ICCJ. Decizia nr. 2887/2009. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2887/2009
Dosar nr. 6935/1/2009
Şedinţa publică din 31 august 2009
Asupra recursului penal de faţă:
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 14 august 2009, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. 44891/3/2008 (1445/2009), s-a dispus, printre altele, menţinerea stării de arest a inculpaţilor R.C. şi R.(N.)N., în temeiul prevederilor art. 3002 C. proc. pen. combinat cu art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că, verificând legalitatea arestării preventive a inculpaţilor, s-a constatat că temeiurile care au stat la baza luării acestei măsuri subzistă, impunând în continuarea privarea de libertate a acestora.
Împotriva încheierii din 14 august 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti au declarat recurs, în termen legal, inculpaţii R.C. şi R.(N.)N., care, prin apărătorul desemnat din oficiu, au solicitat admiterea acestuia, casarea încheierii atacate şi revocarea măsurii arestării preventive.
Înalta Curte, examinând motivele de recurs invocate, cât şi din oficiu cauza, potrivit art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., constată că recursul declarat de inculpaţi este nefondat, pentru următoarele considerente:
Prin sentinţa penală nr. 459 din 28 aprilie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, în temeiul dispoziţiilor art. 13 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) şi art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), a fost condamnat inculpatul R. (fost N.)N. la pedeapsa de 6 ani închisoare şi 3 ani pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de minori.
Prin aceeaşi sentinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 13 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), art. 74 lit. a) şi art. 76 lit. b) C. pen., a fost condamnată inculpata R.C. la pedeapsa de 4 ani închisoare şi 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de minori.
În sarcina acestora s-a reţinut că, în perioada aprilie 2003-septembrie 2005, aflându-se în Spania, l-au exploatat pe minorul F.A., în vârstă de 8 ani, obligându-l, prin abuz de autoritate şi profitând de imposibilitatea minorului de a se apăra şi de a-şi exprima voinţa (datorită vârstei fragede), să cerşească şi să fure în localităţile Cordoba şi Albacete.
Împotriva hotărârii primei instanţei au declarat apel inculpaţii R.C. şi R.(N.)N., apel care formează obiectul dosarului nr. 44891/3/2008 (1445/2009) al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
La termenul din 14 august 2009, fixat pentru judecarea apelului, instanţa de control judiciar, respectiv Curtea de Apel Bucureşti, verificând legalitatea şi temeinicia arestării preventive, a menţinut starea de arest a inculpaţilor, pronunţând încheierea atacată cu recurs în prezenta cauză.
Cu privire la această dispoziţie a instanţei, Înalta Curte constată următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 5 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană are dreptul la libertate şi nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa.
De la această regulă, există însă excepţia privării licite de libertate, circumscrisă cazurilor prevăzute în mod expres şi limitativ de dispoziţiile art. 5 paragraful 1 lit. c). Potrivit textului invocat, o persoană poate fi privată de libertate dacă a fost arestată sau reţinută în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia.
În materia privării de libertate, Convenţia trimite, în esenţă, la legislaţia naţională şi la aplicabilitatea dreptului intern.
Legalitatea sau regularitatea detenţiei obligă ca, arestarea preventivă a unei persoane să se facă în conformitate cu normele de fond şi de procedură prevăzute de legea naţională, care, la rândul lor, trebuie să fie compatibile cu dispoziţiile convenţiei şi să asigure protejarea individului împotriva arbitrariului.
Altfel spus, să se poată demonstra că detenţia acelei persoane este conformă cu scopul prevăzut de art. 5 paragraful 1.
În cauza supusă analizei, Înalta Curte constată respectate, deopotrivă, atât dispoziţiile cuprinse în legea internă, cât şi exigenţele ce decurg din prevederile Convenţiei.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 160b alin. (1) C. proc. pen., instanţa de judecată, în exercitarea atribuţiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea şi temeinicia arestării preventive.
Conform alin. (3) al aceluiaşi articol „când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispune prin încheiere motivată, menţinerea arestării preventive".
În cauză, instanţa de apel a constatat că temeiurile de fapt şi de drept – art. 148 lit. f) C. proc. pen., care au stat la baza luării măsurii arestării preventive subzistă, impunând în continuare privarea de libertate a inculpaţilor.
