ICCJ. Decizia nr. 3495/2009. Penal. Lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte (art. 183 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3495/2009
Dosar nr. 1271/117/2007
Şedinţa publică din 29 octombrie 2009
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 1 din data de 6 ianuarie 2009 pronunţată de Tribunalul Cluj, secţia penală, s-au dispus următoarele:
I. Condamnarea inculpatului B.C.C., fiul lui V. şi L.D., cetăţean român, studii 12 clase, gestionar la SC T.S.C. SRL necăsătorit, fără copii, fără antecedente penale, în baza art. 183 C. pen., cu aplicarea art. 74 lit. a) C. pen. şi art. 76 alin. (2) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de loviri cauzatoare de moarte, la pedeapsa de 4 (patru) ani închisoare.
S-a făcut aplicarea art. 71 alin. (2) şi art. 64 lit. a), teza a II-a C. pen.
Potrivit art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP) s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului timpul arestării preventive începând cu data de 09 noiembrie 2006 şi până la data de 14 noiembrie 2006.
În temeiul art. 861 C. pen. s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei aplicate inculpatului, pe durata termenului de încercare prev. de art. 862 C. pen., respectiv acela de 7 ani.
Conform art. 863 alin. (1) C. pen., inculpatul a fost obligat să se supună, pe durata termenului de încercare, următoarelor măsuri de supraveghere date în competenţa Serviciului de probaţiune de pe lângă Tribunalul Cluj:
- să se prezinte, în prima zi de joi a fiecărui trimestru, la Serviciul de probaţiune de pe lângă Tribunalul Cluj;
- să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;
- să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;
- să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existentă.
Conform art. 863 alin. (3) C. pen. inculpatul a fost obligat să nu frecventeze, pe durata termenului de încercare, nici un club, club de noapte sau discotecă de pe raza municipiului Cluj-Napoca.
Potrivit art. 359 C. proc. pen. s-a atras atenţia inculpatului asupra cazurilor de revocare a suspendării sub supraveghere a executării pedepsei prev. de art. 864 C. pen.
S-a făcut aplicarea art. 71 alin. (5) C. pen.
În temeiul art. 14 şi art. 346 C. proc. pen. comb. cu art. 998, art. 999 C. civ. a fost obligat inculpatul la plata despăgubirilor civile în sumă de 63.500 lei (din care 50.000 lei reprezintă daune morale iar 13.500 lei daune materiale) către partea civilă G.A.
S-au respins restul pretenţiilor civile formulate de partea civilă G.A.
Potrivit art. 193 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. inculpatul a fost obligat la plata sumei de 2000 lei reprezentând cheltuieli judiciare (onorariu avocaţial) către partea civilă G.A.
Conform art. 191 C. proc. pen. inculpatul a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat, în sumă de 1200 lei.
II. a). În baza art. 11 pct. 2 lit. b) rap. la art. 10 lit. h) C. proc. pen. s-a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului F.F.A., fiul lui F. şi L., pentru săvârşirea infracţiunii de lovire şi alte violenţe, prev. de art. 180 alin. (2) C. pen. faţă de partea vătămată S.C., respectiv pentru săvârşirea infracţiunii de lovire sau alte violenţe, prev. de art. 180 alin. (1) C. pen. faţă de partea vătămată T.R., ca urmare a retragerii plângerilor prealabile de către părţile vătămate.
b) În baza art. 11 pct. 2 lit. b) rap. la art. 10 lit. h) C. proc. pen. s-a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului C.M.V., fiul lui I. şi V., pentru săvârşirea infracţiunii de lovire sau alte violenţe, prev. de art. 180 alin. (1) C. pen. faţă de partea vătămată T.R., ca urmare a retragerii plângerii prealabile de către partea vătămată.
Potrivit art. 192 pct. 2 lit. c) C. proc. pen. au fost obligate părţile vătămate T.R., şi S.C., la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat, în sumă de 500 lei fiecare.
S-a respins cererea formulată de inculpatul C.M.V. privind obligarea părţii vătămate T.R. la plata cheltuielilor judiciare ocazionate de soluţionarea procesului.
Pentru a dispune în acest sens, prima instanţă a reţinut următoarele:
La data de 6 noiembrie 2006 numitul G.C.A., domiciliat în Zalău, student în municipiul Cluj-Napoca, şi-a sărbătorit ziua de naştere împreună cu mai mulţi colegi şi prieteni. În jurul orelor 22,00, acesta şi prietenii săi s-au deplasat în clubul O. de pe str. R. din Cluj-Napoca, unde au ocupat o masă, au consumat băuturi alcoolice şi au dansat.
Aproximativ la aceeaşi oră, în clubul O. s-au deplasat împreună inculpatul B.C.C., inculpaţii F.F.A. şi C.M.V., precum şi martorul D.C.
La un moment dat, în cursul serii, a intervenit un conflict verbal între inculpatul F.F.A. şi partea vătămată S.C., acesta din urmă susţinând că inculpatul „l-ar fi prins de fund" sau l-ar fi lovit în zona spatelui.
Au intervenit inculpaţii B.C.C. şi C.M.V. în favoarea prietenului lor, respectiv victima G.C.A., partea vătămată T.R. şi martorii B.V. şi S.L.V. în favoarea lui S.C.
Au avut loc discuţii contradictorii între cele două grupuri, iar la un moment dat inculpatul B.C.C. i-a turnat bere în cap victimei G.C.A.
Inculpatul C.M.V. a chemat bodyguarzii localului, dintre care îl cunoştea pe martorul C.M., partea vătămată S.C. fiind evacuat din local şi condus până la ieşire, astfel încât nu a apucat să îşi ia de la garderobă geaca cu care era îmbrăcat.
În timp ce S.C. era condus spre ieşire, inculpatul B.C.C. a ieşit afară din discotecă şi s-a deplasat în dreapta intrării, înspre parcarea din spate, pentru a firma o ţigară.
Inculpaţii F.F.A. şi C.M. s-au deplasat şi ei la garderobă cu intenţia de a pleca din discotecă.
Inculpatul F.F.A. a luat-o puţin înainte şi în timp ce urca scările, care au la mijloc o balustradă metalică, l-a observat pe partea vătămată S.C. care stătea lângă uşa de la intrarea în discotecă, aşteptându-l pe prietenul său T.R. să-i aducă geaca şi să plece împreună spre casă.
Între inculpatul F.F.A. şi partea vătămată S.C. a avut loc un schimb de replici, inculpatul aplicându-i peste balustradă o lovitură cu pumnul în zona bărbiei, incidentul fiind observat de către martorii G.F.I., C.C.G. şi B.V., care au declarat că s-au dus înspre ieşire pentru a vedea dacă nu pot să îl reintroducă în local pe S.C.
Văzând că inculpatul F.F.A. îl loveşte pe partea vătămată S.C., martorii G.I., B.V. şi C.C.G. au pornit în urmărirea inculpatului F.F.A., fiind urmaţi imediat de părţile vătămate T.R. şi S.C. Cu toţii au fugit înspre strada Republicii, prin parcarea din faţa clubului.
În timp ce fugeau după inculpatul F.F.A., partea vătămată S.C. şi martorul G.F.I. au fost loviţi, din spate, cu pumnul, de către inculpatul B.C.C., acesta din urmă, potrivit declaraţiilor sale, auzind scandalul de pe scări şi fugind din locul în care se afla înspre zona unde ceilalţi se urmăreau. Partea vătămată a căzut la pământ în urma loviturii primite şi a rămas aproximativ 30 de secunde în stare de inconştienţă, iar martorul, lovit în zona arcadei ochiului stâng, a început să sângereze, având şi el nevoie de câteva secunde pentru a se dezmetici.
În acelaşi mod a fost lovit şi martorul C.C.G., fie de către inculpatul C.M., fie de către inculpatul B.C.C., lovitură în urma căreia a căzut la pământ, după care s-a ridicat şi a intrat în club, nemaivăzând ceea ce s-a întâmplat în continuare. De precizat că inculpatul B.C.C. a fost persoana care s-a manifestat cel mai agresiv din grupul inculpaţilor, împrejurare recunoscută de altfel chiar de către acesta, care confirmă faptul că a lovit cu pumnul 4 sau 5 persoane din grupul victimei G.C.A.
După ce i-a lovit pe partea vătămată S.C. şi pe martorul G.F.I., inculpatul B.C.C. s-a întors în direcţia din care venise, încercând să-l lovească cu pumnul şi pe martorul B.V., însă acesta s-a ferit şi a luat-o la fugă către intrarea in discotecă.
Ulterior acestui moment, în stradă s-a creat o învălmăşeală, însă din coroborarea declaraţiilor persoanelor implicate în incident a rezultat că, la un moment dat, pe str. R., existau două zone distincte unde aveau loc conflicte fizice, concomitente, respectiv o zonă în care erau implicaţi inculpaţii C.M. şi F.F.A., părţile vătămate T.R. şi S.C., şi o alta în care era implicat inculpatul B.C.C. şi victima G.C.A., care ieşise şi el între timp din local pentru a sări în ajutorul prietenilor săi. De menţionat că martorul D.C., persoană care i-a însoţit pe inculpaţi la discotecă, nu a fost implicat în nici un fel în evenimentele care au avut loc în incinta discotecii sau afară în stradă, împrejurare recunoscută de toţi participanţii la evenimentele din noaptea respectivă.
După cum s-a arătat, inculpatul B.C.C. a fost cel care, în împrejurările menţionate, l-a lovit cu pumnul în figură pe victima G.C.A., lovitură în urma căreia victima a căzut pe asfalt, lovindu-se la cap şi suferind leziuni craniene care i-au provocat decesul.
Astfel, partea vătămată T.R. arată că a luat-o la fugă pe str. R. înspre str. O., cu intenţia de a ajunge în staţia de taximetre pentru a pleca acasă (văzând însă, în timp ce alerga, cum inculpatul B.C.C. îi loveşte din spate pe S.C. şi G.F.I.), dar s-a împiedicat de bara de protecţie a unei maşini în alergare, după care a fost „luat în primire", respectiv agresat de către inculpaţii C.M. şi F.F.A., care au început să-l lovească cu pumnii şi picioarele, partea vătămată fiind nevoită să se ghemuiască la pământ şi să-şi apere faţa cu ambele mâini, după care le-a cerut celor doi inculpaţi să nu-l mai lovească, ceea ce s-a şi întâmplat, inculpaţii C.M. şi F.F.A. încetând agresiunea şi luând-o la fugă spre str. O. Partea vătămată precizează că i-a avut tot timpul în câmpul vizual pe inculpaţii C.M. şi F.F.A. şi poate afirma cu certitudine că aceştia nu l-au lovit pe victima G.C.A., pe care de altfel nici nu l-a văzut până în momentul în care, încetând agresiunile exercitate de cei doi inculpaţi menţionaţi, s-a ridicat şi a constatat că acesta era căzut pe asfalt, în stare de inconştienţă, înconjurat de mai multe persoane. Mai arată partea vătămată că, la câteva zile de la incident, s-a întâlnit cu martorul ocular G.C.V., care este taximetrist şi se afla în parcarea de pe str. R. în noaptea respectivă, acesta spunându-i că aceeaşi persoană care i-a lovit pe G.F.I. şi S.C., l-a lovit şi pe victima G.C.A., martorul precizându-i totodată că l-a văzut la televizor, la ştiri, pe inculpatul B.C.C. şi l-a recunoscut ca fiind agresorul victimei G.C.A.
