ICCJ. Decizia nr. 3203/2009. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3203/2009
Dosar nr. 7795/1/200.
Şedinţa publică din 12 octombrie 2009
Asupra recursului penal de faţă;
Prin încheierea din 30 septembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în baza art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992 a fost respinsă cererea formulată de către inculpatul S.G. privind sesizarea Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a disp. art. 327 alin. (3) C. proc. pen.
În baza art. 300/2 rap. la art. 160/b alin. (1) şi (3) C. proc. pen., s-a menţinut starea de arest a aceluiaşi inculpat.
S-a reţinut că în conformitate cu dispoziţiile art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992 (republicată), Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia, dacă excepţia a fost invocată de către una din părţi, de către procuror sau din oficiu de către instanţa de judecată şi dacă prevederile ce fac obiectul excepţiei nu au fost constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
Aliniatul 6 al art. 29 din Legea nr. 47/1992 prevede că dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1)-(3), instanţa respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.
Analizând, din această perspectivă, excepţia de neconstituţionalitate invocată de către apelantul-inculpat S.G., Curtea de Apel reţine că aceasta are ca obiect dispoziţiile art. 327 alin. (3) C. proc. pen., potrivit cărora "Dacă ascultarea vreunuia dintre martori nu mai este posibilă, instanţa dispune citirea depoziţiei date de acesta în cursul urmăririi penale şi va ţine seama de ea la judecarea cauzei".
Invocarea excepţiei de neconstitutionalitate menţionate s-a realizat cu ocazia soluţionării, printre altele, a apelului declarat de către inculpatul S.G. împotriva sentinţei penale nr. 1538 din 23 decembrie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II - a penală, şi după ce instanţa de apel, constatând lipsa oricărui rezultat al demersurilor efectuate timp de aproximativ 6 luni în vederea audierii a doi martori cu identitate protejată, a făcut aplicarea dispoziţiilor legale a căror neconstitutionalitate se invocă.
Luarea în considerare a stadiului procesual şi a împrejurărilor concrete în care a fost invocată excepţia analizată se impune în prezenta cauză pentru a se stabili în ce măsură ea tinde în mod real la constatarea neconstitutionalităţii unei prevederi legale de care depinde soluţionarea cauzei, cu respectarea competenţelor Curţii Constituţionale, sau la cenzurarea unei măsuri a instanţei de judecată într-un alt cadru decât cel al controlului judiciar exercitat în căile de atac.
Aceasta deoarece admisibilitatea unei excepţii de neconstitutionalitate nu poate fi examinată printr-o verificare pur formală a condiţiilor prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, ci reclamă în mod necesar şi o analiză a scopului real în care a fost invocată, pentru a se evita astfel un eventual gir dat unui exerciţiu al dreptului procesual neconcordant cu raţiunea legală a acelui drept.
În cauză de faţă, Curtea apreciază că îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a excepţiei de neconstitutionalitate este doar aparentă, autorul acesteia tinzând nu la constatarea neconstitutionalitătii unor prevederi legate semnificativ de soluţionarea cauzei, ci la cenzurarea unei măsuri deja dispuse de către instanţă în procedura judiciară, prin intermediul unui control de constituţionalitate, ceea ce contravine specificului şi finalităţii acestui control.
Astfel, cu ocazia cercetării judecătoreşti în primă instanţă, la termenul din data de 09 decembrie 2008, Tribunalul a constatat imposibilitatea audierii martorilor "D.F." şi "C.H." - nume de cod şi a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 327 alin. (3) C. proc. pen. Măsura a fost dispusă în prezenţa inculpatului S.G., asistat de aceiaşi apărători aleşi, fără a se formula obiecţiuni faţă de aplicarea acestui text de lege în condiţiile menţionate.
Măsura instanţei şi eventuala neconstituţionalitate a textului de lege aplicat nu au fost criticate nici cu ocazia declarării apelului (nemotivat de altfel, până la acest moment), deşi date fiind consecinţele acestei măsuri inculpatul ar fi avut în mod evident interesul să le invoce.
Nici cu ocazia soluţionării cauzei în apel, pe parcursul termenelor de judecată acordate în perioada 06 aprilie 2009 -30 septembrie 2009 în vederea audierii celor doi martori cu identitate protejată (a căror neprezentare s-a datorat aceloraşi cauze ca şi în primă instanţă), apelantul-inculpat nu a înţeles să critice neconcordanţa dintre dispoziţiile legale aplicabile în procedura de ascultare a martorilor şi legea fundamentală a ţării.
Invocarea excepţiei de neconstituţionalitate s-a realizat doar în momentul în care instanţa de apel, constatând la rândul său imposibilitatea audierii celor doi martori pentru motive similare ca şi prima instanţă, a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 327 alin. (3) C. proc. pen.
