ICCJ. Decizia nr. 2879/2009. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2879/2009
Dosar nr. 8575/2/2008
Şedinţa publică din 31 august 2009
Asupra recursului penal de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin plângerea adresată Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti la data de 28 iulie 2008, petiţionarul B.J. a solicitat efectuarea de cercetări penale faţă de notarii publici V.I.L. şi R.D., sub aspectul infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), fals intelectual, prevăzută de art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP) şi uz de fals, prevăzută de art. 291 C. pen., susţinând că acestea şi-ar fi îndeplinit, în mod abuziv, atribuţiile de serviciu, în sensul că, deşi numitul S.P. l-ar fi menţionat în testament ca legatar particular, lăsându-i moştenire două parcele de teren situate în Bucureşti, sector 1, notarii publici mai sus-menţionaţi au emis un certificat de calitate de moştenitor, respectiv un certificat suplimentar de moştenitor, în care a fost indicat ca legatar universal doar numitul N.G.S.B.
Prin rezoluţia cu nr. 1227/P/2008 din 20 octombrie 2008 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, în conformitate cu prevederile art. 228 alin. (6) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de notarii publici V.I.L. şi R.D., sub aspectul infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), fals intelectual, prevăzută de art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP) şi uz de fals, prevăzută de art. 291 C. pen., apreciindu-se că faptele reclamate nu există.
Împotriva rezoluţiei cu nr. 1227/P/2008 din 20 octombrie 2008, petiţionarul B.J. a formulat plângere adresată procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti care, în baza art. 278 C. proc. pen., a respins-o ca fiind neîntemeiată, prin rezoluţia cu nr. 1901/II/2/2008 din 27 noiembrie 2008.
În conformitate cu dispoziţiile art. 2781 C. proc. pen., nemulţumit de soluţia de neurmărire penală dată de parchet, petiţionarul B.J. s-a adresat cu plângere Curţii de Apel Bucureşti, competentă să judece cauza în primă instanţă, solicitând admiterea plângerii, desfiinţarea rezoluţiei nr. 1227/P/2008 din 20 octombrie 2008 şi trimiterea cauzei la parchet în vederea începerii urmăririi penale faţă de intimatele V.I.L. şi R.D. sub aspectul faptelor sesizate.
Prin sentinţa penală nr. 66 din 18 martie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petiţionarul B.J. împotriva rezoluţiei cu nr. 1227/P/2008 din 20 octombrie 2008 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
A fost menţinută rezoluţia atacată.
Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., petiţionarul a fost obligat la plata sumelor de 50 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat şi de 500 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către intimata R.D.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a constatat că rezoluţia contestată este legală şi temeinică, din actele premergătoare efectuate, conform art. 224 alin. (1) C. proc. pen., rezultând existenţa unui impediment procesual, respectiv cel prevăzut la art. 10 lit. a) C. proc. pen., care are ca efect dirimant împiedicarea punerii în mişcare sau exercitarea acţiunii penale, situaţie în care, în mod corect, procurorul de caz a făcut aplicarea prevederilor art. 228 alin. (6) C. proc. pen., dispunând o soluţie de neîncepere a urmăririi penale.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs petiţionarul B.J., care a solicitat casarea hotărârii atacate, admiterea plângerii formulate, desfiinţarea rezoluţiei parchetului şi trimiterea cauzei procurorului pentru tragerea la răspundere penală a persoanelor reclamate.
Examinând sentinţa penală recurată, sub toate aspectele de fapt şi de drept, conform prevederilor art. 3856 C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul declarat de petiţionarul B.J. este nefondat, pentru următoarele considerente:
Ca o garanţie a respectării legalităţii în procesul penal, legiuitorul a prevăzut posibilitatea ca orice persoană nemulţumită de soluţiile de neurmărire penală dispuse de procuror, să facă plângere împotriva acestora.
În concepţia legiuitorului, poate face o astfel de plângere orice persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate.
Accesul liber la justiţie este reglementat de legiuitor, iar cel nemulţumit de soluţia dată de procuror se poate adresa judecătorului de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă, aşa cum de altfel, a procedat şi petiţionarul, prin plângerea ce face obiectul verificării în cauza de faţă.
