ICCJ. Decizia nr. 3418/2009. Penal

Decizii penale ICCJ 2009

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr.3418/2009

Dosar nr.9108/101/2007

Şedinţa publică din 26 octombrie 2009

Asupra recursului de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 52 din data de 26 ianuarie 2009 pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, secţia penală, s-au dispus următoarele:

În baza art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. şi art. 76 alin. (1) lit. c) C. pen.;

Condamnă inculpatul C.I., fiul lui I. şi B., la pedeapsa de 1 an si 6 luni închisoare, în condiţiile art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., coroborat cu art. 71 alin. (2) C. pen.

În baza art. 13 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. raportat la art. 76 alin. (1) lit. b) C. pen.

Condamnă acelaşi inculpat la 2 ani închisoare, în condiţiileart. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., coroborat cu art. 71 alin. (2) C. pen.

În baza art. 13 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 678/2001, teza finală, rap. la art. 53 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. pen., rap. la art. 65 şi art. 66 C. pen.

Interzice inculpatului drepturile prev de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. ca pedeapsă complementară, pe o perioadă de 1 an.

În baza art. 33 - 34 C. pen.

Contopeşte pedepsele aplicate în pedeapsa cea mai grea, aceea de 2 ani închisoare, pedeapsă principală, cu interzicerea drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., în condiţiile art. 71 alin. (2) C. pen., ca pedeapsă accesorie, precum şi interzicerea drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. ca pedeapsă complementară, în condiţiile art. 66 C. pen.

În baza art. 81 C. pen.

Suspendă condiţionat executarea pedepsei principale de 2 ani închisoare şi stabileşte un termen de încercare, potrivit art. 82 C. pen., de 4 ani.

Atrage atenţia inculpatului asupra dispoz. art. 83 C. pen.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen.,

Suspendă pedeapsa accesorie pe perioada suspendării pedepsei principale.

Ia act că părţile vătămate D.M.D. şi I.C. nu s-au constituit părţi civile în procesul penal.

În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen.

Obligă inculpatul la plata a 700 lei cheltuieli judiciare statului, incluzând cheltuielile efectuate în faza urmăririi penale a cauzei, precum şi onorariile pentru avocaţii desemnaţi din oficiu pentru părţile vătămate. Onorariile de avocat, de 200 lei total, vor fi avansate din bugetul M.J.L.C.

Pentru a dispune în acest sens, prima instanţă a reţinut următoarele:

În vara anului 2005, în municipiul Sibiu, judeţul Sibiu, partea vatămată I.C. a cunoscut pe numiţii P.C.D., zis C., L., zis D., S.D.G. şi inculpatul C.I.

Astfel, partea vătămată a fost abordată de numitul C. care i-a propus să meargă în străinătate, în Anglia, la muncă, deoarece acolo are o cunoştinţă care îi poate asigura un loc de muncă bine plătit. I.C. a fost de acord. La o terasă din Sibiu s-a întâlnit la un moment dat cu I.C., care s-a interesat dacă cunoaşte limba engleză, putându-i intermedia un loc de muncă în Anglia.

Întrucât partea vătămată D.M.D., originară din Drobeta Turnu Severin, se afla la acel moment în Sibiu la bunica sa, unde a cunoscut-o pe I.C., a fost în situaţia de a fi solicitată de prietena sa C., potrivit declaraţiei sale, să meargă în străinătate la muncă, fiindu-i comunicat că locul de muncă este unul onorabil.

Deoarece D. era minoră Ia aceea dată, neputând obţine paşaport decât cu acordul tatălui său, cele două fete au căzut de acord să inventeze faptul că au câştigat un concurs de limbi străine şi aveau şansa de a merge în Franţa pentru un curs de aprofundare, în scopul obţinerii consimţământului părintelui minorei.

În acest sens, din probele administrate, anume declaraţia minorei, I.C. i-a dat banii necesari pentru a îndeplini formalităţile necesare obţineri paşaportului la Tr. Severin, I.C. venind chiar în oraşul menţionat la minoră acasă pentru a-l convinge pe tatăl acesteia, care şi-a exprimat consimţământul sub forma unei declaraţii autentificate de notarul public.