Împrejurările în care au fost comise faptele de către inculpaţi (soţ şi soţie), constând în transportarea ilegală a minorului F.A., în vârstă de 8 ani, în Spania, în scopul executării unei munci, în mod forţat, cu încălcarea normelor legale vizând condiţiile de muncă, respectiv obligarea acestuia la practicarea cerşetoriei, fie pe stradă, fie în staţiile de metrou (oraşul Albacete fiind un important nod de circulaţie, care dispune de o reţea de trenuri de mare viteză), precum şi crearea unei pseudolegalităţi cu privire la apartenenţa minorului la familia inculpatului R.(N.)N. (inculpatul realizând, în mod fraudulos, recunoaşterea paternităţii asupra minorului, provenit dintr-o relaţie ocazională a mamei sale, F.M., în vârstă de 16 ani) sunt aspecte care subliniază caracterul periculos al activităţilor desfăşurate de inculpaţi pe o perioadă mare de timp (aproximativ 2 ani), cât şi faptul că, prin abuz de autoritate, au ştiut să manipuleze conştiinţe şi caractere în formare, cu consecinţe grave asupra demnităţii şi libertăţii persoanei.
Din probele administrate în cauză a rezultat că, atunci când nu o puneau pe partea vătămată să cerşească, cei doi inculpaţi îi solicitau să fure bani sau bunuri din magazine, partea vătămată stând mai mult pe străzi, de dimineaţă, până noaptea în jurul orelor 2400, fiind supravegheată în permanenţă de cei doi inculpaţi.
Întrucât nu mai dorea să cerşească şi să fure, de multe ori partea vătămată F.A. a fugit de la cei doi inculpaţi, fiind prins de poliţiştii spanioli, cărora deşi le spunea ce i se întâmpla, aceştia nu îl credeau şi îl duceau înapoi la cei doi inculpaţi sau îi lăsau pe inculpaţi să îl ia de la poliţie, atunci când veneau după acesta, iar când ajungeau acasă, partea vătămată era legată cu un lanţ de mână şi de picior pentru a nu mai fugi.
În aceste condiţii, Înalta Curte apreciază că lăsarea în libertate a inculpaţilor prezintă pericol concret pentru ordinea publică, prin crearea unui sentiment de insecuritate şi neîncredere în buna desfăşurare a justiţiei.
De asemenea, Înalta Curte constată că au fost respectate în cauză şi dispoziţiile art. 5 paragraful 3 din Convenţie, referitoare la dreptul oricărei persoane arestate de a fi judecată într-un termen rezonabil.
Prevederile din Convenţie instituie un regim juridic diferit al măsurii arestării preventive dispuse înainte de pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti de condamnare, faţă de arestarea preventivă menţinută printr-o hotărâre de condamnare, diferenţă generată de împrejurarea că în cea de-a doua ipoteză, arestarea preventivă se fundamentează pe concluziile unei judecăţi, desfăşurată cu respectarea exigenţelor art. 6 din Convenţie, inculpatul fiind condamnat pentru săvârşirea cu vinovăţie a unei infracţiuni.
Pe de altă parte, asemenea fapte neurmate de o ripostă fermă a societăţii ar întreţine climatul infracţional şi ar crea făptuitorilor impresia că pot persista în sfidarea legii.
Faptul că a fost pronunţată o hotărâre de condamnare în cauză nu alterează prezumţia de nevinovăţie, limitarea libertăţii persoanei încadrându-se în dispoziţiile legii.
Toate aceste aspecte justifică dispoziţia instanţei de apel, în sensul menţinerii arestării preventive, astfel că, Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii R.C. şi R.(N.)N. împotriva încheierii din 14 august 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. 44891/3/2008 (1445/2009).
Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurenţii inculpaţi la plata sumelor de câte 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care sumele de câte 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se vor avansa din fondul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii R.C. şi R.(N.)N. împotriva încheierii din 14 august 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. 44891/3/2008 (1445/2009).
Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumelor de câte 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care sumele de câte 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se vor avansa din fondul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 31 august 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2883/2009. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 2149/2009. Penal. Infracţiuni la legea... → |
|---|