Înalta Curte constată că pentru a se putea începe urmărirea penală este necesară îndeplinirea a două condiţii.
Prima condiţie constă în existenţa acelui minim de date care permit organului de urmărire penală să considere că s-a săvârşit în mod cert o infracţiune, caz în care organul de urmărire penală poate deţine informaţiile, fie direct din sesizarea făcută, fie din actele premergătoare desfăşurate ulterior sesizării.
Cea de a doua condiţie necesară începerii urmăririi penale rezultă din art. 228 C. proc. pen. şi constă în inexistenţa cazurilor de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale, prevăzute în art. 10 C. proc. pen., cu excepţia celui prevăzut la lit. b1). Intervenţia unui astfel de caz, rezultând fie din actele prin care a fost sesizat organul de urmărire penală, fie din actele premergătoare efectuate în urma sesizării, poate determina ca în locul începerii urmăririi penale să funcţioneze instituţia neînceperii urmăririi penale.
Înalta Curte constată că, în mod justificat, s-a reţinut în cauză că nu se poate începe urmărirea penală faţă de intimatele V.I.L. şi R.D. sub aspectul infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), fals intelectual, prevăzută de art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP) şi uz de fals, prevăzută de art. 291 C. pen., întrucât din actele premergătoare efectuate rezultă existenţa cauzei care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale prevăzută de art. 10 lit. a) C. proc. pen.
Astfel, din cercetările efectuate în cauză a rezultat că, numitul S.P., având dublă cetăţenie, română şi americană, a decedat la data de 25 ianuarie 2005, având ultimul domiciliu în S.U.A. – Stat Vermont, localitatea Williston. La data de 3 martie 2004, în faţa unui notar public din Montpelier – Vermont, defunctul a întocmit un testament, prin care a revocat toate liberalităţile dispuse anterior, exprimându-şi dorinţa de a lăsa întreaga moştenire vărului său B.N., iar în cazul decesului acestuia, fiului său G.N., cu excepţia sumei de 5.000 dolari SUA, lăsată soţilor W., a altei sume de 5.000 dolari SUA, lăsată soţilor K., precum şi cu excepţia „foloaselor a două parcele de proprietate situate în Bucureşti", lăsate soţilor B.J. şi B.D.
Conform dispoziţiilor testamentare, la data de 14 august 2006, numitul N.G.S.B. s-a adresat Biroului Notarial „M.", solicitând eliberarea unui certificat de moştenitor.
Pe baza cererii şi a documentelor anexate, notarul public R.D. a eliberat certificatul de calitate de moştenitor cu nr. 181 din 15 august 2005, în care a atestat faptul că, raportat la masa succesorală rămasă de pe urma defunctului S.P., numitul N.G.S.B. are calitatea de legatar universal, urmând a dobândi întreaga moştenire, mai puţin legatele particulare executate în S.U.A.
Ulterior, notarul public V.I.L., din cadrul aceluiaşi Birou Notarial „M.", a eliberat, la cererea numitului N.G.S.B., certificatul suplimentar de moştenitor, înregistrat sub nr. 315 din 15 decembrie 2006, în care a menţionat că, în masa succesorală rămasă de pe urma defunctului S.P. sunt incluse şi drepturile de proprietate asupra imobilului din Bucureşti, sector 1, alcătuit din teren în suprafaţă de 286,67 mp şi construcţii, reprezentând un apartament compus din 2 camere şi dependinţe, cu o suprafaţă construită la sol de 154,79 mp, care reprezentau cele două parcele de proprietate menţionate de defunct în testamentul din 3 martie 2004 emis de autorităţile americane.
Prin acest testament, depus în copie tradusă, s-au instituit, conform art. 3 lit. c), legatar universal – N.B., iar numiţii B.J. şi B.D. – legatari cu titlu particular, lăsându-se acestora din urmă „foloasele a două parcele proprietate în Bucureşti, România".