Deşi la scurt timp tatăl părţii vătămate D.M.D. s-a răzgândit, minora, sub pretextul că vrea să meargă la o colegă acasă să doarmă la aceasta, a plecat clandestin spre Sibiu. După toate căutările întreprinse, potrivit declaraţiei martorului D.I., inclusiv cu ajutorul poliţiei, minora ajunsese deja în străinătate.

Revenind la Sibiu partea vătămată minoră, însoţită de partea vătămată I.C. şi numitul S.D.G., zis L.M., au plecat cu maşina acestuia din urmă spre punctul de frontieră Nădlac, cu destinaţia Anglia.

Având în vedere necesitatea obţinerii de vize pentru acest stat şi lipsa acestora în ceea ce le privea pe victime, cei trei au oprit pentru scurt timp în localitatea franceză Dieppe, de unde urmau să se îmbarce pe feribotul ce transporta persoanele spre Anglia. Aici, cazaţi la hotel, cele două fete au primit de la S. două paşapoarte lituaniene falsificate pentru a putea trece spre Anglia.

Deşi partea vătămată I.C. afirmă în declaraţia sa că noaptea, din Anglia, a venit la hotel inculpatul C.I. şi le-a adus cele două paşapoarte falsificate, trezindu-le pe ambele părţi vătămate, obligându-le să memoreze datele din actele falsificate, depoziţia sa sub acest aspect este singulară, necoroborându-se cu declaraţia părţii vătămate D.D. Aceasta din urmă, în declaraţia dată la data de 29 noiembrie 2005, în apropierea datei faptei, spre deosebire de declaraţia numitei I.C., dată la un an de la momentul faptei, declară că paşapoartele false le-au fost date de către S.D.G., nemenţionând în vreun fel prezenţa inculpatului C.I. la hotelul din portul Dieppe. Această contradicţie este evidentă şi sub aspectul că minora nu precizează amănuntul trezirii în timpul nopţii şi o eventuală obligare a memorării datelor din actele false. În plus, este imposibil ca la doar câteva luni de la data faptelor minora să nu mai ştie dacă peste noapte la hotelul din Dieppe a rămas şi C.I. pentru a pleca dimineaţa în Anglia, unde era stabilit legal. Instanţa nu poate reţine astfel prezenţa inculpatului în această împrejurare în condiţiile în care o parte vătămată, audiată foarte aproape după momentul faptei, nu declară astfel, neputându-se aprecia verosimil că a uitat amănunte care cu siguranţă ar fi marcat-o, spre deosebire de o altă parte vătămată, care la un an de zile după evenimentele petrecute, precizează detalii contradictorii.

Continuând firul evenimentelor, se reţine că autorităţile franceze, cu ocazia îmbarcării pe feribot, au descoperit falsul din paşapoartele folosite de părţile vătămate, pe care le-au reţinut pentru cercetări la o secţie de poliţie. Ulterior, li s-a dat drumul celor două fete, care au reluat legătura cu S. telefonic pentru instrucţiuni. Sunt puse în legătură cu un anume R., care le înmânează paşapoarte false norvegiene, acte cu care ajung în Anglia.

Pe insula Jersew se întâlnesc cu S. şi C., care le-au preluat cu maşina, transportându-le la o casă unde se mai aflau şi alte fete. Aici apare un personaj cu importanţă pentru elucidarea evenimentelor analizate, o anume R., prietena lui S.D.G., fostă prostituată în Londra, în prezent ocupându-se cu plasarea altor fete la o locaţie clandestină patronată de un cetăţean turc.

În această fază a evenimentelor descrise, declaraţiile celor două părţi vătămate sunt convergente, ambele declarând că li s-a adus la cunoştinţă faptul că în realitate urmau să se prostitueze în localul menţionat.

Important de reţinut este că I.C., potrivit declaraţiei minorei, nu a părut surprinsă de ce urma să facă, deplasându-se chiar în seara respectivă la localul cu pricina pentru prestarea prostituţiei. Situaţia este justificată de faptul că numitul D. le-a reţinut paşapoartele româneşti, neputându-se întoarce în ţară fără acte, în plus, fiind în străinătate, nu ştiau să se descurce, drept pentru care au fost nevoite să plătească o datorie către inculpat şi ceilalţi învinuiţi în contul banilor cheltuiţi pentru aducerea acestora în Anglia.