Martorul G.F.I. arată că, după ce şi-a revenit în urma loviturii primite în arcada ochiului stâng, a văzut-o pe partea vătămată S.C. la o distanţă de aproximativ 4-5 m în faţa sa, spre str. O., stând ghemuită şi sprijinindu-se de un taximetru, în timp ce era lovită cu picioarele de doi indivizi (pe care nu i-a putut identifica), iar în acelaşi timp a văzut-o pe victima G.C.A., la o distanţă de aproximativ 10 m în direcţia opusă, victima fiind lovită de o a treia persoană, lovitură în urma căreia a căzut pe asfalt şi ulterior a decedat. Deşi martorul nu l-a putut identifica nici pe agresorul victimei, din cauza faptului că era încă ameţit în urma loviturii primite şi sângera la ochiul stâng, depoziţia sa este importantă sub aspectul localizării în spaţiu a celor trei agresori (inculpaţi) în momentul lovirii victimei, respectiv doi agresori erau împreună şi îl loveau pe partea vătămată S.C., iar un al treilea era la o distanţă de peste 10 m de ei, înspre centrul oraşului, şi îl lovea pe victima G.C.A.
Inculpaţii F.F.A. şi C.M.V. au recunoscut agresarea lui T.R. şi S.C., precizând că ei doi erau împreună în momentele respective iar inculpatul B.C.C. se afla undeva mai în spatele lor, la o distanţă de cel puţin 15 m înspre centrul oraşului, implicat în altercaţii cu alte persoane. Cei doi inculpaţi au fugit la un moment dat înspre str. O. fiind ajunşi din urmă de către B.C.C. pe care l-au şi auzit strigând „vedeţi să nu-şi înghită limba". Au presupus şi atunci, dar şi ulterior că B.C.C. a fost implicat separat în lovirea altor persoane, însă au arătat că inculpatul nu a recunoscut faţa de ei lovirea victimei G.C.A. Inculpatul C.M.V. a precizat că „B. nu era sigur că el l-a lovit pe tânărul care a căzut jos" şi a mai arătat că inculpatului B.C.C. i-a aparţinut şi ideea de a se întoarce la faţa locului pentru a vedea ce s-a întâmplat cu tânărul căzut. Inculpatul C.M. susţine, de asemenea, că nu a văzut-o pe victima G.C.A. (pe care a remarcat-o în cursul incidentului petrecut în discotecă) în timpul evenimentelor desfăşurate afară în stradă şi nu a avut vreun contact fizic cu aceasta, el apărându-se de loviturile aplicate, respectiv lovind pe părţile vătămate T.R. şi S.C. şi pe alţi doi tineri care se aflau lângă părţile vătămate, fără ca loviturile să fie de mare intensitate sau vreunul din tinerii loviţi să cadă la pământ. Inculpatul F.F.A. recunoaşte şi el agresarea părţilor vătămate T.R. şi S.C., precizând că, după ce partea vătămată T.R. le-a cerut lui şi inculpatului C.M. să nu-l mai lovească, au luat-o la fugă amândoi spre str. O., imediat după ei venind şi inculpatul B.C.C. pe care l-au auzit strigând „vedeţi să nu-şi înghită limba", moment în care s-a oprit pentru câteva secunde şi a privit în urmă, văzând la mare distanţă, dincolo de inculpatul B.C.C., doi tineri care se uitau în jos, spre asfalt, fără însă să mai apuce să vadă dacă cineva este căzut, din cauza faptului că era foarte agitat şi speriat.
Au existat însă şi martori oculari care nu au făcut parte din cele două grupuri implicate în incident şi care au observat, din diverse poziţii, cele întâmplate afară în stradă.
Dintre aceştia, martorul G.C.V., taximetrist care staţiona cu maşina în zonă, la ora respectivă, l-a indicat cu ocazia unei recunoaşteri din grup pe inculpatul B.C.C. ca fiind cel care i-a aplicat o lovitură cu pumnul în zona feţei victimei G.C.A., aceasta căzând pe spate şi rămânând pe asfalt. Martorul a susţinut că a văzut scena de la o distanţă de 4-5 metri, că l-a recunoscut pe agresor după fizic (respectiv după înălţime, constituţie fizică subţire şi atletică) şi nu după fizionomie sau îmbrăcăminte. De altfel, şi în faţa instanţei de judecată, văzându-i pe inculpaţii C., F. şi B.C.C., martorul a declarat, fără nici o ezitare, că, dintre cei trei, cel care a lovit victima cu pumnul nu putea fi decât inculpatul B.C.C., având în vedere caracteristicile fizice ale agresorului menţionate mai sus. Martorul confirmă cele relatate de partea vătămată T.R., pe care-l ştia dinainte de incident, cu privire la împrejurarea că l-a văzut la televizor, la ştiri, pe inculpatul B.C.C. şi l-a recunoscut ca fiind agresorul victimei G.C.
Un alt martor ocular care a observat cele întâmplate a fost I.S.B. (care s-a aflat şi el în club în noaptea respectivă, însă în momentul incidentului era afară, în partea stângă a scărilor de la intrarea în club şi vorbea la telefon), acesta declarând că cel care a lovit victima a fugit pe lângă el, s-a implicat puţin în locul unde avea loc conflictul cu S.C., dar apoi s-a îndreptat către victima G.C.A., pe care l-a lovit cu pumnul în piept şi în bărbie, fără ca victima să mai poată riposta (cel lovit căzând pe asfalt, cu picioarele sub un taximetru), după care a fugit de la faţa locului spre str. O. Martorul l-a descris pe agresor ca fiind de înălţimea victimei (aproximativ 181 cm.), era îmbrăcat în blugi rupţi, tricou de culoare neagră şi geacă de culoare deschisă şi a precizat, totodată, că 1-a văzut pe agresor pe caseta prezentată la ştiri, a doua zi după incident, ieşind singur din discotecă şi urcând scările de la intrare în club. Or, inculpatul B.C.C. nu a contestat nici un moment că el este persoana care a apărut pe caseta difuzată la televizor, fiind surprins de camerele de supraveghere ale clubului în timp ce ieşea singur din discotecă, dimpotrivă a recunoscut că, fiind îmbrăcat în blugi de culoare închisă, tricou negru şi geacă albastră de fâş, a ieşit singur din discotecă pentru a fuma o ţigară, cu câteva minute înainte de a izbucni incidentul de afară, mergând în dreapta intrării înspre parcarea din spate şi, apoi, auzind strigăte în afara discotecii, a fugit spre str. R. (unde, precizează inculpatul, a constatat că două trei persoane îl fugăreau pe inculpatul F., la rândul lui fiind atacat de mai multe persoane, pe care le-a lovit cu pumnul pentru a se apăra, fără să poată preciza dacă printre aceste persoane lovite se afla şi victima).
Ceilalţi martori oculari, cum ar fi B.O.C., P.A. şi G.D.R. nu au observat foarte bine momentul agresării victimei, având obiecte interpuse între ei şi locul unde se desfăşura conflictul fizic, sau fiindu-le distrasă atenţia în momentul respectiv, astfel că nu l-au putut recunoaşte pe autorul agresiunii, însă precizează că a fost un singur agresor care a lovit victima cu pumnul în faţă (lovitură în urma căreia aceasta din urmă a căzut pe asfalt şi ulterior a decedat), după care agresorul a fugit spre str. O., împreună cu alţi doi tineri. Or, chiar inculpatul B.C.C. recunoaşte că el este cel care a fugit de la faţa locului, după inculpaţii C.M. şi F., spre str. O.
Referitor la declaraţiile inculpatul B.C.C., trebuie precizat că acesta este singurul dintre inculpaţi care a recunoscut faptul că a lovit cu pumnul 4 sau 5 tineri, dar pentru a se apăra (afirmând chiar că este posibil ca vreuna din persoanele lovite de el să fi căzut), fără însă să poată preciza dacă a lovit-o şi pe victima G.C.A. sau nu. Mai arată că, în acest timp, nici unul dintre ceilalţi doi inculpaţi nu se afla cu el, fiind implicaţi într-o altercaţie cu alt grup, el fiind totodată singurul dintre inculpaţi care a observat că o persoană cade pe asfalt, moment în care a strigat către cei din jur „vedeţi să nu-şi înghită limba", după care a fugit înspre ceilalţi doi inculpaţi, care se îndreptau şi ei în fugă către str. O.
Mai mult, este important de precizat că inculpatul B.C.C. este cel care a avut conflict cu victima în interiorul localului, turnându-i bere în cap, iar după fuga de la faţa locului, tot acest inculpat a avut iniţiativa reîntoarcerii la locul incidentului, manifestându-şi îngrijorarea cu privire la situaţia unei persoane care căzuse la pământ. Singura explicaţie pentru „grija" inculpatului faţă de victimă este aceea că el i-a aplicat lovitura şi a observat faptul că victima a căzut şi s-a lovit cu capul de asfalt.
Pe de altă parte, este cert faptul că inculpatul B.C.C. s-a manifestat cel mai agresiv dintre toţi inculpaţii, aplicând lovituri de o intensitate deosebită, în urma cărora persoanele lovite au căzut ori s-au dezechilibrat, împrejurare care rezultă din declaraţiile părţii vătămate T.R., martorului B.V. şi inculpatului F.F.A., declaraţii din care mai rezultă şi faptul că inculpatul B.C.C. a aplicat unele lovituri venind în fugă, din spate, fiind exclusă astfel apărarea inculpatului B.C.C., conform căreia a lovit alte persoane dar numai pentru a se apăra.
De asemenea, martorii G.C.V. şi I.S.B., care au văzut momentul agresării victimei de către inculpatul B.C.C., precizează că inculpatul este cel care a lovit primul cu pumnul, fără a fi atacat de victimă, care nici măcar nu a avut timp să riposteze, căzând în urma loviturii primite în figură.
Cu privire la sinceritatea declaraţiilor inculpatului B.C.C. trebuie menţionate şi concluziile testului poligraf efectuat în cauză, din care rezultă că acest inculpat a fost nesincer la întrebările relevante (respectiv acelea dacă ştie cine a lovit victima, dacă el a lovit victima şi dacă el a omorât victima).
Aşadar, în opinia primei instanţe, rezultă clar din probele directe şi indirecte menţionate mai sus că victima G.C.A. a căzut pe asfalt în urma loviturii aplicate cu pumnul în figură de către inculpatul B.C.C., a reuşit cu greu să se ridice, a mai făcut câţiva paşi „împleticindu-se şi ţinându-se cu mâna dreaptă de ceafă", potrivit declaraţiei martorului P.A., după care s-a prăbuşit pe carosabil, lângă taximetrul aparţinând martorului G.D.R. Deşi s-a încercat resuscitarea victimei de către persoanele aflate în apropiere, eforturile au fost zadarnice, în scurt timp intervenind decesul acesteia.
Din raportul de constatare medico-legală întocmit în cauză a rezultat că victima G.C.A. a prezentat două leziuni traumatice, respectiv echimoză paramentonier stâng şi echimoză parietal drept, echimoza paramentonieră producându-se prin lovire activă, iar echimoza parietală în urma căderii victimei pe un plan dur. Moartea victimei a fost violentă şi s-a datorat hemoragiei, contuziei şi dilacerării cerebrale, între leziunea craniană şi deces existând legătură de cauzalitate.
Partea vătămată S.C. a suferit leziuni corporale vindecabile în 5-6 zile de îngrijiri medicale, în urma loviturilor descrise în starea de fapt, însă a declarat în cursul judecăţii că înţelege să-şi retragă plângerea prealabilă formulată împotriva inculpatului F.F.A. (f. 121 dosar fond).
De asemenea, partea vătămată T.R., care a suferit şi ea leziuni corporale în cursul incidentului menţionat în starea de fapt, leziuni care nu au fost constatate însă într-un certificat medico-legal, a declarat că îşi retrage plângerea prealabilă formulată împotriva inculpaţilor F.F.A. şi C.M.V. (f. 82 şi 107 dosar fond).