Or, având în vedere contextul procesual menţionat, dar şi motivele invocate în susţinerea admisiblităţii excepţiei de către autorul acesteia, Curtea constată că procedeul ales de către apelantul-inculpat exprimă mai ales nemulţumirea acestuia faţă de modul concret de administrare a probatoriilor în prezenta cauză, şi mai puţin faţă de neconcordanţa strictă dintre dispoziţiile art. 327 alin. (3) C. proc. pen. şi prevederile constituţionale. Invocarea excepţiei de neconstituţionalitate a acestui text de lege tinde astfel la a conferi în mod nejustificat instanţei constituţionale atribuţii specifice instanţelor judiciare, cu încălcarea competenţei recunoscute de lege forului constituţional.
Având în vedere dispoziţiile art. 57 din Constituţie, Curtea de Apel apreciază că exercitarea dreptului procesual prevăzut de art. 29 din Legea nr. 47/1992 nu s-a realizat în concordanţă şi în vederea atingerii scopului pentru care acest drept a fost recunoscut de lege, iar sesizarea Curţii Constituţionale ar fi nejustificată şi de natură a determina tergiversarea soluţionării cauzei.
Caracterul nejustificat al sesizării Curţii Constituţionale este relevat şi de motivele pur formale invocate în susţinerea excepţiei, motive ce au fost în repetate rânduri avute în vedere de către Curte la soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate a disp. art. 327 alin. (3) C. proc. pen. soluţionate anterior. Chiar dacă nici una dintre deciziile pronunţate anterior nu a constatat neconstituţionalitatea art. 327 alin. (3) C. proc. pen. [justificându-se astfel formal îndeplinirea condiţiei prevăzute de arte 29 alin. (3)din Legea nr. 47/1992], totuşi nu se poate face abstracţie de orientarea constant afirmată de către Curte în deciziile nr. 16 din 15 ianuarie 2008, 334 din 18 martie 2008 şi 935 din 23 septembrie 2008, în care, raportându-se la aceleaşi prevederi constituţionale şi europene, a respins excepţia invocată.
Totodată, orientarea Curţii este cu atât mai evidentă în deciziile pronunţate la sfârşitul anului 2008 şi în cursul anului 2009, în cuprinsul cărora instanţa constituţională se limitează la a face trimitere la jurisprudenţa sa anterioară, fără a mai examina distinct susţinerile autorilor excepţiilor (deciziile nr. 1244 din 18 noiembrie 2008, 1381 din 16 decembrie 2008, 221 din 17 februarie 2009, 677 din 05 mai 2009 şi 848 din 09 iunie 2009).
Pentru aceste considerente, Curtea de Apel a apreciat că stadiul procesual în care a fost invocată excepţia analizată, finalitatea urmărită de autorul excepţiei, contrară scopului real al art. 29 din Legea nr. 47/1992 şi motivele pur formale invocate în susţinerea excepţiei, supuse în repetate rânduri cenzurii Curţii Constituţionale, justifică aprecierea excepţiei ca inadmisibilă, cu respingerea, în consecinţă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale.
Asupra stării de arest preventiva inculpatului, s-a reţinut că prin sentinţa penală nr. 1538 din 23 decembrie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II a penală in dosarul 11875/3/2008, a fost condamnat inculpatul S.G., la pedeapsa rezultantă de 15 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 10 rap. la art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 75 lit. a) C. pen. şi art. 10 rap. la art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) si art. 75 lit. a) C. pen., reţinându-se că, in toamna anului 2006, împreuna cu coinculpatul D.S. si alţii, a organizat procurarea, deţinerea, transportul pe ruta Turcia-România a cantităţii de 10 kg heroină in vederea vânzării, droguri descoperite de către autorităţile bulgare la data de 28 noiembrie 2006 asupra cetăţeanului român C.V., iar in primăvara anului 2007, împreuna cu acelaşi coinculpat, a organizat introducerea pe teritoriul tarii noastre a cantităţii de 2947,1 grame heroina in vederea vânzării, droguri descoperite la data de 28 martie 2007 pe raza Municipiului Bucureşti.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea de Apel a constatat că temeiurile care au determinat arestarea iniţială a inculpatului se menţin neschimbate, justificând privarea de libertate în continuare a acestuia pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal.
Astfel, în cauză există indicii temeinice, în accepţiunea prevăzută de art. 68/1 C. proc. pen., ce justifică presupunerea rezonabilă că inculpatul că a săvârşit anumite fapte prevăzute de legea penală, astfel cum rezultă din procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante, rapoartele de constatare tehnico-ştiinţifică, procesul-verbal de supraveghere operativa, procesele-verbale întocmite de investigatorii sub acoperire, procesele-verbale întocmite de organele de politie judiciara, procesele-verbale de redare a convorbirilor telefonice, actele procedurale comunicate de autorităţile bulgare, declaraţiile martorilor cu nume de cod „M.C.", "C.M." ş.a, înregistrările video in mediul ambiental şi celelalte mijloace de probă avute în vedere la pronunţarea sentinţei instanţei de fond.