Minora D.M.D. nu a suportat ideea prostituării şi a reuşit în cele din urmă să fugă din locaţia amintită, într-o noapte, ajungând la poliţia locală, unde a povestit cele întâmplate,fiind preluată de aceste autorităţi, asigurându-i-se un adăpost până s-a reuşit întocmirea actelor necesare repatrierii.

Situaţia recrutării celor două fete şi transportarea lor în Anglia, cu suportarea cheltuielilor necesare acestei operaţiuni, după cum rezultă din declaraţiile părţilor vătămate, este confirmată de declaraţia martorei D.I., o fată aflată în situaţia părţilor vătămate deja la momentul aducerii acestora în locaţia în cauză.

Martora confirmă faptul că părţilor vătămate li s-au luat paşapoartele de către numitul D., că li s-a cerut să se prostitueze dacă vor să plece în România pentru a acoperi cheltuielile efectuate de învinuiţi pentru aducerea lor în Anglia precum şi că, după acoperirea sumelor solicitate prin practicarea prostituţiei celor în cauză li s-au cerut sume suplimentare ca preţ al libertăţii de deplasare.

Totodată, este confirmat faptul că banii obţinuţi din practicarea prostituţiei erau împărţiţi între patronul turc, numita R. şi grupul de învinuiri incluzându-l şi pe inculpatul C.I.

Situaţia fugii minorei din locaţia unde fusese dusă este confirmată de autorităţile engleze în răspunsul trimis autorităţilor judiciare române.

Plecarea clandestină a minorei în străinătate, împreună cu I.C., precum şi evenimentele din Anglia, povestite de minoră tatălui, sunt întărite de declaraţia martorului D.M.I.

Declaraţiile martorilor A.A.R., A.A.R. şi I.G. nu privesc faptele inculpatului în raport de cele două părţi vătămate, primele două martore necunoscând nimic despre acţiunile inculpatului.

Sintetizând starea de fapt descrisă, instanţa reţine ca dovedit faptul prezenţei în Sibiu a inculpatului C. în vara anului 2005, localitatea de origine, recrutarea cu concursul altor persoane a numitei I.C. şi colaborarea ulterioară cu aceasta în determinarea şi a victimei minore, D.M.D., să se alăture pentru deplasarea în străinătate, deplasare acceptată prin înşelarea cu asigurarea unui loc de muncă, acţiuni având drept scop exploatarea sexuală a celor două victime în vederea obţinerii unor însemnate sume de bani.

Din declaraţiile părţilor vătămate, coroborate cu declaraţia martorei D.I. şi declaraţia martorului D.M.I., instanţa reţine că inculpatul se face vinovat de săvârşirea infracţiunilor de trafic de persoane. Aceste fapte comise în împrejurările descrise mai sus, anume colaborarea inculpatului C.I. cu alte persoane pentru recrutarea părţilor vătămate I.C. şi D.M.D., care ulterior au fost transportate în Anglia, sub pretextul asigurării unor locuri de muncă onorabile, şi determinarea acestora să practice prostituţia benevol sau forţat - în situaţia minorei - în scopul obţinerii de profit, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor reglementate de art. 12 alin. (1) şi art. 13 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 678/2001. Pentru aceste considerente, se va pronunţa condamnarea sa.

Pentru individualizarea judiciară a pedepsei, în raport de contribuţia inculpatului la comiterea faptelor, instanţa are în vedere următoarele:

Inculpatul nu a abordat personal pe părţile vătămate în vederea recrutării lor în scopul exploatării acestora prin practicarea prostituţiei, însă legătura acestuia cu ceilalţi învinuiţi care au iniţiat operaţiunea este evidentă. Astfel, confirmarea propunerii numitului C. adresată C.I., şi aşteptarea în Anglia a părţilor vătămate, precum şi transportarea acestora la o locaţie dinainte pută inclusiv sub aspectul operaţiunilor iniţiate din acest loc, acolo existând şi alte fete aduse în acelaşi scop, dar şi împărţirea profitului, acceptarea ca o altă persoană să reţină paşapoartele victimelor, reprezintă acţiuni care caracterizează elementul material al infracţiunii de trafic de persoane. Despre faptul că cea de-a I doua victimă era minoră nu există îndoieli în condiţiile în care inculpatul a cunoscut că I.C. s-a ocupat de determinarea tatălui victimei pentru exprimarea consimţământului necesar obţinerii paşaportului.