Instanţa de fond a menţionat că faptele se probează prin: procesul-verbal de cercetare la faţa locului şi actele premergătoare întocmite de organele de poliţie (f. 12-32 d.u.p.), raportul de constatare medico-legală întocmit de I.M.L. Cluj-Napoca (f. 39-41 d.u.p.), declaraţiile părţilor vătămate S.C. şi T.R. (f. 47-54 d.u.p. şi f. 106-107, 121-122 dosar fond), declaraţiile martorilor audiaţi în cauză (f. 46-99 d.u.p. şi f. 123-125, 138-141, 156-157, 182, 208-209 dosar fond); procesele-verbale de confruntare dintre inculpaţii C. şi F., pe de o parte, şi inculpatul B., pe de altă parte (f. 100-105 d.u.p.); procesele-verbale de prezentare pentru recunoaştere din grup şi planşele foto anexe (f. 106-131 d.u.p.), rapoartele de constatare tehnico-ştiinţifică asupra comportamentului simulat (f. 166-173 d.u.p.), coroborate cu declaraţiile date de cei trei inculpaţi (f. 137-139. 142-144, 147-152, 161-162, 177 d.u.p. şi f. 82-84, 98-101 dosar fond).
În drept, prima instanţă a reţinut că fapta inculpatului B.C.C. care, la data de 7 noiembrie 2006, în jurul orelor 3,00, i-a aplicat o lovitură cu pumnul în faţă victimei G.C.A., pe str. R. din municipiul Cluj-Napoca, în faţa clubului O., în urma căreia victima a căzut pe asfalt şi s-a lovit la cap, suferind leziuni craniene în urma cărora a decedat (datorită hemoragiei, contuziei şi dilacerării cerebrale), întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de loviri cauzatoare de moarte, prev. de art. 183 C. pen.
În ceea ce priveşte cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de apărătorul părţile civile G.C.A., din infracţiunea sus-menţionată în infracţiunea de omor calificat, prima instanţă a apreciat că este nefondată, din probele administrate în cauză rezultând caracteristicile unei infracţiuni praeterintenţionate, fiind exclusă intenţia inculpatului, chiar şi indirectă, de a suprima viaţa victimei, întrucât lovitura în figură aplicată de inculpat victimei nu era aptă prin ea însăşi să producă moartea, decesul victimei datorându-se căderii acesteia şi lovirii cu capul de asfalt (fapt care rezultă din raportul de constatare medico-legală), împrejurare pe care inculpatul trebuia şi putea să o prevadă, dat fiind şi faptul că victima se afla sub influenta băuturilor alcoolice.
La individualizarea pedepsei aplicată inculpatului B.C.C., instanţa de fond a luat în considerare gradul de pericol social concret, foarte ridicat, al infracţiunii comise, atitudinea parţial sinceră avută de acesta pe parcursul procesului penal, precum şi faptul că inculpatul, în vârstă de 23 de ani la data săvârşirii faptei, se afla la prima confruntare cu legea penală şi era încadrat în muncă, lucrând ca gestionar la firma SC T.S.C. SRL
În consecinţă, instanţa de fond – cu această ultimă argumentare – a reţinut în favoarea inculpatului dispoziţiile art. 74 lit. a) C. pen. şi art. 76 alin. (2) C. pen. (raportat şi la faptul că inculpatul nu are antecedente penale), apreciind că o pedeapsă de 4 ani închisoare este în măsură să contribuie la reeducarea lui.
Apreciind totodată că scopul pedepsei poate fi atins fără privare de libertate (fiind vorba totuşi de o infracţiune praeterintenţionată comisă de o persoană aflată la prima confruntare cu legea penală, încadrată în muncă şi care avut o bună conduită şi după săvârşirea faptei) şi fiind îndeplinite formal condiţiile prev. de art. 861 C. pen., instanţa de fond a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei aplicate inculpatului, pe durata termenului de încercare prev. de art. 862 C. pen., respectiv acela de 7 ani.
Potrivit art. 359 C. proc. pen. s-a atras atenţia inculpatului asupra cazurilor de revocare a suspendării sub supraveghere a executării pedepsei prev. de art. 864 C. pen.
S-a făcut aplicarea art. 71 alin. (5) C. pen.
În ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, s-a reţinut că partea civilă G.A. (tatăl victimei) a solicitat obligarea inculpatului la plata despăgubirilor civile în sumă totală de 115.000 lei, din care suma de 100.000 lei reprezintă daune morale pentru suferinţele îndurate de părinţii victimei ca urmare a morţii premature a fiului lor, iar suma de 15.000 lei reprezintă daune materiale constând în cheltuieli de înmormântare, masa de pomenire după înmormântare, cheltuieli cu amenajarea locului de veci şi cu slujbele de parastas la 6 luni şi la 1 an de la decesul victimei (f. 55 şi 134 dosar fond).
Referitor la daunele materiale solicitate de partea civilă, instanţa de fond a constatat că, pe baza probelor scrise şi testimoniale administrate în cauză (f. 56-68, 108-110 dosar fond), aceasta a dovedit efectuarea unor cheltuieli în sumă totală de 13.500 lei, din care 7000 lei reprezintă cheltuieli de înmormântare, inclusiv masa de pomenire după înmormântare, 3.500 lei cheltuieli cu amenajarea mormântului victimei şi monumentul funerar, iar 3000 lei constituie cheltuieli cu parastasele la 6 luni şi la 1 an de la moartea victimei.
Cu privire la prejudiciile de ordin moral suferite de părinţii victimei, în opinia instanţei de fond este evident că moartea prematură şi violentă a fiului lor le-a cauzat suferinţe psihice intense, pe o durată îndelungată de timp, impunându-se astfel acordarea unei sume de bani cu titlu de daune morale în favoarea acestora. În lipsa unor criterii legale de determinare a cuantumului daunelor morale, instanţa de fond a apreciat că suma de 50.000 lei acordată părinţilor victimei cu acest titlu este în măsură să asigure o reparaţie justă şi echitabilă a suferinţelor de ordin psihic suportate de aceştia ca urmare a infracţiunii comise de inculpat. Este cunoscut, în opinia primei instanţe, faptul că, în privinţa daunelor morale nu se poate apela la probe materiale, judecătorul fiind singurul care, în raport cu consecinţele în plan nepatrimonial suferite de părinţii victimei (şi fără a se ajunge la o îmbogăţire fără just temei a acestora în detrimentul inculpatului), trebuie să stabilească o sumă globală care să compenseze, pe cât posibil, durerile psihice încercate de aceştia în urma dispariţiei tragice a fiului lor.
În consecinţă, în temeiul art. 14 şi art. 346 C. proc. pen. comb. cu art. 998, art. 999 C. civ. inculpatul B.C.C. a fost obligat la plata despăgubirilor civile în sumă de 63.500 lei (din care 50.000 lei reprezintă daune morale, iar 13.500 lei daune materiale) către partea civilă G.A.
Totodată, pentru considerentele sus-expuse, au fost respinse restul pretenţiilor civile formulate de partea civilă G.A.
Potrivit art. 193 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. inculpatul a fost obligat la plata sumei de 2000 lei reprezentând cheltuieli judiciare (onorariu avocaţial) către partea civilă G.A. (f. 135-136 dosar fond).
Conform art. 191 C. proc. pen. inculpatul a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat, în sumă de 1200 lei.
Având în vedere manifestările exprese de voinţă ale părţilor vătămate S.C. şi T.R., în baza art. 11 pct. 2 lit. b) rap. la art. 10 lit. h) C. proc. pen. s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului F.F.A., pentru săvârşirea infracţiunii de lovire şi alte violenţe, prev. de art. 180 alin. (2) C. pen. faţă de partea vătămată S.C., respectiv pentru săvârşirea infracţiunii de lovire sau alte violenţe, prev. de art. 180 alin. (1) C. pen. faţă de partea vătămată T.R., ca urmare a retragerii plângerilor prealabile de către părţile vătămate.
De asemenea, în baza art. 11 pct. 2 lit. b) rap. la art. 10 lit. h) C. proc. pen. s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului C.M.V., pentru săvârşirea infracţiunii de lovire sau alte violenţe, prev. de art. 180 alin. (1) C. pen. faţă de partea vătămată T.R., ca urmare a retragerii plângerii prealabile de către partea vătămată.
Potrivit art. 192 pct. 2 lit. c) C. proc. pen. părţile vătămate T.R. şi S.C. au fost obligate la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat, în sumă de 500 lei fiecare.
În conformitate cu dispoziţiile art. 193 alin. ultim C. proc. pen. s-a respins ca neîntemeiată cererea formulată de inculpatul C.M.V., aflat în culpă procesuală, privind obligarea părţii vătămate T.R. la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea procesului (partea vătămată T.R. retrăgându-şi plângerea prealabilă din motive care nu privesc vinovăţia inculpatului C.M.V., vinovăţie dovedită prin probele administrate în cauză).
Împotriva sentinţei au declarat apel M.P. - Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj, inculpatul B.C.C. şi partea civilă G.A.
Prin Decizia penală nr. 52/ A din data de 19 mai 2009, Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, a dispus următoarele:
A admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj şi partea civilă G.A., împotriva sentinţei penale nr. 1 din data de 6 ianuarie 2009 a Tribunalului Cluj pe care o desfiinţat-o sub aspectul laturii penale şi civile a cauzei privind pe inculpatul B.C.C. şi judecând sub aceste aspecte:
A condamnat pe inculpatul B.C.C., fiul lui V. şi L.D., cetăţean român, studii 12 clase, gestionar la SC T.S.C. SRL, necăsătorit, fără antecedente penale, pentru săvârşirea infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, prevăzută de art. 183 C. pen. la pedeapsa de 8 ani închisoare.
În baza art. 71 C. pen. a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen.
A înlăturat din sentinţa penală apelată dispoziţiile art. 861 – 863 C. pen., art. 359 C. proc. pen. şi art. 71 alin. (5) C. pen.
În baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP) a dedus din pedeapsa aplicată reţinerea şi arestul preventiv din 9 noiembrie 2006 – 14 noiembrie 2006.
A menţinut până la rămânerea definitivă a hotărârii, faţă de inculpatul B.C.C., măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea, luată de Curtea de Apel Cluj, conform art. 1451 alin. (1) C. proc. pen., la data de 14 noiembrie 2006.
A obligat pe inculpatul B.C.C. să achite părţii civile G.A., suma de 15.000 lei daune materiale şi 100.000 lei daune morale.
A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate.
Cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului, în apelul parchetului şi al părţii civile.
A respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul B.C.C. împotriva aceleiaşi sentinţe.
A obligat inculpatul să achite statului suma de 500 lei cheltuieli judiciare, iar părţii civile G.A. suma de 3.000 lei cheltuieli judiciare în apel.
Pentru a dispune în acest sens, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Prin motivele scrise şi orale ale căii de atac declarate, M.P. a solicitat desfiinţarea sentinţei primei instanţe ca netemeinică şi, pe cale de consecinţă, înlăturarea circumstanţelor atenuante prev. de art. 74 C. pen., condiţii în care a apreciat că se impune sancţionarea inculpatului cu o pedeapsă cuprinsă între limitele legale şi, faţă de poziţia inculpatului, să se dispună executarea acesteia prin privare de libertate.
Partea civilă, prin înscrisul depus la fila 7, a solicitat admiterea apelului, înlăturarea circumstanţelor atenuante reţinute eronat în favoarea inculpatului, aplicarea unei pedepse cu închisoarea în regim de detenţie între limitele cuprinse de la 5 la 15 ani, iar sub aspect civil obligarea inculpatului la plata sumei de 15.000 lei cu titlu de daune materiale şi 100.000 lei daune morale, susţinând că prin probele scrise şi testimoniale existente la dosar s-au dovedit în întregime pretenţiile sale.
