dispoziţiile art. 116 lit. a) menţionate mai sus.
Mai mult, Înalta Curte constată că art. 2 din acest Protocol este pe deplin incident cauzei de faţă, el fiind aplicabil în situaţia când un cetăţean al uneia dintre părţi faţă de care hotărârea de condamnare definitivă a fost pronunţată pe teritoriul unei alte părţi, s-a refugiat pe teritoriul celeilalte părţi, înainte de a fi executat condamnarea, urmărind să se sustragă de la executarea pedepsei aplicată de statul de condamnare, aşa cum de altfel, rezultă şi din cauza de faţă, când condamnatul a fost localizat de interpol pe teritoriul României, deşi urma să execute o pedeapsă cu privare de libertate în Elveţia.
De asemenea, din motivarea hotărârilor instanţelor elveţiene, cu privire la pedeapsa aplicată numitului M.G.C., conform traducerii efectuate în cauză, rezultă că este îndeplinită şi o altă condiţie prevăzută de Legea nr. 302/2004, vizând recunoaşterea hotărârii străine şi anume, respectarea dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din C.A.D.O.L.F., procesul penal desfăşurat în Elveţia fiind în conformitate cu exigenţele unui asemenea proces echitabil cerut de Convenţie.
Fiind întrunite şi celelalte condiţii legale pentru recunoaştere, precizate de art. 116 din Legea nr. 302/2004, Înalta Curte constată că în cauză au fost realizate şi condiţiile prevăzute de art. 117 din aceeaşi lege, vizând procedura de recunoaştere la cererea unui stat străin.
În consecinţă, în mod justificat în temeiul dispoziţiileart. 114 alin. (4) din Legea nr. 302/2004 a fost dispusă substituirea pedepsei neexecutată de 2 ani cu privare de libertate, aplicată de autorităţile judiciare elveţiene, pentru infracţiunile prevăzute de art. 189 şi art. 197 alin. (l) C. proc. pen. elveţian, cu pedeapsa de 2 ani închisoare corespunzătoare din legea română, pentru infracţiunea de viol, prevăzută şi pedepsită de art. 197 alin. (l) C. pen., ce se va executa în condiţiile art. 57 C. pen.
Totodată, întrucât hotărârea sau actul judiciar străin produce efecte juridice conform art. 116 lit. e) din Legea nr. 302/2004 în România, în conformitate cu prevederile Codului penal român, vor fi aplicate şi dispoziţiile art. 71 alin. (l) C. pen., raportat la art. 64 alin. (l) lit. a) şi b) C. pen. şi se va deduce din această pedeapsă perioada executată în detenţie preventivă în Elveţia de 86 de zile.
Văzând şi dispoziţiileart. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de persoana condamnată M.G.C. împotriva sentinţei penale nr. 5/ F din 12 iunie 2009 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurentul persoană condamnată să plătească statului suma de 300 lei cheltuieli judiciare, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 7 iulie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3996/2009. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 2628/2009. Penal → |
|---|