Din probele dosarului, se mai reţine că partea vătămată I.C., deşi traficată în scopul practicării prostituţiei, a colaborat încă din ţară cu învinuiţii, fiind cea care l-a convins pe tatăl minorei D.M.D. să îşi dea consimţământul pentru emiterea paşaportului, plătind minorei banii necesari obţinerii actului în cauză. Este important pentru aprecierea contribuţiei inculpatului la comiterea infracţiunii prev. de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001, să se reţină şi faptul că partea vătămată I.C. nu a formulat vreo opoziţie cu privire la faptul că urma să se prostitueze, acceptarea sa fiind descrisă de către minora parte vătămată, atitudine care vine să întărească existenţa unei acceptări a celor întreprinse de inculpat şi ceilalţi învinuiţi. Însă, acceptarea practicării prostituţiei de către partea vătămată nu absolvă de vinovăţie pe inculpat, aşa cum prevede art. 16 din legea susmenţionată.

În raport de cele de mai sus, precum şi de faptul că inculpatul nu a mai fost într-un raport juridic de conflict cu legea penală anterior, neavând antecedente penale, făcându-se aplicarea dispoziţiilor art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen., se va reţine circumstanţa atenuantă a comportamentului bun prealabil comiterii infracţiunii şi se va da eficienţă prevederilor art. 76 alin. (1) lit. c) C. pen. în cazul infracţiunii prev. de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001, respectiv art. 76 alin. (1) lit. b) pentru infracţiunea prev. de art. 13 alin. (1) şi (3) din aceeaşi lege, cu consecinţa coborârii pedepsei principale a închisorii sub minimul special.

În aceste condiţii, pentru infracţiunea de trafic de persoane în cazul părţii vătămate I.C., majoră, instanţa va aplica inculpatului C.I. o pedeapsă principală de 1 an şi 6 luni închisoare, întemeiată pe texul art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 74 lit. a) şi art. 76 lit. c) C. pen., iar pentru aceeaşi infracţiune săvârşită în raport de partea vătămată minoră, în lumina textelor art. 13 alin. (1) şi (3) din aceeaşi lege, cu aplicarea art. 74 lit. a) şi art. 76 lit. b) C. pen., o pedeapsă de 2 ani închisoare, ambele cu aplicarea pedepsei accesorii a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. rap. la art. 71 alin. (2) C. pen.

Întrucât cele două articole de lege prevăd obligatoriu aplicarea şi a pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi, definită de art. 53 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. pen., instanţa constată că, totuşi, în cazul primei infracţiuni nu se poate aplica, nefiind îndeplinită condiţia ca pedeapsa aplicată să fie de minim 2 ani închisoare, cum impune art. 65 alin. (3) C. pen., iar în cazul celei de-a doua fapte se va dispune pedeapsa complemetară a interzicerii unor drepturi, anume cele prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe o perioadă de un an, în condiţiile art. 66 C. pen.

Cele două infracţiuni de săvârşirea cărora se face vinovat inculpatul C.I. sunt comise în concurs de infracţiuni, urmând a se aplica tratamentul penal stipulat în dispoziţiile art. 33 - 34 C. pen., astfel încât, în urma contopirii pedepselor aplicate în pedeapsa cea mai grea, inculpatul va executa o pedeapsă principală rezultantă de 2 ani închisoare, menţinându-se şi pedepsele accesorie şi complementară specificate.

Apreciind că inculpatul, infractor primar, poate să îşi schimbe atitudinea în sensul respectării valorilor sociale ocrotite de legea penală îndeosebi, scopul pedepsei putând fi atins şi fără executarea efectivă a pedepsei închisorii, fiind îndeplinite condiţiile art. 81 C. pen. şi ţinând seama de contribuţia efectivă la traficarea celor doua părţi vătămate, se va dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei principale pentru un termen de încercare de 4 ani.

Se va atrage atenţia inculpatului asupra consecinţelor nerespectării condiţiilor acestui beneficiu legal, potrivit art. 83 C. pen. Totodată, în temeiul art. 71 alin. (5) C. pen., se va suspenda şi pedeapsa accesorie dispusă pe perioada suspendării pedepsei închisorii.

Sub aspectul laturii civile a cauzei, instanţa constată că părţile vătămate nu s-au constituit părţi civile în cauza penală, de asemenea că partea vătămată minoră, nici personal, nici prin reprezentantul legal nu a precizat vreo pretenţie bănească.