Apărătorul ales al inculpatului B.C., a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei şi rejudecând în fond cauza, pronunţarea unei soluţii de achitare în temeiul art. 10 lit. c) şi art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. întrucât nu el este autorul infracţiunii deduse judecăţii, prezumţia de nevinovăţie nefiind înfrântă în prezenta cauză.
Curtea de apel, examinând apelurile declarate prin prisma motivelor invocate a reţinut următoarele:
Conform art. 1 C. proc. pen. român, scopul procesului penal îl constituie constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, astfel că orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală. Procesul penal trebuie să contribuie la apărarea ordinii de drept, la apărarea persoanei, a drepturilor şi libertăţilor acesteia, la prevenirea infracţiunilor precum şi la educarea cetăţenilor în spiritul legii. Pentru aceasta, procesul penal se desfăşoară atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii, potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege.
În desfăşurarea procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana făptuitorului.
Legea obligă organele de urmărire penală şi instanţele de judecată să aibă rol activ şi pe întreg cursul procesului penal să respecte dreptul de apărare garantat învinuitului, inculpatului şi celorlalte părţi în procesul penal, obligaţie respectată în prezenta cauză (cu referire la cauza D. contra României).
Orice persoană, bucurându-se de prezumţia de nevinovăţie, este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale, printr-o hotărâre penală definitivă, învinuitul sau inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie şi nu este obligat să-şi dovedească nevinovăţia.
Având în vedere apărarea formulată de inculpatul B.C.C., în cursul urmăririi penale şi al judecăţii, curtea de apel a reţinut că jurisprudenţa C.E.D.O. a statuat în sensul că "principiul prezumţiei de nevinovăţie reclamă, printre altele, ca sarcina probei să revină acuzării şi ca dubiul să fie profitabil acuzatului. Acuzării îi revine obligaţia de a arăta învinuitului care sunt acuzaţiile cărora le va face obiectul şi a oferi probe suficiente pentru a întemeia o declaraţie de vinovăţie. Statul este obligat să asigure acuzatului dreptul la apărare (el însuşi sau cu asistenţa unui avocat) şi să-i permită, să interogheze sau să pună să fie audiaţi martorii acuzării. Acest drept, nu implică numai un echilibru între acuzare şi apărare, ci impune ca audierea martorilor să fie în general, în contradictoriu. Elementele de probă trebuie să fie în principiu, produse în faţa acuzatului în audienţă publică şi în vederea unei dezbateri în contradictoriu", (plenul Hotărârii nr. 6 din decembrie 1988 Barbera, Mesesegue şi Jabordo versus Spania).
Vinovăţia nu se poate stabili decât în cadrul juridic procesual penal, cu probe, sarcina administrării acestora revenind organului de urmărire penală şi instanţei judecătoreşti.
Probele trebuie să fie concludente şi utile, ceea ce presupune, necesitatea de a fi credibile, apte să creeze presupunerea rezonabilă că ceea ce probează corespunde adevărului.
Raportând conţinutul apelurilor parchetului, părţii civile şi al inculpatului, prin motivele invocate, la actele şi probele din dosar, la modul de administrare, prin prisma principiilor procesual penale enumerate, curtea de apel a apreciat că apelurile declarate de M.P. şi partea civilă împotriva sentinţei sunt fondate.
Astfel, inculpatul B.C.C. nu a recunoscut infracţiunea reţinută în sarcina sa, astfel că, în stabilirea vinovăţiei acestuia, instanţa de judecată a avut în vedere întregul material probator administrat în cauză, nu numai declaraţia sa.
Inculpatului i s-a respectat dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil prin respectarea principiului egalităţii de arme, promovat de C.E.D.O. Cu privire la acest principiu, C.E.D.O. precizează că „exigenţa egalităţii armelor, în sensul unui echilibru just între părţi, implică obligaţia de a oferi fiecărei părţi o posibilitate rezonabilă de a-şi prezenta cauza, inclusiv probele, în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie de dezavantaj net în comparaţie cu adversarul său. Obligaţia de a veghea în fiecare caz la respectarea condiţiilor unui proces echitabil revine autorităţilor naţionale" (Hotărârea nr. 27 din oct. 1993 Dombo Beheer Bv versus Olanda).
Mai mult, aceeaşi instanţă europeană, a statuat obligativitatea comunicării pieselor dosarului, „în măsura în care presupune un proces echitabil şi în contradictorialitate". (hotărârea din 24 februarie 1994 Bendenoun versus Franţa). De asemenea, „respectarea dreptului la un proces echitabil, presupune dreptul de a avea acces la toate dovezile strânse de procuror" (hotărârea C.E.D.O. Edwards versus Marea Britanie din 16 dec. 1992).
Ca atare, în opinia instanţei de apel, garanţiile cu privire la un proces echitabil au fost respectate, atât din perspectiva dreptului intern, cât şi al disp. art. 5 şi 6 din C.E.D.O.
Având în vedere criticile aduse sentinţei de inculpat, M.P. şi partea civilă, instanţa de apel ţinând cont de efectul devolutiv al căii de atac promovate, a efectuat o nouă judecată în fond a cauzei prin reexaminarea probatoriului deja administrat.
Potrivit art. 345 alin. (1) C. proc. pen., asupra învinuirii aduse inculpatului, instanţa hotărăşte prin sentinţă, pronunţând după caz condamnarea, achitarea sau încetarea procesului penal. Art. 345 alin. (2) din acelaşi Cod, precizează ca soluţia de condamnare a inculpatului se pronunţa numai daca instanţa constata ca fapta exista, constituie infracţiune şi a fost săvârşita de inculpat. Din economia acestor texte de lege rezultă, cu claritate, că instanţa de judecata pronunţa condamnarea inculpatului numai în situaţia in care probele strânse în cursul urmăririi penale şi verificate în cursul cercetării judecătoreşti, dovedesc în mod cert, printre altele, că fapta a fost săvârşita de inculpat.
Potrivit art. 200 din C. proc. pen., „urmărirea penala are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată".
Art. 289 C. proc. pen. dispune că „judecata cauzei se face în faţa instanţei constituită potrivit legii şi se desfăşoară în şedinţă, oral, şi în contradictoriu".
Pe de alta parte, în raport de dispoziţiile art. 62, art. 63 C. proc. pen., cu referire la art. 1, art. 200, art. 289 C. proc. pen., hotărârea prin care se soluţionează cauza penala dedusa judecăţii trebuie să apară ca o concluzie, susţinută de materialul probator administrat în dosar, constituind un lanţ deductiv, fără discontinuitate.
Or, în cauză, reţine instanţa de apel, probele strânse în cursul urmăririi penale, precum si probele administrate în faza judecăţii, dovedesc, în mod cert, că autorul infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte prev. de art. 183 C. pen. este inculpatul B.C.C.
Toţi martorii indicaţi în rechizitoriu au fost audiaţi nemijlocit de către Tribunalul Cluj, existând un martor direct, ocular al infracţiunii comise de inculpat acesta fiind G.C.V. (f. 123) martorul arătând în declaraţia sa textual: "precizez că pe agresor l-am recunoscut atât la urmărire penală cât şi azi în faţa instanţei după fizic, după înălţime.."; „văzându-i astăzi în instanţă pe cei trei inculpaţi, C., B. şi F., declar fără nici o ezitare, că, având în vedere împrejurările pe care le-am arătat mai sus, şi anume înălţimea şi Constituţia fizică, agresorul celui căzut pe asfalt şi ulterior decedat, nu putea fi decât inculpatul B.C.". „Cei doi tineri se aflau faţă în faţă şi nu pot să afirm cu certitudine că şi victima a încercat să îl lovească pe agresor, dar cert este că acesta din urmă a lovit-o cu pumnul în faţă pe victima G.C., care a căzut pe spate, pe asfalt cu piciorul sprijinit de uşa unui taximetrist având o maşină D.S. de culoare albă, tot de la firma N.T.". Martorul G. mai precizează că „pe str. R. în faţa mea, la o distanţă de aproximativ 4-5 metri, am văzut doi tineri care se aflau faţă în faţă, unul cu faţa spre str. O., iar celălalt cu faţa spre Centrul oraşului. Am văzut apoi, cum tânărul care era orientat cu faţa spre centrul oraşului, l-a lovit cu pumnul în zona feţei pe băiatul aflat în faţa sa, acesta din urmă retrăgându-se doi paşi în spate, după care, s-a răsucit şi a căzut pe asfalt, cu piciorul sprijinit de uşa unui taximetru. Agresorul a luat-o la fugă pe str. O., iar de cel căzut pe asfalt s-au apropiat mai multe persoane pentru a-i acorda primul ajutor. Cred că victima a fost lovită cu mâna dreaptă de către agresor şi după ce a căzut, nu s-a mai ridicat de jos".
Pe lângă aceste probe directe, la stabilirea vinovăţiei inculpatului s-au luat în considerare şi probele indirecte, acestea fiind constituite din declaraţiile martorilor I.S.B., (f. 140), D.C. (f. 141), V.O. (f. 157), B.V. (f. 138), coroborate cu declaraţiile părţii vătămate S.C. şi T.R. (f. 106) precum şi cu declaraţiile inculpaţilor F.F.A. şi C.M.V.
Întrucât martorii G.D.R. şi P.A. nu au mai putut fi audiaţi nemijlocit de către tribunal, instanţa fondului a făcut aplicarea disp. art. 327 alin. (3) C. proc. pen. în privinţa declaraţiilor acestor martori şi a ţinut cont de cele relatate de aceştia, la pronunţarea soluţiei.
În declaraţia de la f. 140 martorul I.S.B. arată textual: "am observat la un moment dat un tânăr care a trecut pe lângă mine în fugă, venind dinspre intrarea în discotecă, s-a îndreptat spre str. R. direct spre un tânăr pe care mai întâi l-a lovit cu pumnul în piept şi apoi cu pumnul în bărbie, fără ca cel lovit să mai poată riposta. Din câte îmi amintesc, l-a lovit cu aceeaşi mână mai întâi în piept şi apoi în bărbie, cel lovit căzând pe asfalt cu picioarele sub un taximetru".
Verificând în mod nemijlocit conţinutul declaraţiilor martorilor, a părţilor vătămate T. şi S. şi a inculpaţilor F. şi C., în opinia instanţei de apel rezultă fără echivoc că inculpatul este autorul agresiunii comise asupra victimei G.C.