Pe de altă parte, se constată că sunt îndeplinite în continuare şi condiţiile prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen., pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunile deduse judecăţii fiind închisoarea în împrejurările săvârşirii faptelor, periculozitatea socială ridicată a activităţii de organizare a traficului ilicit de droguri, amploarea acestui gen de infracţiuni ce pun in pericol sănătatea publică şi circumstanţele personale ale inculpatului, se constituie în date că lăsarea acestuia în libertate ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică.
Sub acest aspect, Curtea de Apel a apreciat că toate argumentele ce au justificat până la acest moment procesual menţinerea stării de arest preventiv a inculpatului îşi menţin valabilitatea şi nu se constată apariţia unor elemente noi, care să ducă la concluzia că o atare măsură nu mai este de natură a corespunde scopului său legal.
S-a apreciat că perioada de 17 luni de detenţie preventivă a inculpatului S.G. nu este de natură a depăşi, nici la acest moment procesual, rezonabilitatea ce trebuie să o caracterizeze, având în vedere în acest sens criteriile constant afirmate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi anume complexitatea cauzei şi a tuturor împrejurărilor ce trebuie lămurite, particularităţile administrării probatoriului şi comportamentul autorităţilor, cărora nu li se pot imputa întârzieri nejustificate în derularea procesului.
În acest context, având în vedere şi stadiul în care se află prezenta cauză, respectiv apel declarat de inculpat împotriva hotărârii de condamnare, Curtea de Apel a apreciat că menţinerea măsurii arestării preventive este necesară şi justificată în vederea realizării scopului procesului penal, iar o altă măsură preventivă, restrictivă de libertate, nu este suficientă pentru a garanta prezenţa inculpatului la derularea procesului şi atingerea finalităţii acestuia.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpatul S.G., susţinând în esenţă că excepţia de neconstitutionalitate invocată întruneşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de lege pentru a putea fi sesizată Curtea Constituţională, iar în ce priveşte starea de arest-că nu mai subzistă temeiurile care au determinat luarea acestei măsuri faţă de inculpat şi nu au intervenit temeiuri noi care să impună menţinerea inculpatului în stare de arest preventiv.
Examinând încheierea recurată prin prisma criticilor formulate şi din oficiu conform art. 385/6 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
În ce priveşte excepţia de neconstitutionalitate a art. 327alin. (3) C. proc. pen., Curtea reţine că aceasta nu întruneşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992,astfel încât în mod corect instanţa de apel a respins cererea inculpatului de sesizare a Curţii Constituţionale.
În acest sens, se constată că pe calea excepţiei invocate se tinde în realitate la cenzurarea unei măsuri dispuse de instanţă în cursul procesului, atribut care nu aparţine Curţii Constituţionale, ci instanţei de control judiciar (în speţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care va putea aprecia, în măsura în care va fi investită cu soluţionarea recursului, pe fondul cauzei, dacă în speţă s-a făcut în mod legal aplicabilitatea dispoziţiei procedurale în litigiu).
Cu alte cuvinte, ceea ce se pune în discuţie nu este o chestiune de constituţionalitatea o problemă de aplicare a legii, ceea ce excede competenţei Curţii Constituţionale.
Pe de altă parte, aşa cum s-a reţinut în încheierea recurată, dispoziţia legală amintită a mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate, aspect care, desigur, nu constituie un impediment legal pentru o nouă sesizare a Curţii Constituţionalitate, dar ridică un semn de întrebare asupra scopului real urmărit prin invocarea din nou a aceleiaşi excepţii, în condiţiile în care nu s-au susţinut argumente noi, de natură să contureze măcar posibilitatea ca instanţa de contencios constituţional să-şi revizuiască propria jurisprudenţă.
În aceste condiţii, soluţia instanţei de apel pe rolul căreia cauza se află, de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, este legală şi temeinică, astfel încât sub acest aspect recursul inculpatului este nefondat.
De asemenea neîntemeiată este şi susţinerea acestuia, în sensul că nu se mai menţin temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive.
Ca şi instanţa de apel, Curtea constată că temeiurile de fapt şi de drept existente la momentul arestării inculpatului subzistă şi în prezent şi justifică privarea de libertate în continuare a acestuia.
Astfel, în cauză există mai mult decât presupunerea rezonabilă că inculpatul a comis faptele pentru care este cercetat (în condiţiile în care există o hotărâre de condamnare în primă in stanţă), fapte cu un grad ridicat de pericol social, natura acestora, împrejurările în care au fost comise (fiind vorba despre organizarea introducerii în România, la date diferite, a unor cantităţi importante de heroină),amploarea fenomenului de trafic de droguri şi ameninţarea pe care acesta o reprezintă la adresa sănătăţii publice justificând aprecierea că lăsarea inculpatului în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
Pentru toate aceste considerente, în baza art. 385/15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge ca nefondat recursul declarat de către inculpat, obligându-l totodată la plata cheltuielilor judiciare către stat ocazionate de soluţionarea căii sale de atac, conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul S.G. împotriva încheierii din 30 septembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 12 octombrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3201/2009. Penal. Menţinere măsură de... | ICCJ. Decizia nr. 3207/2009. Penal → |
|---|