Dată fiind soluţia adoptată în latura penală a cauzei, instanţa reţine că inculpatul are o culpă mixtă - infracţională şi procesuală - în determinarea efectuării de cheltuieli judiciare de către stat pentru susţinerea procedurii penale, încât devin aplicabile dispoziţiile art. 191 alin. (1) C. proc. pen., drept pentru care inculpatul va fi obligat la plata acestor cheltuieli, de 700 lei, incluzând şi pe cele efectuate în faza urmăririi penale. Onorariile pentru avocaţii din oficiu asiguraţi părţilor vătămate, victime în sensul Legii nr. 678/2001 ale infracţiunii de trafic de persoane, vor fi avansate din bugetul M.J.L.C.

Împotriva sentinţei inculpatul a declarat apel.

În motivele de apel, sentinţa a fost criticată pentru greşita condamnare, susţinându-se că probele administrate nu au confirmat pe deplin acuzaţiile din rechizitoriu, şi s-a solicitat achitarea inculpatului în temeiul art. 10 lit. c) C. proc. pen.

Prin Decizia penală nr. 172 din data de 17 iulie 2009, Curtea de Apel Craiova, secţia penală, a respins ca nefundat apelul inculpatului.

Pentru a dispune în acest sens, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Verificând hotărârea apelată pe baza actelor şi lucrărilor aflate la dosarul cauzei, se constată că prima instanţă a reţinut o situaţie de fapt exactă, bazată pe un material probatoriu concludent şi just apreciat, în baza căruia faptele reţinute în sarcina inculpatului - apelant au fost încadrate în mod legal în prevederile infracţiunilor prevăzute de art. 12 alin. (1) din Legea 678/2001 şi respectiv art. 13 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 678/2001.

Instanţa de apel, apreciind că este utilă cauzei completarea probatoriului în această fază procesuală, respectiv audierea părţilor vătămate D.M.D. şi I.C. pentru lămurirea exactă a situaţiei de fapt, a dispus citarea acestora şi, la fel ca instanţa de fond, a efectuat numeroase demersuri pentru audierea nemijlocită a acestora, însă acest lucru nu a fost posibil deoarece, ca şi în faza de cercetare judecătorească, părţile vătămate care au fost citate la adresele cunoscute, nu au fost găsite, din procesele-verbale întocmite de Inspectoratul de Jandarmi Judeţean Mehedinţi, rezultând că numita I.C. este plecată din ţară în Germania de mai mult timp, iar D.M.D. este studentă în Timişoara, astfel încât, fiind citată de mai multe ori cu mandat de aducere, nu s-a prezentat în faţa instanţei.

În raport de aceste împrejurări, instanţa a apreciat că se impune revenirea asupra probei încuviinţate anterior, acest aspect fiind şi în conformitate cu jurisprudenţa C.E.D.O., care a decis că dreptul unei persoane acuzate de săvârşirea unei fapte penale de a interoga persoanele care îl acuză şi de a obţine convocarea şi interogarea martorilor în apărarea sa, în aceleaşi condiţii în care au fost audiaţi martorii acuzării, nu poate, pe de o parte, merge dincolo de orice limite materiale într-o situaţie dată, iar pe de altă parte, prin convocarea acestui drept nu se poate ajunge la blocarea desfăşurării procedurii, mai ales în situaţia în care, în dosarul cauzei există alte elemente concludente pentru soluţionarea ei (cauza Calabro c/Italie et Allemagne).

Ori, starea de fapt reţinută de prima instanţă şi vinovăţia inculpatului pentru infracţiunile pentru care a fost trimis în judecată, rezultă cu certitudine din probele administrate, respectiv: declaraţiile părţilor vătămate date în cursul urmăririi penale, declaraţiile martorilor D.I. şi D.M.I. în cursul cercetării judecătoreşti, Comisia Rogatorie efectuată în faza de urmărire penală, în sensul că inculpatul C.I. a colaborat cu alte persoane pentru recrutarea părţilor vătămate I.C. şi D.M.D. care ulterior au fost transportate în Anglia sub pretextul asigurării unor locuri de muncă onorabile şi determinarea acestora să practice prostituţia benevol sau, în cazul minorei, forţat, în scopul obţinerii de profit.