Astfel, în declaraţia de la fila 121 partea vătămată S.C. arată că „am văzut personal cum inculpatul B. i-a turnat bere în cap lui G.C., dintr-o sticlă de bere pe care o ţinea în mână.. prietenul meu T.R., mi-a spus că cel care m-a lovit a fost inculpatul B.". La fila 106 din dosarul tribunalului, se află declaraţia părţii vătămate T.R. care precizează textual „după ce am urcat scările de la ieşirea din discotecă am observat afară în parcare mai mulţi băieţi fugind în toate direcţiile, atât dintre prietenii mei cât şi din gaşca din care făcea parte inculpatul B. Primul meu gând a fost să mă îndrept spre staţia de taxiuri pentru a pleca de acolo, astfel că m-am îndreptat către acea direcţie, în drum, văzându-l pe inculpatul B.C. lovindu-i din spate cu pumnul atât pe victima S.C. cât şi pe martorul G.l. Eu am luat-o la fugă pe str. R. spre O., dar am fost ajuns din urmă de către inculpaţii C. şi F., care au început să mă lovească cu pumnii şi picioarele.. pe inculpatul B.C. l-am văzut la un moment dat foarte aproape de mine, la aproximativ un metru în momentul în care eu eram agresat de inculpaţii C. şi F. şi de aceea am presupus că m-a lovit şi pe mine în timpul în care îmi acopeream faţa cu mâinile.. când eu am ajuns lângă victima G.C., am văzut că inculpaţii B., C. şi F. fugeau spre str. O... eu am fugit spre locul în care se aflau S.C. şi G.l., pentru a vedea ce se întâmpla acolo şi inculpatul B. fugind şi el a ajuns înaintea mea la partea vătămată S. şi la martorul G. pe care i-a lovit cu pumnul din spate în zona feţei.. revin şi arăt faptul că inculpatul B.C. i-a lovit practic fără motiv pe martorul G. şi partea vătămată S., deoarece în acele momente nu se desfăşura nici un contact fizic, ceilalţi doi inculpaţi C. şi F. aflându-se la aproximativ 5 metri de S. şi G... în opinia mea am stat ghemuit apărându-mă de loviturile lui C. şi F. timp de un minut, iar la un moment dat când mi-am ridicat privirea din palmi, l-am văzut pe inculpatul B.C. în apropierea mea. Eu mă aflam în acel moment la o distanţă de 15-20 metri de locul în care l-am văzut pe victima G.C., căzut la pământ. Cunosc din spusele martorului G.C., care este taximetrist şi se afla în parcare în acea seară că, inculpatul B. e cel care a agresat victima G.C. Martorul G.C. mi-a spus că aceeaşi persoană care l-a lovit pe partea vătămată S. şi martorul G. cu pumnul în faţă, l-a lovit şi pe victima G.C., mi-a comunicat că l-a recunoscut atât după fizionomie cât şi după îmbrăcăminte, iar în zilele următoare incidentului văzându-l la televizor, l-a recunoscut că acesta i-a aplicat lovituri victimei G.C. Nu în ultimul rând în aceeaşi declaraţie de la f. 106 tribunal, partea vătămată T.R. arată că „deşi nu am văzut acest lucru, arăt că agresorul victimei G.C., putea fi doar inculpatul B.C. Pe inculpaţii C. şi F. i-am avut tot timpul în câmpul vizual, în acest interval de timp şi ştiu că nu l-au lovit pe victima G.C. Din moment ce, cu cei trei inculpaţi am avut noi altercaţia în discotecă, logic este ca cel de al treilea inculpat şi anume B.C. să-l fi lovit pe victima G. De altfel, când eu mă îndreptam spre partea vătămată S. şi martorul G., am fost depăşit de inculpatul B.C. prin fugă, prin dreapta mea, pe str. R.".
Atitudinea violentă şi provocatoare a inculpatului B.C. este pusă în evidenţă şi prin declaraţia martorului B.V. care în declaraţia de la f. 138 tribunal, precizează „când am ajuns pe str. R. l-am văzut trecând pe lângă mine pe inculpatul B., care s-a îndreptat spre partea vătămată S.C., pe care l-a lovit cu pumnul în faţă, acesta din urmă căzând pe asfalt şi pierzându-şi cunoştinţa.. după ce inculpatul B.C. l-a lovit pe partea vătămată S. am văzut că a fugit în continuare pentru a-l ajunge pe martorul G.l. şi pe inculpatul F. şi am văzut cum l-a lovit cu pumnul şi pe G. în momentul în care l-a ajuns din urmă". Nu în ultimul rând, martorul B. afirmă că în interiorul discotecii a observat cum inculpatul B.C. i-a turnat bere în cap victimei G.C., fără ca aceştia să se fi cunoscut anterior sau să fi fost în relaţii de prietenie".
Atât martorul B.V. cât şi partea vătămată T.R. au precizat că inculpatul B.C. în seara incidentului era îmbrăcat într-o bluză de culoare neagră şi în pantalon de blugi de culoare închisă, afirmaţii care se coroborează şi cu cele ale martorului G.C. de la f. 123 care arată că inculpatul era îmbrăcat cu blugi.
Violenţa deosebită a inculpatului B.C., precum şi atitudinea paşnică a victimei G.C. au fost puse în evidenţă şi prin declaraţiile martorilor D.C., (f. 141), V.O. (f. 157), şi P.R. (f. 209). Astfel, martorul D.C. precizează textual „acea persoană despre care spun că ar putea fi inculpatul B. ştiu că era îmbrăcată cu o bluză sau un tricou de culoare neagră, iar între această persoană şi cei care au ieşit din parcare au avut loc schimburi de lovituri în urma cărora a căzut acel băiat pe care eu l-am trimis acasă".
Martora P.R. în declaraţia de la f. 209 din faţa tribunalului, arată că „din discuţiile purtate afară în stradă, am înţeles că cel care l-a lovit pe G.C., lovitură în urma căreia acesta a căzut, l-a mai lovit o dată în timp ce G. încerca să se ridice. Din câte îl ştiam eu pe victima G.C., pot să afirm că acesta era un tip paşnic, nu era bătăuş, aşa că nu-mi explic de ce tocmai el a fost agresat cu mai multă violenţă de către o persoană din acel grup de 3 sau 4 bărbaţi".
În acelaşi sens, declară şi martorul V.O. la f. 157 tribunal „este posibil ca aceste persoane să se fi lovit, dar cert este că la un moment dat un tânăr din grup a căzut lângă un taximetru, iar alţi 3-4 tineri au luat-o la fugă pe str. R. înspre O.".
Inculpatul C.M.V. în declaraţia de la f. 100 din faţa tribunalului, arată că el a încercat să aplaneze conflictul iscat între cele două tabere, apelând şi la oamenii de ordine din discotecă, dar în toată această altercaţie, care a durat 3 minute, şi el a fost atacat de vreo 4 tineri, victima G.C. nu se afla printre persoanele agresive şi nici nu a provocat vreun incident în interiorul discotecii. „Reuşind să ne eliberăm de atacatori eu şi F. am luat-o la fugă pe str. R. în sus spre O. cu intenţia de a ajunge la taximetre, fiind ajunşi din urmă de către inculpatul B.C. pe care îmi amintesc că l-am auzit strigând „vedeţi să nu-şi înghită limba". Inculpatul C.M. în aceeaşi declaraţie arată că în momentul în care eu şi F. am reuşit să scăpăm de agresori şi să o luăm la fugă, toate celelalte persoane se aflau în josul str. R. spre discotecă, acesta fiind motivul pentru care noi am luat-o la fugă în partea opusă spre str. O., respectiv în ideea de a evita orice alte conflicte. Nu am văzut nici o persoană căzută pe asfalt în acele momente. Despre acest lucru am aflat de abia în taximetru de la inculpatul B.C., care ne-a spus că a văzut o persoană căzută fără să facă nici o altă precizare despre cine l-ar fi lovit pe acel tânăr, căzut la pământ. De asemenea, arăt că tot B. este cel care a spus mai întâi şi lui i-a venit ideea de a ne întoarce la faţa locului pentru a vedea ce s-a întâmplat cu tânărul căzut la sol".
În declaraţia de la f. 101, dată tribunalului, şi inculpatul F.F.A. reliefează violenţa inculpatului B., din acea seară şi care învederează că „martorul G.I. a fost ajuns de inculpatul B.C., acesta lovindu-l cu pumnul pe G.I., care a căzut într-o parte. Si din declaraţiile acestui inculpat, rezultă că direcţia de deplasare a inculpatului B.C. a fost de pe str. R. spre str. O.
Agresivitatea excesivă şi fără motiv, decât consumul de băuturi alcoolice, a inculpatului B.C. este reliefată şi prin declaraţia martorului G.F.I. de la f. 124 din faţa tribunalului, care precizează textual: „actele de agresiune asupra părţii vătămate S. şi asupra victimei G. s-au produs aproape concomitent la o distanţă apreciabilă de cel puţin 10 metri. L-am văzut pe victima G.C. când era căzut pe carosabil şi se deplasa pe mâini şi pe genunchi în josul str. R., încercând să-şi găsească echilibrul. Tânărul care a încercat să mă lovească după ce am primit prima lovitură şi mi-am revenit, venea de undeva dinspre str. O.".
Declaraţiile constante ale martorilor din faza de urmărire penală C.C.G., G.F.l., B.V., V.O.l., B.O., P.A., G.D., I.S., B.F., G.C., D.C., atât a celor direcţi cât şi a celor indirecţi se coroborează perfect cu cele date de aceştia în faţa instanţei de fond cât şi cu actele medico-legale depuse la dosarul cauzei, cu raportul de expertiză medico-legală al victimei cât şi cu concluziile raportului de constatare tehnico-ştiinţifică asupra comportamentului simulat efectuat asupra inculpatului.
În opinia instanţei de apel, din vastul material probator existent la dosar, rezultă că declaraţia inculpatului B.C.C. este nesinceră, ea necoroborându-se cu vreun alt mijloc de probă, condiţie în care va rămâne fără valoare sub aspectul aflării adevărului.
Potrivit art. 69 C. proc. pen., declaraţiile inculpatului făcute în cursul procesului penal, pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în speţă. Din analiza textului de lege se desprind mai multe concluzii: în primul rând declaraţiile inculpatului trebuie să se coroboreze cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză. Ca atare, nu se cere coroborarea acestora cu proba în întregul ei, ci, doar cu anumite fapte sau împrejurări ce se pot desprinde din analiza acesteia. În al doilea rând, se cere ca verificarea susţinerilor inculpatului să se facă în raport de ansamblul probelor existente în cauză. Cu alte cuvinte, acele fapte şi împrejurări să se regăsească în cea mai mare parte din probe, să aibă un caracter de repetabilitate.
Chiar şi în acest context, instanţa are facultatea, iar nu obligaţia de a reţine declaraţiile inculpatului, câtă vreme legiuitorul a folosit sintagma „declaraţiile pot servi" iar nu „servesc" doar această ultimă expresie fiind cea care imprimă un caracter imperativ.
Aşadar, declaraţiile de nerecunoaştere ale inculpatului sunt simple afirmaţii, care au ca scop doar disculparea acestuia de consecinţele penale ale faptei sale, fiind vădit pro cauza, motiv pentru care curtea le va aprecia ca atare.
Dispoziţiile art. 63 alin. (2) C. proc. pen. exclud o ordine de preferinţă a mijloacelor de probă, nefăcându-se distincţie, în ceea ce priveşte valoarea în stabilirea adevărului, în raport de faza în care au fost administrate, criteriul determinant în aprecierea probelor constituindu-l forţa acestora de a exprima adevărul, indiferent de momentul procesual căruia aparţine sau de organul care le-a administrat.
Dând sens şi dispoziţiilor art. 3 din C. proc. pen. privind aflarea adevărului, normă cu valoare de principiu în procesul penal, instanţele de fond şi apel au reţinut şi apreciat numai acele probe care reflectă adevărul, ţinând seama de întregul material administrat în cauză.
Cum, potrivit art. 64 C. proc. pen. nu se face distincţie între valoarea probantă a mijloacelor de probă administrate în faza urmăririi penale şi a judecăţii, se poate concluziona că nu există un temei legal pentru a se crea o ordine de preferinţă între declaraţiile inculpatului.
Pe de altă parte, declaraţiile inculpatului date în faza judecăţii şi în faza de urmărire penală pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în care se coroborează cu alte probe.
Coroborând toate probele administrate în ambele faze ale procesului penal, curtea de apel a apreciat că este datoare să examineze cauza acordând întâietate principiului preeminenţei dreptului, a respectării tuturor prevederilor legale (cazul Sunday Times din 26 mai 1979 de la Curtea Europeană de la Strasbourg).
