ICCJ. Decizia nr. 3684/2009. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3684/2009
Dosar nr. 8691/1/2009
Şedinţa publică din 9 noiembrie 2009
Asupra recursului penal de faţă;
În baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Încheierea din 28 octombrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul nr. 1164/122/2008 s-a dispus, printre altele, menţinerea stării de arest a inculpatului A.T., în temeiul prevederilor art. 3002 C. proc. pen. combinat cu art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că, măsura arestării preventive dispusă anterior faţă de inculpat a fost luată cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare, iar temeiurile care au stat la baza luării acesteia subzistă şi în prezent, impunând în continuare privarea de libertate a inculpatului A.T.
Împotriva Încheierii din 28 octombrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti a declarat recurs, în termen legal, inculpatul A.T. care, prin apărătorul desemnat din oficiu, a solicitat admiterea acestuia, casarea încheierii atacate şi revocarea măsurii arestării preventive.
Înalta Curte, examinând motivele de recurs invocate, cât şi din oficiu cauza, potrivit art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., constată că recursul declarat de inculpat este nefondat pentru următoarele considerente:
Inculpatul A.T. a fost trimis în judecată, în stare de arest preventiv, pentru săvârşirea infracţiunilor de introducere în ţară, fără drept, de droguri de mare risc prevăzută de art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 şi trafic de droguri de mare risc prevăzută de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.
Prin Sentinţa penală nr. 121 din 26 februarie 2009 pronunţată de Tribunalul Giurgiu, secţia penală, în Dosarul nr. 1164/122/2008:
- În baza art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 (modificată şi completată) a fost condamnat inculpatul A.T. la o pedeapsă de 15 ani închisoare.
- În baza art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 (modificată şi completată) a fost condamnat acelaşi inculpat la o pedeapsă de 10 ani închisoare.
Potrivit art. 33 lit. a) C. pen. s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 15 ani închisoare.
În sarcina acestuia s-a reţinut că, la data de 17 mai 2008, în jurul orelor 7,00, la Punctul de trecere a frontierei Giurgiu, cu ocazia unui control efectuat la autocarul marca M. aparţinând firmei T., în care se afla şi inculpatul A.T., în pereţii dubli ai geamantanului care-i aparţinea, a fost găsită cantitatea de 2.844,4 grame heroină, ascunsă în două pungi.
Împotriva hotărârii primei instanţe, a declarat apel inculpatul A.T., apel care formează obiectul Dosarului nr. 1164/122/2008 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
La termenul din 28 octombrie 2009 fixat pentru judecarea apelului, instanţa de control judiciar, respectiv Curtea de Apel Bucureşti, verificând legalitatea şi temeinicia arestării preventive, a menţinut starea de arest a inculpatului, pronunţând încheierea atacată cu recurs în prezenta cauză.
Cu privire la această dispoziţie a instanţei, Înalta Curte constată următoarele:
Este adevărat că, potrivit art. 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi art. 23 alin. (1) din Constituţia României, nimeni nu poate fi privat de libertate.
În aceleaşi texte însă sunt înscrise totodată şi excepţii de la regula generală mai sus-menţionată.
Astfel, în art. 5 parag. 1 lit. c) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, ratificată de România, prin Legea nr. 30/1994 se prevede că „se exceptează de la dreptul de a nu putea fi lipsit de libertate şi cel care a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente sau când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune ori când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia”.
Pe de altă parte, art. 20 din Constituţia României prevede că „dispoziţiile constituţionale vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte”, iar „dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale.
Rezultă aşadar că reglementările cuprinse în art. 5 parag. 3 din convenţie sunt obligatorii, făcând parte din ordinea de drept internă.
În raport de reglementările internaţionale menţionate, cu referire expresă la excepţia reprezentată de arestarea preventivă s-a stipulat, printre altele, că privarea de libertate trebuie să se realizeze numai în formele legale şi după procedura prevăzută în legislaţia fiecărui stat, conform convenţiei, respectiv cu respectarea procedurii prevăzute de legea procesual penală, prin raportare şi la dispoziţiile constituţionale.
Rezultă aşadar că, dispunerea măsurii arestării preventive şi menţinerea acesteia trebuie să se facă cu respectarea dispoziţiilor generale înscrise în legea procesual penală, fiind subordonate dovedirii interesului superior pe care îl deservesc.