Astfel, din declaraţiile părţilor vătămate I.C. şi D.M.D. rezultă că inculpatul C.I. le-a înmânat două paşapoarte eliberate în fals de autorităţile lituaniene, iar după ce autorităţile statului francez au constatat falsitatea paşapoartelor acestora, la indicaţia inculpatului C.I. şi a numitului S.D.G., s-au deplasat la Paris, unde au fost cazate la un hotel, unde au primit din nou două paşapoarte eliberate de autorităţile norvergiene, pe baza cărora au reuşit să intre în Anglia, sub identităţi false, tară viză, unde au fost cazate temporar în insula Jersew, întâlnindu-se cu inculpatul C.I. şi numitul S.D.G., care le-au dat bani pentru a-şi continua deplasarea în Portul Dever situat în apropierea Londrei şi obligate să practice prostituţia.

Ca urmare, analiza de ansamblu a aprecierilor date materialului probator cu ocazia soluţionării cauzei de către instanţa de fond, infirmă susţinerile formulate de inculpat în cadrul motivelor de apel în sensul greşitei condamnări a acestuia pentru infracţiunile prevăzute de art. 12 şi 13 din Legea nr. 678/2001.

Este nefondat şi motivul de apel invocat de către apelantul - inculpat în sensul că există contradicţii între declaraţiile părţilor vătămate, de natură să creeze un dubiu cu privire la starea reală de fapt, îndoială care profită inculpatului, întrucât, într-adevăr, la pronunţarea unei condamnări, instanţa trebuie să-şi întemeieze convingerea vinovăţiei inculpatului pe baze de probe sigure, certe, iar în cauza de faţă, în mod corect s-a reţinut că probele în acuzare au un caracter cert şi complet, neexistând astfel nici o îndoială în privinţa vinovăţiei inculpatului, care ar impune aplicarea principiului „in dubio pro reo".

Din moment ce, din ansamblul probelor administrate în cauză rezultă că inculpatul este autorul faptelor pentru care a fost trimis în judecată, săvârşite în împrejurările descrise de instanţa de fond, împrejurarea invocată prin motivele de apel de către inculpat, în sensul că părţile vătămate nu au fost audiate în mod nemijlocit de către instanţa de fond, că aceasta nu ar fi făcut toate demersurile necesare în acest sens, nu poate infirma concluzia referitoare la vinovăţia sa, în raport şi de aspectele menţionate mai sus; altfel, ar însemna să se ignore celelalte probe administrate în cauză, iar pe de altă parte, să se acorde aspectul invocat de inculpat în apelul său, în sensul audierii părţii vătămate în absenţa acestuia, o valoarea probantă prestabilită, ceea ce ar fi inadmisibil, în raport cu dispoziţiile legale (de altfel, inculpatul a avut cunoştinţă de existenţa începerii urmăririi penale şi neaflându-se într-una din situaţiile prevăzute de lege în care prezenţa este obligatorie, a fost alegerea sa de a fi sau nu prezent cu ocazia efectuării actelor de urmărire penală).

Aşadar, constatăm că aprecierea dată de prima instanţă probelor administrate în cauză referitor la săvârşirea infracţiunilor de către inculpat, este conformă criteriilor de evaluare a probelor, reglementate în sistemul nostru procesual penal, neputându-se considera că s-ar fi încălcat vreunul dintre principiile instituite în această materie prin art. 1 - 4 C. proc. pen., art. 52 C. proc. pen. şi art. 62 - 68 C. proc. pen.

Reţinând vinovăţia inculpatului, prima instanţă a procedat în mod corect la condamnarea acestuia, iar la individualizarea judiciară a pedepselor aplicate, a avut în vedere - în totalitate - criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), orientându-se la un cuantum al pedepselor care să aibă drept consecinţă recuperarea inculpatului, deoarece ceea ce contează, în esenţă, este ca pedeapsa aplicată să-i arate inculpatului că a greşit şi să-l determine la reflecţie, fără a fi percepută ca o răzbunare din partea societăţii, motiv pentru care, prima instanţă a apreciat în mod corect că scopul educativ al pedepsei şi prevenţia generală pot fi atinse şi fără privarea de libertate, în condiţiile suspendării condiţionate a executării pedepsei.