În speţă, observă curtea de apel, dosarul a fost judicios soluţionat de către prima instanţă, avându-se în vedere şi principiul procesului echitabil din punct de vedere al garanţiilor procesuale. Tribunalul Cluj a concluzionat că probele administrate conduc, cu certitudine la stabilirea situaţiei de fapt expusă în considerentele hotărârii şi a vinovăţiei inculpatului. Au fost avute în vedere: procesul verbal de cercetare la faţa locului, procesul-verbal de consemnare a denunţului oral; raportul de expertiză medico-legală al victimei; procesele-verbale de confruntare între inculpatul B.C.C. şi inculpatul C.M.V.; şi dintre inculpatul B.C.C. şi inculpatul F.F.A. şi declaraţiile martorilor din faza de urmărire penală, raportul de constatare tehnico-ştiinţifică asupra comportamentului simulat al inculpatului B.C.C., declaraţiile aceloraşi martori din faţa instanţei - Tribunalul Cluj şi declaraţiile inculpaţilor din faza de urmărire penală şi din faţa instanţei.
În final, curtea de apel analizând probele administrate a constatat că acestea conduc, fără dubii, la concluzia primei instanţe cu privire la situaţia de fapt şi vinovăţia inculpatului sub aspectul comiterii infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte. Deşi inculpatul a negat constant comiterea faptei, afirmând că a fost condamnat pe nedrept, susţinerile acestuia nu au suport probator. Simpla afirmaţie a unei stări de fapt, fără coroborarea acesteia cu alte mijloace de probă, nu poate fi acceptată ca adevăr, iar modalitatea de apărare utilizată de inculpat, respectiv negarea realităţii evidente, nu poate influenţa convingerea bazată pe probe irefutabile.
Reţine curtea de apel că vinovăţia inculpatului rezultă fără putinţă de tăgadă din declaraţiile constante ale martorilor G.C.V., ale părţii vătămate T.R., B.V., I.S.B., D.C., V.O., ale martorilor G.D.R., P.A. şi ale inculpaţilor F.F.A., C.M.V. care se coroborează perfect cu raportul de expertiză medico-legală al victimei din care rezultă că moartea acesteia a fost violentă, s-a datorat hemoragiei, contuziei şi dilacerării cerebrale, iar leziunile s-au produs prin lovire activă, urmată de cădere pe un plan dur, iar între leziunea craniană şi deces s-a stabilit o legătură de cauzalitate, cu raportul de constatare tehnico-ştiinţifică asupra comportamentului simulat din care rezultă că inculpatul nu a fost sincer în răspunsurile date la întrebările relevante ale cauzei care vizau tocmai împrejurarea agresării victimei, cu procesele verbale de confruntare dintre inculpatul B.C. şi inculpaţii F. şi C.
Este adevărat, constată curtea de apel, că inculpatul în mod constant în faza de urmărire penală şi în faza de judecată nu a recunoscut săvârşirea infracţiunii, susţinând că nu a lovit victima, de remarcat fiind însă că declaraţiile sale nu se coroborează cu celelalte probe existente la dosar.
Constată însă, deopotrivă, aceeaşi curte de apel că martorul G.C.V. atât în faza de urmărire penală cât şi în faţa Tribunalului Cluj l-a recunoscut personal pe inculpat ca fiind agresorul victimei G.C., a confirmat că acesta era îmbrăcat cu blugi, susţinerile sale fiind confirmate şi prin declaraţiile părţii vătămate T.R. care reliefează comportamentul agresiv şi provocator avut în noaptea incidentului de către inculpat. Este demn de reţinut că martorul G.C.V. a văzut întregul incident dintre inculpatul B.C. şi victima G. de la început, şi chiar arată în detaliu modul în care cei doi se aflau faţă în faţă, respectiv victima se afla poziţionată spre str. O., pe str. R. din Cluj-Napoca, iar inculpatul B.C. era aşezat cu faţa spre centrul oraşului, după care fără nici un dubiu martorul G. arată că inculpatul B. l-a lovit cu pumnul în zona feţei pe băiatul aflat în faţa sa, victima retrăgându-se doi paşi în spate, după care s-a răsucit şi a căzut pe asfalt, cu piciorul sprijinit de uşa unui taximetru. Cu aceeaşi precizie martorul G. învederează că agresorul a luat-o la fugă spre str. O., iar victima a rămas la pământ. Acelaşi martor, arată că nici un moment nu s-a pus problema vreunui gest agresiv din partea victimei ci, cel care a provocat incidentul a fost inculpatul B.
De altfel, reţine curtea de apel, atitudinea provocatoare a inculpatului B. a fost pusă în evidenţă şi prin declaraţiile martorului B.V., care a precizat că inculpatul B. îi turna bere în cap victimei, cât şi prin declaraţiile părţii vătămate T.R., care în mod constant a descris faptul că inculpatul s-a apropiat de grupul victimei iar acesteia i-a turnat bere în cap, fără să aibă vreun motiv. Agresivitatea neîntemeiată, manifestată în mod excesiv de către inculpatul B. în noaptea incidentului, este relevată, în opinia curţii de apel, şi de inculpaţii F.F. şi C.M. care au arătat textual că au văzut când inculpatul B.C. le-a aplicat lovituri martorului G.l. şi părţii vătămate S.C., parte vătămată care de asemenea a relevat violenţa inculpatului B., suportată personal.
Este stabilit în afara oricărui dubiu, susţine curtea de apel, că după o primă fază a incidentului provocat de inculpat în interiorul discotecii în care acesta i-a turnat bere în cap victimei G.C. fără să-l cunoască anterior şi fără ca victima să-l fi provocat, ajunşi în stradă, a pornit în urmărirea victimei fiind dovedit prin depoziţia martorului G.C. că pe str. R. din Cluj-Napoca fiind faţă în faţă cu victima G.C. care stătea cu faţa spre str. O., iar inculpatul B. cu faţa spre Centrul oraşului, i-a aplicat fără nici un motiv o lovitură cu pumnul în zona feţei, în urma căreia victima s-a dezechilibrat şi a căzut la sol.
Mai presus de orice îndoială, constată instanţa de apel, s-a dovedit că la data incidentului inculpatul B. purta haine de culoare închisă şi blugi, împrejurări atestate prin declaraţia martorului G.C., a părţii vătămate T.R., a martorului B.V. Aceiaşi martori atestă că inculpatul B.C. după agresarea victimei G.C. a luat-o la fugă de pe str. R. spre str. O., împrejurare dovedită şi prin declaraţiile inculpaţilor C.M. şi F.F., persoane ce făceau parte din grupul inculpatului B., ceea ce pune în evidenţă de asemenea, prezenţa inculpatului B. lângă victimă, în momentele premergătoare incidentului. Probaţiunea testimonială respectiv, declaraţiile părţii vătămate S.C. şi a martorului G.l., învederează că inculpatul B.C. la acea dată a avut un comportament agresiv faţă de ei fără nici un motiv, iar martorul G. afirmă că actele de agresiune asupra părţii vătămate S. şi asupra victimei G. s-au produs aproape concomitent, ori s-a dovedit prin celelalte probe testimoniale că partea vătămată S. şi martorul G. au fost loviţi în mod cert de către inculpatul B.C. Prin această susţinere a martorului G., s-a dovedit astfel în mod indirect că inculpatul B.C. la data incidentului s-a aflat în apropierea victimei G., pe care a lovit-o, după care, le-a aplicat lovituri şi părţii vătămate S. şi martorului G.
Inculpaţii F. şi C. au arătat că de la inculpatul B.C. au aflat în timp ce fugeau pe str. O., despre împrejurarea agresării victimei G.C. de către o persoană necunoscută şi a faptului că acesta a rămas căzut la pământ, context în care trebuie interpretată şi poziţia psihică a inculpatului B. care se arăta preocupat de soarta victimei, solicitându-le celorlalţi doi inculpaţi să-l acompanieze şi să se reîntoarcă la locul incidentului, pentru a vedea consecinţele acestuia.
Câtă vreme însă, în acea seară inculpatul B.C. s-a dovedit că, fără nici un motiv a fost foarte agresiv faţă de mai multe persoane, se naşte justificat întrebarea, ce anume l-a determinat brusc pe acesta să-şi schimbe atitudinea, de nepăsare, într-una a unui cetăţean care manifesta un ascuţit simţ civic, decât - vinovăţia - în săvârşirea faptei deduse judecăţii.
Din raportul de expertiză medico-legală al victimei, rezultă că aceasta a suferit o singură acţiune de lovire activă, urmată de căderea pe un plan dur. Concluziile actului medico-legal sunt confirmate de declaraţiile martorilor la care s-a făcut referire mai sus.
Inculpatul a încercat, conform celor menţionate de instanţa de apel, să plaseze asupra altor persoane vinovăţia săvârşirii faptei, susţinând că nu el a lovit victima, fără a putea indica vreo altă persoană din incinta sau afara discotecii care să o fi putut săvârşi. În faţa instanţei de fond şi a celei de apel, nu a recunoscut nici faptul că a avut iniţiativa revenirii la locul săvârşirii infracţiunii, arătând că inculpaţii C. şi F. i-au solicitat acest lucru, şi tot nesincer învederează că pe parcursul serii a fost atacat permanent de 3 sau 4 persoane şi el nu a făcut altceva decât să se apere, însă nu a putut justifica în mod plauzibil un asemenea comportament din partea celorlalţi.
În raport de starea de fapt prezentată mai sus, în opinia instanţei de prim control judiciar, este exclusă posibilitatea acceptării achitării inculpatului, în baza art. 10 lit. c) şi art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., deoarece evidenţa identităţii dintre autor şi persoana inculpatului este indubitabilă. În concluzie, rezultă fără echivoc că victima a primit din partea inculpatului o singură lovitură în zona feţei în urma căreia căzând, s-a lovit cu capul de beton.
Menţionează instanţa de apel că probaţiunea ştiinţifică şi testimonială reliefează că doar inculpatul a lovit victima, martora P.R. şi inculpatul C.M. arătând că victima G.C. nu a avut o atitudine provocatoare şi nu a fost implicat în nici un mod în agresiunea declanşată în interiorul şi în afara discotecii.
Întrucât condamnarea inculpatului s-a făcut pe baza unor dovezi convingătoare de vinovăţie, apreciază instanţa de apel că nu se poate vorbi de constatarea încălcării art. 6 parag. 2 din C.E.D.O. cu referire la art. 66 şi art. 52 C. proc. pen. care reglementează prezumţia de nevinovăţie, garanţie specifică a unui proces echitabil recunoscută persoanei acuzate de săvârşirea unei infracţiuni.
În final, apreciază instanţa de apel, faţă de modalitatea concretă de săvârşire a faptei şi de totala nesinceritate a apelantului B.C.C. nu se impune recunoaşterea în favoarea acestuia a circumstanţelor atenuante, cum eronat a apreciat Tribunalul Cluj. Deşi instanţa de fond a stabilit în mod corect vinovăţia inculpatului, pedeapsa aplicată acestuia nu reflectă pericolul social sporit al faptei şi al făptuitorului apărând ca netemeinică alături de modul de individualizare al executării sancţiunii. Actul de violenţă comis de inculpat îndreptat fiind împotriva valorii sociale supreme - viaţa - atrage în numele dreptului inviolabil la viaţă, la integritatea fizică, psihică şi materială a oricărei fiinţe, pedepsirea corespunzătoare a făptuitorului. Atitudinea inculpatului şi modul de comitere al faptei, nu pot fi omise, ele nefiind corect evaluate de prima instanţă, în alegerea pedepsei şi a modului de executare al acesteia.