Din copiile actelor existente în dosarele notariale, cât şi din declaraţia notarului public V.I.L., a rezultat că, la eliberarea celor două certificate de moştenitor, au fost avute în vedere întocmai dispoziţiile testamentului întocmit de defunctul Popovici Sorin, dispoziţii care au fost aplicate conform regulilor succesiunii testamentare, astfel cum acestea sunt reglementate în legislaţia română.
În conformitate cu dispoziţiile Codului civil ce reglementează devoluţiunea testamentară, sarcina executării legatelor cu titlu particular revine legatarului universal, în speţă numitului N.G.S.B. În plus, legatarul particular, calitate avută în cauză de petiţionarul B.J., are vocaţie succesorală numai în privinţa bunurilor determinate sau determinabile, cerinţă neîndeplinită de bunurile imobile la care defunctul a făcut referire în art. 3 din testament, în care a precizat că lasă familiei B. „două parcele de proprietate situate în Bucureşti", parcele care practic nu erau identificabile la momentul redactării testamentului.
Modul defectuos în care a fost redactat testamentul, sub aspectul instituirii legatului cu titlu particular în favoarea numiţilor B.J. şi B.D., a justificat atitudinea intimatelor V.I.L. şi R.D. de a nu proceda la citarea acestora, apreciind în mod justificat că nu erau îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, respectiv ale art. 887 C. civ. Potrivit acestui articol, testamentul cu titlu particular are ca obiect unul sau mai multe bunuri determinate sau determinabile. Or, dispoziţia din testament în sensul că cei doi – B.J. şi B.D. – primesc „toate foloasele a două parcele de proprietate situate în Bucureşti, România", nu îndeplineşte cerinţele Codului civil, sub aspectul determinării obiectului legatului cu titlu particular.
De asemenea, prin dispoziţiile art. 75 din Legea nr. 36/1995 se prevede că, în cadrul procedurii succesorale notariale, în situaţia în care, printr-un testament autentic, s-a instituit un legatar universal (situaţie care se regăseşte în cauză), notarul public procedează doar la citarea acestuia, neavând obligaţia de a proceda şi la citarea legatarilor cu titlu particular.
Pe de altă parte, potrivit art. 899 C. civ., legatarul singular intră în posesia lucrului legat din ziua în care a cerut prin justiţie sau i s-a încuviinţat de bună voie predarea legatului, iar predarea legatului cu titlu particular este în sarcina legatarului universal. În toate situaţiile însă, legatarul cu titlu particular trebuie să-şi dovedească calitatea de legatar dar, mai ales, a obiectului legatului.
Din coroborarea tuturor acestor dispoziţii rezultă că, prin emiterea celor două certificate de moştenitor în modalitatea expusă mai sus, notarii publici au aplicat, în mod corect, dispoziţiile legale în materie, nereieşind indicii privind încălcarea atribuţiilor de serviciu sau consemnarea unor împrejurări necorespunzătoare realităţii, cu prilejul emiterii celor două certificate de moştenitor.
În plus, certificatul de moştenitor face doar dovada calităţii de moştenitor şi a întinderii drepturilor acestuia asupra masei succesorale, nefiind de natură a aduce atingere drepturilor altor persoane cu privire la moştenire, persoane care, în conformitate cu prevederile art. 88 din Legea nr. 36/1995 se pot adresa notarului public pentru eliberarea unui certificat de moştenitor suplimentar sau se pot adresa chiar instanţei civile, pentru anularea certificatelor de moştenitor emise anterior.
În aceste condiţii, Înalta Curte constată că, în mod corect, procurorul a apreciat că, faptele reclamate de petiţionarul B.J., ca fiind comise de notarii publici V.I.L. şi R.D., nu există, actele premergătoare efectuate în cauză stabilind, în mod neechivoc, că acestea au acţionat în cadrul şi cu respectarea legii, nesăvârşind vreo faptă cu conotaţie penală.
Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat recursul declarat de petiţionarul B.J. împotriva sentinţei penale nr. 66 din 18 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul petiţionar la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat recursul declarat de petiţionarul B.J. împotriva sentinţei penale nr. 66 din 18 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurentul petiţionar la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 31 august 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2871/2009. Penal. Menţinere măsură de... | ICCJ. Decizia nr. 2883/2009. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