Din oficiu, în limitele caracterului devolutiv al căii de atac de faţă, se constată legalitatea şi temeinicia celorlalte rezolvări juridice adoptate de prima instanţă, astfel încât, apelul declarat de inculpat este apreciat ca nefondat şi, în baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va fi respins.

În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., apelantul - inculpat va fi obligat la plata sumei de 450 lei, cheltuieli judiciare către stat, din care, 200 lei reprezintă onorariu avocat oficiu care va fi suportat din fondurile M.J.L.C.

Împotriva deciziei inculpatul a declarat prezentul recurs. Prealabil examinării recursului, Înalta Curte constată următoarele:

- inculpatul, trimis în judecată în stare de libertate, asistat de apărător ales, a fost ascultat de prima instanţă (fil. 48);

- inculpatul, asistat de apărători, a fost prezent la dezbaterile în primă instanţă (fil. 204). Având în vedere imposibilitatea obiectivă de localizare şi audiere a 3 persoane (propuse ca martor în apărarea inculpatului - fil. 49) şi a părţilor vătămate, pentru găsirea cărora instanţa a efectuat demersuri procedurale rezonabile, s-a dat citire declaraţiilor lor date la urmărirea penală, precum şi declaraţiilor date de părţile vătămate în cursul urmăririi penale (fii. 204 verso), după care - nefiind formulate alte cereri - s-a trecut Ia dezbateri şi judecarea în fond a cauzei penale;

- în apel, inculpatul a fost prezent la 2 termene de judecată (fil. 31, fil.40), lipsind la dezbateri şi judecarea cauzei, pentru acesta prezentându-se apărătorul ales (fil. 53). Nu au fost solicitate şi administrate alte probe. Se constată că şi instanţa de apel a depus diligente procedurale rezonabile pentru ascultarea nemijlocită a părţilor vătămate, prin emiterea citaţiilor şi mandatelor de aducere a acestora (fil. 35, 39, 47, 48, etc);

- la soluţionarea recursului inculpatul nu s-a prezentat, nu au fost depuse motive scrise de recurs şi nu au fost formulate alte cereri ori solicitate alte probe;

- atât în primă instanţă, cât şi în apel, s-a solicitat achitarea inculpatului în temeiul art. 10 lit. d) C. proc. pen., respectiv, art. 10 lit. c) C. proc. pen. Motivele de recurs au fost susţinute oral, cu ocazia dezbaterilor, fiind menţionate în partea introductivă a prezentei decizii.

În sinteză, a fost invocat cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen. - susţinându-se că probele administrate nu au răsturnat prezumţia de nevinovăţie, solicitându-se achitarea în temeiul art. 10 lit. c) din C. proc. pen. - şi cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen. - susţinându-se că pedeapsa aplicată nu a fost corect individualizată, inculpatul fiind la prima încălcare a legii penale.

Recursul va fi respins ca nefondat pentru motivele ce se vor arăta.

Este neîntemeiată critica referitoare la pretinsa eroare gravă de fapt care ar fi condus, în opinia apărării, la condamnarea inculpatului (solicitându-se achitarea în temeiul art. 10 lit. c) din C. proc. pen. „fapta nu a fost săvârşită de inculpat").

Conform art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când s-a comis o eroare gravă de fapt, având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de achitare sau de condamnare. Eroarea gravă trebuie să fie constatată din compararea faptelor reţinute cu probele administrate.

Apărarea inculpatului nu a arătat în ce constă eroarea gravă de fapt şi ce probă este în contradicţie cu situaţia de fapt reţinută de prima instanţă şi, respectiv, confirmată de instanţa de apel. Motivarea apărării, afirmându-se, într-o modalitate generală, că nu sunt suficiente probe în acuzare ori că probatoriul administrat nu a relevat cu certitudine că inculpatul ar fi săvârşit faptele pentru care a fost trimis în judecată, nu este, prin ea însăşi, suficientă să justifice incidenţa cazului de casare invocat.

Potrivit art. 63 alin. (2) C. proc. pen., probele nu au valoare mai dinainte stabilită iar aprecierea fiecărei probe se face de organul judiciar în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului. Prima instanţă, precum şi cea de apel, au motivat convingător situaţia de fapt şi vinovăţia inculpatului prin coroborarea tuturor probelor administrate în cursul procesului penal (în faza urmăririi penale şi în faza judecăţii).