Apreciază instanţa de apel că nu se poate ca pentru faptele săvârşite împotriva altor semeni de ai săi şi cărora a încercat să le curme viaţa, sau să le distrugă bunurile, răspunderea penală a inculpatului să nu fie corespunzătoare încălcărilor grave aduse ordinii sociale, vieţii. Potrivit art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP) la stabilirea şi aplicarea pedepselor se ţine seama de dispoziţiile părţii generale a acestui cod, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de persoana infractorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
Chiar dacă individualizarea pedepsei este un proces interior, strict personal al judecătorului, ea nu este totuşi un proces arbitrar, subiectiv, ci din contră el trebuie să fie rezultatul unui examen obiectiv al întregului material probatoriu, studiat după anumite reguli şi criterii precis determinate.
Înscrierea în lege a criteriilor generale de individualizare a pedepsei înseamnă consacrarea explicită a principiului alegerii sancţiunii, aşa încât respectarea acestuia este obligatorie pentru instanţă.
De altfel, ca să-şi poată îndeplini funcţiile care-i sunt atribuite în vederea realizării scopului său şi al legii, pedeapsa trebuie să corespundă sub aspectul naturii (privativă sau neprivativă de libertate) şi duratei, atât gravităţii faptei şi potenţialului de pericol social pe care îl prezintă, în mod real persoana infractorului, cât şi atitudinii acestuia de a se îndrepta sub influenţa sancţiunii.
Funcţiile de constrângere şi de reeducare, precum şi scopul preventiv al pedepsei, pot fi realizate numai printr-o justă individualizare a sancţiunii, care să ţină seama de persoana căreia îi este destinată, pentru a fi ajutată să se schimbe în sensul adaptării la condiţiile socio-etice impuse de societate.
Actele de violenţă exercitate de inculpat în comiterea faptei sunt elemente care nu pot fi omise şi care trebuiesc bine evaluate de către instanţa de apel, în alegerea pedepsei.
Aşa fiind, inculpatul trebuia să ştie că, pe lângă drepturi, are şi o serie de datorii, obligaţii, răspunderi, care caracterizează comportamentul său în faţa societăţii.
Sub aspectul individualizării pedepsei, în opinia instanţei de apel, trebuie efectuată o justă adecvare cauzală a criteriilor generale prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), ţinându-se cont de gradul de pericol social, în concret ridicat al faptei comise agravat de circumstanţele reale ale săvârşirii ei, dar şi de circumstanţele personale ale inculpatului, care a avut o atitudine nesinceră cu privire la fapta comisă, nu posedă antecedente penale, aşa cum rezultă din fişa de cazier. Exemplaritatea pedepsei produce efecte atât asupra conduitei infractorului, contribuind la reeducarea sa, cât şi asupra altor persoane care, văzând constrângerea la care este supus acesta, sunt puse în situaţia de a reflecta asupra propriei lor comportări viitoare şi de a se abţine de la săvârşirea de infracţiuni. Fermitatea cu care o pedeapsă este aplicată şi pusă în executare, intensitatea şi generalitatea dezaprobării morale a faptei şi făptuitorului, condiţionează caracterul preventiv al pedepsei care, totdeauna, prin mărimea privaţiunii, trebuie să reflecte gravitatea infracţiunii şi gradul de vinovăţie al făptuitorului. Numai o pedeapsă justă şi proporţională este de natură să asigure atât exemplaritatea cât şi finalitatea acesteia, prevenţia specială şi generală înscrise şi în Codul penal român, art. - 52 alin. (1) - potrivit căruia "scopul pedepsei este prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni".
Dar, fireşte, apreciază instanţa de apel, în lumina criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), gravitatea concretă a unei activităţi infracţionale trebuie stabilită consecutiv unui examen aprofundat şi cuprinzător al tuturor elementelor interne, specifice faptei şi făptuitorului. Fapta este neîndoielnic gravă, astfel că în operaţia complexă a individualizării tratamentului penal, curtea va ţine seama că acţiunea violentă a inculpatului a avut drept consecinţă pierderea unei vieţi omeneşti, împrejurare care coroborată cu totala nesinceritate a inculpatului demonstrează că resocializarea sa viitoare pozitivă nu este posibilă decât prin aplicarea unei pedepse ferme care să fie în deplin acord cu dispoz. art. 1 C. pen., ce prevăd că "legea penală apără.. persoana, drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea precum şi întreaga ordine de drept".
Atitudinea sfidătoare avută de inculpat faţă de instanţa de judecată pe întreg parcursul procesului penal, unită cu împrejurarea că nu a manifestat nici cel mai mic regret faţă de fapta comisă, de neplata nici unei sume la care a fost obligat în favoarea părţii civile a contribuit la convingerea instanţei de apel că reeducarea sa nu poate fi realizată decât prin aplicarea unei pedepse de 8 ani închisoare prin privare de libertate pentru fapta comisă.
În privinţa pedepselor accesorii, respectiv a interzicerii dreptului de a alege, curtea a apreciat că acesta a fost corect aplicat deoarece în cauză inculpatul a comis o infracţiune contra vieţii. Gravitatea faptei relevă că inculpatul nu are capacitatea de a aprecia asupra unor valori fundamentale cum este viaţa.
Este adevărat că, într-o societate democratică, şi dreptul la alegeri libere este o valoare fundamentală.
Din moment ce inculpatul nu are maturitatea de a respecta dreptul la viaţă al celor mai apropiaţi semeni, acesta fiind unul din motivele pentru care va fi lipsit de libertate până la executarea pedepsei, se impune în mod rezonabil concluzia că inculpatul nu este în măsură să aprecieze asupra modului cum este guvernată ţara şi să-şi exprime opinia cu privire la alegerea corpului legislativ.
Prin urmare, este proporţională şi justificată măsura interzicerii drepturilor sale electorale de către instanţă pe durata executării pedepsei.
Prin aplicarea în acest mod a pedepsei accesorii s-a respectat un procedeu rezonabil care este şi în acord cu Decizia C.E.D.O. din cauza Hirst contra Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, care impune ca aplicarea pedepsei accesorii a interzicerii drepturilor electorale să fie realizată numai în baza hotărârii definitive a instanţei, după ce în prealabil această pedeapsă accesorie este pusă în discuţie în fiecare caz în contradictoriu şi după examinarea împrejurării dacă interdicţia respectă principiul proporţionalităţii.
Critica părţii civile referitoare la modul de soluţionare a laturii civile a cauzei a fost apreciată de curtea de apel ca fiind fondată, pentru următoarele considerente:
Partea vătămată G.A. s-a constituit parte civilă în faţa instanţei de fond la f. 55, solicitând daune materiale cât şi daune morale, cuantumul acestora fiind precizat la fila 134 din faţa instanţei de fond în sensul că daunele materiale sunt în cuantum de 15.000 lei compuse din cheltuieli aferente înmormântării, cheltuielile efectuate cu deplasările la organele judiciare - poliţie, parchet, instanţă, amenajarea locului de veci, masa de pomenire de după înmormântare, parastasele organizate la 6 luni şi 1 an de la decesul victimei, şi suma de 100.000 lei cu titlu de daune morale, justificată de trauma psihica încercată prin dispariţia prematură a fiului lor. Partea civilă a solicitat şi obligarea inculpatului la plata sumei de 3000 lei cheltuieli judiciare reprezentând onorariu avocaţial în faţa curţii.
Examinând solicitările părţii civile, aşa cum s-a arătat mai sus, acestea sunt fondate, soluţia Tribunalului Cluj fiind eronată şi netemeinică, curtea de apel a apreciat că trebuie admise în totalitate, pentru următoarele considerente:
Verificând declaraţiile martorilor V.R. (f. 108 instanţă), P.M. (f. 109 instanţă) precum şi actele scrise depuse la dosarul cauzei (f. 56, 69 şi 134 şi urm.) rezultă fără putinţă de tăgadă că doar costul meselor de pomenire - parastase - se ridică la suma de 15.000 lei daune materiale fără a lua în calcul contravaloarea monumentului funerar şi actele scrise existente, precum şi masa de pomenire organizată imediat după înhumarea victimei.
În aceste condiţii, solicitarea părţii civile de a fi obligat inculpatul la plata sumei de 15.000 lei cu titlu de daune materiale este perfect justificată, corespunzând cerinţelor impuse de legislaţia europeană ca magistraţii să motiveze hotărârile judecătoreşti, aşa cum se statuează în speţele (Boldea c. României; Tatishvili contra Rusiei; Fouquet contra Franţei).
În privinţa daunelor morale sunt de remarcat următoarele:
Cerinţele legii impun ca persoana care a săvârşit o faptă ilicită să repare integral toate prejudiciile ce au rezultat din săvârşirea acesteia, indiferent de caracterul lor, ceea ce rezultă din însăşi redactarea art. 998 şi art. 999 C. civ., care folosesc termenul general de „prejudiciu", fără a distinge în raport cu caracterul material sau moral al acestuia, ceea ce înseamnă că trebuie reparate atât prejudiciile materiale cât şi cele morale cauzate prin orice fapte ilicite, deci, şi a celor cu caracter penal.
Dacă în cazul răspunderii civile patrimoniale, stabilirea prejudiciului este relativ uşoară, întrucât acesta este material, evaluabil în bani, iar criteriile de fixare a pagubei materiale sunt tot de natură patrimonială, în cazul răspunderii civile nepatrimoniale pentru daunele morale, dimpotrivă, prejudiciile sunt imateriale, nesusceptibile, prin ele însele de a fi evaluate în bani.
În sistemul de drept românesc nu sunt precizate criterii pentru stabilirea cuantumului daunelor morale, judecătorul fiind singurul care, în raport de consecinţele pe orice plan, suferite de partea vătămată, trebuie să aprecieze o anumită sumă globală care să compenseze prejudiciul moral cauzat.
Pe de altă parte, această compensaţie materială trebuie să fie echitabilă şi proporţională cu întinderea pagubei suferite.
În prezenta speţă este vorba de repararea unui prejudiciu de afecţiune invocat de victimele indirecte, prejudiciu care trebuie reparat de către persoana culpabilă, sens în care, s-a dispus şi prin Rezoluţia Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei nr. 75 adoptată la 14 martie 1965 în materia prejudiciului corporal care statuează expres că „în caz de deces, reparaţia pentru prejudiciul de afecţiune trebuie acordată părinţilor, soţului şi copiilor victimei pentru că doar în aceste cazuri reparaţia este supusă condiţiei ca aceste persoane să fi avut legături de afecţiune strânse cu victima, în momentul decesului".
Despăgubirile solicitate în prezentul dosar, şi care sunt considerate întemeiate, au scopul de a alina suferinţa pricinuită părinţilor, prin moartea victimei, de care erau legaţi afectiv.
În prezenta speţă, s-a dovedit mai presus de orice dubiu că partea vătămată a suferit o traumă psihică de excepţie, determinată de fapta săvârşită de inculpat, - moartea fiului - astfel că daunele morale în cuantum de 100.000 lei vor reprezenta o compensare a prejudiciului afectiv cauzat părinţilor, de care victima era legată printr-o relaţie afectivă de natură familială. Prin stabilirea daunelor morale la suma de 100.000 lei curtea apreciază că soluţia va fi conformă atât cu interpretarea tradiţională a jurisprudenţei române cât şi cu interpretarea constantă a jurisprudenţei europene.
În sinteză, existând raport de cauzalitate între activitatea delictuală a inculpatului şi prejudiciul nepatrimonial încercat de partea civilă, curtea de apel a apreciat că soluţia pronunţată este corespunzătoare principiilor răspunderii civile delictuale stabilite prin dreptul intern şi exigenţelor art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Aşa fiind, ca efect al admiterii apelului părţii civile, aşa cum s-a învederat mai sus, inculpatul B.C.C. în baza art. 14, art. 346 C. proc. pen. şi art. 998 C. civ., a fost obligat să achite părţii civile G.A. suma de 15.000 lei daune materiale şi 100.000 lei daune morale.