Potrivit art. 160b alin. (1) C. proc. pen., instanţa de judecată, în exercitarea atribuţiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea şi temeinicia arestării preventive.
Conform alin. (3) al aceluiaşi articol „când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, menţinerea arestării preventive”.
În cauză, aşa cum rezultă din încheierea atacată, instanţa de control judiciar a procedat la efectuarea verificărilor dispuse de legea procesual penală şi a constatat, în mod justificat, că temeiurile de fapt şi de drept care au stat la baza luării măsurii arestării preventive subzistă, impunând în continuare privarea de libertate a inculpatului, respectiv, infracţiunile deduse judecăţii sunt grave, fiind sancţionate cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe certe că lăsarea inculpatului în libertate prezintă pericol pentru ordinea publică.
În cauză există probe care justifică presupunerea că inculpatul a săvârşit faptele pentru care a fost dedus judecăţii, respectiv procesul-verbal de constatare, planşele foto, raportul de constatare tehnico-ştiinţifică din 22 mai 2008 al Laboratorului Central de Analiză şi Profil al Drogurilor din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române, care se coroborează cu declaraţiile martorelor S.C. şi S.L., ce au susţinut constant că, la controlul amănunţit al bagajelor, inculpatul A.T. a recunoscut că valiza de culoare verde îi aparţine, valiză în pereţii căreia s-au găsit disimulate cele două pungi conţinând heroină.
Înalta Curte reţine că, împrejurările în care a avut loc depistarea inculpatului - cunoscut ca traficant de droguri, justifică presupunerea că acţiunile săvârşite nu au avut caracter accidental, ci reprezentau o manifestare a unei îndeletniciri aducătoare de venituri, concluzie care, raportată la situaţia personală a inculpatului, cu referire specială la lipsa unei ocupaţii şi a unei pregătiri profesionale, concretizează şi riscul de repetare a infracţiunilor şi, ca urmare, pericolul pentru siguranţa publică.
Totodată, Înalta Curte apreciază că, în lanţul infracţional ce susţine flagelul consumului de droguri, aceşti traficanţi-distribuitori, cum este inculpatul, reprezintă veriga cea mai pernicioasă, deoarece este momentul decisiv al ajungerii drogului la consumator.
Activitatea acestui tip de traficanţi susţine atât capii reţelelor de distribuţie, prin furnizarea de fonduri, cât şi viciul în sine, prin recrutarea şi determinarea consumatorilor care, de multe ori, nu sunt decât victime conjuncturale ale unui flagel social.
În contextul întăririi atitudinii de combatere a traficului de droguri de către oficialităţi, manifestarea de clemenţă din partea instanţelor judecătoreşti faţă de cei prinşi şi deduşi judecăţii, ar echivala cu un act de injustiţie socială.
Aceste infracţiuni care au dobândit caracter de fenomen în ultima perioadă de timp, aduc atingere uneia dintre cele mai importante valori ocrotite de legea penală, respectiv sănătatea publică, reprezentând totodată una dintre cele mai grave forme ale criminalităţii organizate, astfel că o eventuală lăsare în libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică, prin crearea unui sentiment de insecuritate şi neîncredere în buna desfăşurare a justiţiei.
Pericolul pentru ordinea publică al acestui gen de infracţiuni este dat de creşterea alarmantă a numărului de consumatori de droguri, care devin treptat şi vânzători de astfel de substanţe, datorită nevoii de a-şi procura banii necesari cumpărării dozelor zilnice de consum - aşa-zisa dependenţă de moarte albă.
Pe de altă parte, asemenea fapte neurmate de o ripostă fermă a societăţii ar întreţine climatul infracţional şi ar creea făptuitorilor impresia că pot persista în sfidarea legii.
Faptul că a fost pronunţată o hotărâre de condamnare în cauză nu alterează prezumţia de nevinovăţie, limitarea libertăţii persoanei încadrându-se în dispoziţiile legii.
Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul A.T. împotriva Încheierii din 28 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. 1164/122/2008.
Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen. va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.
Onorariul interpretului de limbă turcă se va plăti din fondul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul A.T. împotriva Încheierii din 28 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. 1164/122/2008.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.
Onorariul interpretului de limbă turcă se va plăti din fondul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 9 noiembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1324/2009. Penal | ICCJ. Decizia nr. 3703/2009. Penal. Infracţiuni de corupţie... → |
|---|