Este adevărat că inculpatul beneficiază de „prezumţia de nevinovăţie", nefiind obligat să-şi dovedească nevinovăţia (art. 66 alin. (1) C. proc. pen.), revenind organelor judiciare (acuzării) obligaţia să administreze probe în vederea dovedirii vinovăţiei acestuia (art. 4, art. 62 şi art. 65 alin. (1) C. proc. pen.).

Este însă deopotrivă adevărat că, potrivit art. 66 C. proc. pen., inculpatul, în cazul în care există probe de vinovăţie, are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie.

În înţelesul legii „a proba lipsa lor de temeinicie", este un drept şi o obligaţie procesuală care nu se rezumă la simpla negare a vinovăţiei, la simpla negare a conţinutului informativ al unei probe ori la simpla negare a evaluării corecte a probelor de către instanţă.

În măsura în care inculpatul nu reuşeşte să probeze lipsa de temeinicie a probelor în acuzare, prezumţia de nevinovăţie a acuzatului este răsturnată, această prezumţie având caracter relativ, iar nu absolut.

Aşa cum s-a menţionat anterior - şi cum de altfel rezultă din expunerea motivelor de recurs - apărarea inculpatului s-a limitat doar la afirmaţii generale, fără a se proba lipsa de temeinicie a probelor în acuzare şi fără a arăta, chiar la minimă suficienţă, care probă este în contradicţie cu situaţia de fapt expusă în cele două hotărâri judecătoreşti.

Condiţiile în care părţile vătămate au părăsit teritoriul României, traseul urmat şi activitatea desfăşurată de către acestea în străinătate, precum şi implicarea inculpatului în activitatea infracţională, rezultă din declaraţia tatălui părţii vătămate D.M.D., martorei D.I., declaraţiile părţii vătămate D.M.D., ale părţii vătămate I.C., martorilor A.A.R. şi A.A.R., toate coroborate cu probatoriul constând în înscrisuri (inclusiv paşapoartele false), procese verbale de recunoaştere şi documente primite de la autorităţile judiciare ori diplomatice din străinătate.

În condiţiile neinvocării de către apărare a unor aspecte concrete de contrarietate între situaţia de fapt reţinută de instanţe, pe de o parte, şi una sau mai multe probe care au condus la stabilirea situaţiei de fapt şi vinovăţiei inculpatului, pe de altă parte, se constată că nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen.

Nu sunt îndeplinite nici condiţiile cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen.

În situaţia în care inculpatul nu a recunoscut săvârşirea faptelor, negând orice activitate susceptibilă a fi încadrată juridic ca infracţiune, prima instanţă a reţinut în favoarea acestuia circumstanţa atenuantă prevăzută de art. 74 alin. (1) lit. a) din C. pen. (lipsa antecedentelor penale), precum şi alte elemente apreciate ca favorabile - neîncadrate expres în dispoziţiile art. 74 C. pen. - cum ar fi contribuţia efectivă la săvârşirea faptelor, un anumit comportament al victimelor infracţiunilor şi, nu în ultimul rând, modalitatea concretă faptică în raport cu norma de incriminare (pag. 7-8 a sentinţei).

Toate acestea au justificat, în opinia primei instanţe, soluţia dispusă atât sub aspectul reducerii substanţiale a pedepselor aplicate sub minimul special prevăzut de lege, cât şi sub aspectul modalităţii neprivative de executare a pedepsei rezultante în varianta cea mai puţin severă (cea prevăzută de art. 81 C. pen.).

În consecinţă, Înalta Curte apreciază ca nejustificată critica referitoare la modul de individualizare judiciară a pedepsei, sub ambele aspecte: cuantum şi modalitate de executare.

Faţă de cele reţinute, Înalta Curte - în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen. - va respinge ca nefondat recursul inculpatului.

Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul-inculpat va fi obligat la plata către stat a cheltuielilor judiciare ocazionate de judecarea recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul C.I. împotriva Deciziei penale nr. 172 din 17 iulie 2009 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 1.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru acesta şi sumele de câte 150 lei, reprezentând onorariile apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatele părţi vătămate D.M.D. şi I.C., se vor avansa din fondul M.J.L.C.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 26 octombrie 2009.

← ICCJ. Decizia nr. 3362/2009. Penal. Infractiuni la legea privind...  ICCJ. Decizia nr. 3419/2009. Penal. Pornografia infantilă... →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 3418/2009. Penal