Prin chitanţele depuse la dosar la fila 39, 35, şi 22 partea civilă a făcut dovada cheltuielilor judiciare reprezentând onorarul de apărător astfel că în baza art. 193 C. proc. pen. inculpatul urmând a fi obligat să achite aceleiaşi părţi civile suma de 3000 lei cheltuieli judiciare în apel.
Prin decizie s-au menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate.
Cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului în apelul parchetului şi al părţii civile, în baza art. 192 pct. 3 alin. (3) C. proc. pen.
Revenind la apelul inculpatului, curtea de apel a constatat că apărarea sa vizând achitarea în baza art. 10 lit. c) nu poate fi primită, probaţiunea ştiinţifică şi testimonială dovedind pe deplin că el este autorul agresiunii comise asupra victimei.
Inculpatul în faţa Curţii de apel, a invocat că s-a aflat în legitimă apărare şi că datorită tulburării sau temerii a depăşit limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul, fiind incidente disp. art. 44 alin. (1) şi art. 44 alin. (3) C. pen.
Faţă de această apărare, apreciată ca fiind de circumstanţă, curtea de apel a reţinut că nici o probă a dosarului nu a dovedit împrejurarea ca victima să-l fi provocat sau atacat pe inculpat, din contră, s-a relevat că inculpatul a avut o atitudine provocatoare şi violentă asupra victimei, inculpatul C.M., şi martora P.R., alături de toţi ceilalţi martori învederând că victima nu a avut nicicând o atitudine agresivă şi nici nu se afla în grupurile de tineri care au luat parte la bătaia efectivă.
Aşa fiind, apărarea inculpatului fiind făcută doar cu scopul de a se disculpa de răspunderea penală ce-i incumbă a fost înlăturată ca nesinceră şi de complezenţă, necoroborându-se cu probele dosarului.
Împotriva acestei decizii inculpatul B.C.C. a declarat prezentul recurs.
La dosar au fost depuse motive scrise de recurs (f. 39-40), fiind invocate dispoziţiile cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., în care se solicită, în principal, achitarea inculpatului în temeiul art. 10 lit. c) din C. proc. pen. („fapta nu a fost săvârşită de inculpat"), iar în subsidiar, restituirea cauzei la procuror „spre completarea urmăririi şi descoperirea adevăratului făptaş" (f. 40); în motivele scrise de recurs se mai precizează că „aş fi putut invoca fără doar şi poate prevederile art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. e) .. respectiv incidenţa art. 44 alin. (3)" aspect care însă nu va fi examinat în raport, pe de o parte, cu modul de exprimare arătat, iar pe de altă parte, cu împrejurarea că nu a fost susţinut şi argumentat cu ocazia dezbaterilor, ceea ce relevă concluzia că, deşi se susţine că „aş fi putut invoca", inculpatul şi apărătorul ales al acestuia „nu l-au invocat".
Partea civilă G.A. a depus la dosar „concluzii scrise" prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului inculpatului şi obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare (f. 41-52).
Prealabil examinării recursului, Înalta Curte constată următoarele:
- cu acordul său, inculpatul B.C.C. a fost ascultat de către instanţa de fond (f. 98-99), de apel (f. 34) şi de recurs (f. 38);
- cauza a fost înregistrată pe rolul primei instanţe la data de 09 martie 2007, sentinţa fiind pronunţată la data de 6 ianuarie 2009; pe parcursul acestui interval de timp, prima instanţă a ascultat martorii propuşi prin rechizitoriu şi a făcut aplicarea art. 327 alin. (3) C. proc. pen. pentru 2 martori (f. 196 şi 221) faţă de împrejurarea că, în pofida demersurilor procedurale rezonabile, nu a fost posibilă localizarea acestora şi aducerea la instanţă în vederea ascultării. În cursul judecăţii la prima instanţă, inculpatul şi apărătorul ales al acestuia nu au propus administrarea unor probe noi;
- în apel (pag. 1 a încheierii de dezbateri) şi în recurs (astfel cum rezultă din partea introductivă a prezentei decizii) nu au fost solicitate şi administrate alte probe noi (fiind însă ascultat inculpatul B.C.C. de către ambele instanţe).
Examinând motivele de recurs ale inculpatului B.C.C., Înalta Curte constată şi reţine următoarele:
1) prin art. 1 pct. 158 din Legea nr. 356/2006 a fost abrogat expres art. 333 C. proc. pen. având denumirea marginală „Restituirea pentru completarea urmăririi". În consecinţă, cererea apărării de restituire a cauzei la procuror „spre completarea urmăririi şi descoperirea adevăratului făptaş" (f. 40) nu are suport legal.
2) susţinerea inculpatului referitoare la nesăvârşirea faptei de către el - şi, corelativ, solicitarea achitării în temeiul art. 10 lit. c) din C. proc. pen. „fapta nu a fost săvârşită de inculpat" - a constituit motiv de apel (pag. 3 a încheierii de dezbateri) şi o apărare expusă în faţa instanţei de fond (pag. 3 a încheierii de dezbateri).
Ambele instanţe, cu ample şi convingătoare argumente probatorii şi juridice, au examinat şi înlăturat această apărare a inculpatului B.C.C. (pag. 2-8 a sentinţei, cu precădere pag. 6-7 a sentinţei şi, respectiv, pag. 11-21 ale deciziei), concluzionând că inculpatul este persoana care a lovit victima, provocând decesul acesteia.
În condiţiile, pe de o parte, a motivării ample a sentinţei (pag. 2-8) dar, mai ales, a motivării deosebit de ample a deciziei cu privire la situaţia de fapt (pag. 11-21), iar pe de altă parte, a caracterului general al motivării de către apărare a cazului de casare referitor la eroarea gravă de fapt (f. 39-40 a motivelor de recurs), Înalta Curte - însuşindu-şi în totalitate argumentele expuse de cele două instanţe şi considerând că nu este necesară reluarea acestora - apreciază că nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen. pentru următoarele motive:
Conform art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când s-a comis o eroare gravă de fapt, având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de achitare sau de condamnare. Eroarea gravă trebuie să fie constatată din compararea faptelor reţinute cu probele administrate.
Apărarea inculpatului nu a arătat în ce constă eroarea gravă de fapt şi ce probă este în contradicţie cu situaţia de fapt reţinută de prima instanţă şi, respectiv, confirmată de instanţa de apel. Motivarea apărării, în sensul existenţei unor „incertitudini" cu privire inculpat ca fiind persoana care a săvârşit fapta, nu este, prin ea însăşi, suficientă să justifice incidenţa cazului de casare privind eroarea gravă de fapt.
Astfel, printre „incertitudinile" invocate de apărare (f. 39-40) sunt: cea privind vestimentaţia inculpatului la data faptei („..subsemnatul eram îmbrăcat într-o bluză de culoare neagră", „taximetristul audiat .. arată că persoana care a lovit victima era îmbrăcată într-o bluză de culoare albă .. era un tip solid"), cea potrivit căreia „..lovitura a fost foarte puternică şi probabil a fost dată cu piciorul" şi, în sfârşit, cea potrivit căreia nici-o persoană nu 1-a văzut lovind victima.
Potrivit art. 63 alin. (2) C. proc. pen., probele nu au valoare mai dinainte stabilită iar aprecierea fiecărei probe se face de organul judiciar în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului. Prima instanţă, precum şi cea de apel, au motivat convingător situaţia de fapt şi vinovăţia inculpatului prin coroborarea probelor administrate în cursul procesului penal.
Este adevărat că inculpatul beneficiază de „prezumţia de nevinovăţie", nefiind obligat să-şi dovedească nevinovăţia (art. 66 alin. (art. 19 C. proc. pen.), revenind organelor judiciare (acuzării) obligaţia să administreze probe în vederea dovedirii vinovăţiei acestuia (art. 4, art. 62 şi art. 65 alin. (1) C. proc. pen.).
Este însă deopotrivă adevărat că, potrivit art. 66 C. proc. pen., inculpatul, în cazul în care există probe de vinovăţie, are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie.
În înţelesul legii, „a proba lipsa lor de temeinicie" este un drept şi o obligaţie procesuală care nu se rezumă la simpla negare a vinovăţiei, la simpla negare a conţinutului informativ al unei probe ori la simpla negare a evaluării corecte a probelor de către instanţă.
În măsura în care inculpatul nu reuşeşte să probeze lipsa de temeinicie a probelor în acuzare, prezumţia de nevinovăţie a acuzatului este răsturnată, această prezumţie având caracter relativ, iar nu absolut.
În cauză, apărarea inculpatului s-a limitat doar la expunerea unor pretinse „incertitudini" fără a proba lipsa de temeinicie a probelor în acuzare şi fără a arăta concret, chiar la minimă suficienţă, care probă este în contradicţie cu situaţia de fapt expusă în cele două hotărâri judecătoreşti.
Mecanismul tanato-generator este expus în raportul de expertiză medico-legală în care se concluzionează că „leziunile s-au putut produce prin lovire activă .. urmată de cădere pe un plan dur.." şi, de asemenea, este relevat de declaraţiile martorilor şi coinculpaţilor ascultaţi, Înalta Curte apreciind că nu este necesară menţionarea pasajelor din aceste declaraţii deoarece prima instanţă şi, mai ales, instanţa de apel au realizat în condiţii procedurale corecte această activitate de coroborare a probelor.
Revenind la motivele de recurs ale apărării, respectiv la declaraţiile martorului G.C.V., taximetrist care a văzut desfăşurarea faptelor de la circa 4-5 metri, se constată că acesta a dat o declaraţie în faţa procurorului (f. 91-96) şi a recunoscut inculpatul ca fiind persoana care a lovit victima (f. 106-109, proces verbal de recunoaştere din grup, cu planşe foto). Martorul şi-a menţinut declaraţiile şi în faţa instanţei (f. 123, d.p.i.).
În declaraţia de la f. 161 verso, d.u.p., dată în faţa procurorului, inculpatul B.C.C., în prezenţa apărătorului, arată că „nu îmi explic de ce ar apărea o reacţie de nesinceritate la testul poligraf şi arăt absolut sincer că nu sunt sigur că eu l-am lovit pe tânărul care a murit" (inculpatul se referea la raportul de constatare tehnico-ştiinţifică asupra comportamentului simulat - f. 166-168 d.u.p. - în care se concluzionează că „subiectul nu este sincer la întrebările cu nr. 3, 5, 8 şi 9", adică la întrebările referitoare la agresiunea comisă de el asupra victimei).
Inculpatul B.C.C., în declaraţia dată în faţa judecătorului, cu ocazia soluţionării propunerii de arestare, a arătat că „nu pot afirma cu certitudine dacă vreuna dintre persoanele lovite de mine a căzut, însă este posibil. (f. 177, d.u.p.).
În condiţiile recunoaşterii din grup a persoanelor agresoare, a declaraţiilor acestora, date în ambele faze ale procesului penal, din care rezultă implicarea în conflictul fizic, pretinsa „incertitudine" cu privire la culoarea „bluzei" sau „cămăşii" purtate de persoana care a lovit victima, respectiv, de inculpatul B.C.C., la data faptei, nu constituie, în sensul art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., o eroare gravă de fapt care a avut drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de condamnare.
Faţă de cele reţinute, Înalta Curte - în temeiul 38515 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen. - va respinge ca nefondat recursul inculpatului.
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul-inculpat va fi obligat la plata către stat a cheltuielilor judiciare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul B.C.C. împotriva Deciziei penale nr. 52/ A din 19 mai 2009 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 800 lei cheltuieli judiciare către stat şi la 3094,38 lei cheltuieli judiciare către intimata parte civilă G.A.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 29 octombrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4059/2009. Penal. Lovirile sau vătămările... | ICCJ. Decizia nr. 3503/2009. Penal → |
|---|
