ICCJ. Decizia nr. 2947/2009. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2947/2009
Dosar nr. 7276/1/2009
Şedinţa publică din 14 septembrie 2009
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 1 septembrie 2009, pronunţată în dosarul nr. 2652/101/2008, Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a dispus, printre altele, menţinerea măsurii arestării preventive faţă de inculpaţii D.Z. şi D.S., în temeiul art. 3002 raportat la art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de Apel Craiova a reţinut că, verificând legalitatea şi temeinicia arestării preventive a inculpaţilor, s-a constatat că temeiurile care au stat la baza luării acestei măsuri subzistă, impunând în continuare privarea de libertate a acestora.
Împotriva încheierii de şedinţă sus-arătate a declarat recurs inculpatul D.S., susţinând, prin apărătorul desemnat din oficiu, că nu mai prezintă pericol concret pentru ordinea publică şi că se impune revocarea măsurii arestării preventive.
Înalta Curte, examinând motivele de recurs invocate, cât şi întreaga cauză, potrivit dispoziţiilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi dezvoltate în continuare.
Prin sentinţa penală nr. 368 din 7 octombrie 2008 a Tribunalului Mehedinţi, pronunţată în dosarul nr. 2652/101/2008, în baza art. 7 raportat la art. 2 din Legea nr. 39/2003, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), inculpatul D.S. a fost condamnat la o pedeapsă de 4 ani închisoare şi interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., precum şi la pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe o durată de 2 ani.
În baza art. 270 din Legea nr. 86/2006, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), acelaşi inculpat a fost condamnat la 4 ani închisoare cu interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. şi la 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.
În baza art. 33 şi art. 34 C. pen., inculpatul va executa pedeapsa cea mai grea, adică 4 ani închisoare cu interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., în condiţiile art. 71 C. pen. şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., pe o durată de 2 ani.
În baza art. 350 C. proc. pen., a fost menţinută starea de arest a inculpatului.
Împotriva hotărârii primei instanţe, inculpatul D.S. a declarat recurs, cauza făcând obiectul dosarului nr. 2652/101/2008 al Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
La termenul din 1 septembrie 2009, fixat pentru judecarea apelului, instanţa de control judiciar, verificând legalitatea şi temeinicia arestării preventive, a menţinut starea de arest a inculpatului, pronunţând încheierea atacată cu recurs în prezenta cauză.
Este adevărat că potrivit art. 5 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale şi art. 23 alin. (1) din Constituţia României, nimeni nu poate fi privat de libertate.
În aceleaşi texte însă, sunt înscrise, totodată, şi excepţii de la regula generală sus-menţionată.
Astfel, în art. 5 paragraful 1 lit. e) din Convenţie, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, se prevede că „se exceptează de la dreptul de a nu putea fi lipsit de libertate şi cel care a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţilor judiciare competente sau când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune, ori când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia".
Pe de altă parte, art. 20 din Constituţia României prevede că „dispoziţiile constituţionale vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte, iar dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile omului la care România este parte şi legile române, au prioritate reglementările internaţionale".
În raport de normele internaţionale menţionate, cu referire expresă la excepţia prezentată de arestare preventivă, s-a stipulat printre altele, că privarea de libertate trebuie să se realizeze numai în formele legale şi după procedura prevăzută de legislaţia fiecărui stat, conform Convenţiei, respectiv cu respectarea dispoziţiilor generale înscrise în legea procesual penală prin raportare la dispoziţiile constituţionale.
Reiese, aşadar, că dispunerea măsurii arestării preventive şi menţinerea acesteia trebuie să se facă cu respectarea dispoziţiilor generale înscrise în legea procesual penală, fiind subordonate dovedirii interesului superior pe care-l deservesc.
Potrivit art. 160b alin. (1) C. proc. pen., instanţa de judecată, în exercitarea atribuţiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea şi temeinicia arestării preventive.
Conform alin. (3) al aceluiaşi articol „când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate dispune, prin încheiere motivată, menţinerea arestării preventive".
În cauză, aşa cum rezultă din încheierea de şedinţă atacată, instanţa de apel a procedat la efectuarea verificărilor dispuse de legea procesual penală şi a constatat că temeiurile de fapt şi de drept care au stat la baza luării măsurii arestării preventive subzistă, impunând în continuare privarea de libertate a inculpaţilor D.S. şi D.Z.
Infracţiunile săvârşite de inculpat aduc atingere unor valori importante apărate de legea penală, reprezentând totodată una dintre cele mai grave forme ale criminalităţii organizate, astfel că o eventuală lăsare în libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică, prin crearea unui sentiment de insecuritate şi neîncredere în buna desfăşurare a justiţiei.
Pe de altă parte, asemenea fapte neurmate de o ripostă fermă a societăţii ar întreţine climatul infracţional şi ar crea făptuitorilor impresia că pot persista în sfidarea legii.
Faptul că a fost pronunţată o hotărâre de condamnare în cauză nu alterează prezumţia de nevinovăţie, limitarea libertăţii persoanei încadrându-se în dispoziţiile legii.
Toate aceste aspecte învederate justifică dispoziţia instanţei de apel în sensul menţinerii arestării preventive, astfel că Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpat.
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul D.S. împotriva încheierii din 1 septembrie 2009 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în dosarul nr. 2652/101/2008.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 14 septembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2942/2009. Penal | ICCJ. Decizia nr. 2953/2009. Penal. Menţinere măsură de... → |
|---|
