ICCJ. Decizia nr. 3755/2009. Penal. Cerere de transfer de procedură în materie penală (Legea 302/2004). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3755/2009
Dosar nr. 1964/2/2009
Şedinţa publică din 12 noiembrie 2009
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor de la dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 77 din 25 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a respins sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti privind transferul în Turcia al condamnatului D.A. (în prezent deţinut în Penitenciarul Bucureşti Rahova).
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că, prin sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, înregistrată pe rolul instanţei în data de 4 martie 2009, în conformitate cu dispoziţiile art. 133 şi urm. din Legea nr. 302/2004 modificată, s-a solicitat transferul într-un penitenciar din Turcia al persoanei condamnate D.A., pentru continuarea executării pedepsei aplicată de instanţele române.
Au fost ataşate la dosar: adresa Ministerului Justiţiei - Direcţia Drept Internaţional şi Tratate prin care se solicită efectuarea procedurii prevăzute de art. 133 şi urm. din Legea nr. 302/2004, cererea formulată de către condamnat în vederea transferării sale în Turcia pentru continuarea executării pedepsei, procesul-verbal întocmit de prim-procurorul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti în care se consemnează consimţământul condamnatului pentru transfer, copia Sentinţei penale de condamnare nr. 1210 din 4 octombrie 2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, rămasă definitivă, copia Deciziei penale nr. 463/A din 7 iunie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în apel, copia minutei Deciziei penale nr. 3171 din 14 iunie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în recurs, precum şi copia mandatului de executare a pedepsei închisorii, copia Hotărârii nr. 2008/735 din 5 august 2008, pronunţată de Tribunalul 11 din Ankara - Turcia, precum şi traducerea legalizată a acesteia prin care sentinţa de condamnare pronunţată în România a fost recunoscută în Turcia, extras din legislaţia penală română şi turcă referitor la dispoziţiile legale aplicabile în cauză, precum şi extras C. pen. român şi turc privind infracţiunile pentru care numitul D.A. a fost condamnat în România.
După sesizarea instanţei, a fost ataşată la dosar o adresă emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism referitoare la numitul D.A. şi faţă de conţinutul neclar al acesteia, instanţa a solicitat relaţii suplimentare, fiind ataşată ulterior o altă adresă prin care parchetul comunică faptul că sus-numitul este cercetat în Dosarul nr. 77/D/P/2009 sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de trafic ilicit de droguri de mare risc şi trafic ilicit internaţional de droguri de mare risc, prev. de art. 2 alin. (1) şi (2) şi art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000.
Examinând actele şi lucrările dosarului, instanţa de fond a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru transferarea condamnatului în vederea continuării executării pedepsei în Turcia, reţinându-se următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 1210 din 4 octombrie 2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, rămasă definitivă, numitul D.A. a fost condamnat la 14 ani închisoare cu executare în regim de detenţie pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 323 alin. (1) şi (2) cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 16 din Legea nr. 143/2000, precum şi pentru infracţiunea prev. de art. 10 cu aplicarea art. 16 din Legea nr. 143/2000. Prin aceeaşi sentinţă, rămasă definitivă, a fost luată măsura de siguranţă a expulzării.
Sus-numitul a început executarea pedepsei de la data de 1 martie 2004, pedeapsa urmând să expire la 20 octombrie 2017 prin deducerea unei perioade de 131 zile de arest efectuat în perioada 22 octombrie 2003 - 29 februarie 2004.
Persoana condamnată şi-a dat consimţământul pentru transferarea sa în Turcia, iar sentinţa de condamnare pronunţată în România a fost recunoscută prin Hotărârea nr. 2008/735 din 5 august 2008 a Tribunalului nr. 11 din Ankara.
Instanţa de fond a constatat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 129 din Legea nr. 302/2004.
S-a reţinut, astfel, că este îndeplinită condiţia dublei incriminări, deoarece faptele pentru care numitul D.A. a fost condamnat în România au corespondent în legislaţia penală turcă, sus-numitul este cetăţean turc, hotărârea de condamnare este definitivă, condamnatul şi-a exprimat consimţământul în vederea transferării într-un penitenciar din Turcia, iar la data primirii cererii de transfer, condamnatul avea de executat o perioadă mai mare de 6 luni din durata pedepsei ce i-a fost aplicată. Pe de altă parte, nu s-a constatat incidenţa disp. art. 140 din Legea nr. 302/2004 - care reglementează cazurile de refuz opţional al transferării.
În opinia instanţei de fond nu s-a putut reţine nici incidenţa art. 140 lit. c) din legea menţionată, aspect invocat de către reprezentantul parchetului cu ocazia dezbaterilor, întrucât pentru a putea analiza posibilitatea punerii în libertate a condamnatului de către autorităţile turce (ulterior transferului), Ministerul Public a avut în vedere data împlinirii termenului de executare a pedepsei şi nu data la care condamnatul ar fi putut beneficia de liberare condiţionată în Turcia, comparativ cu dispoziţiile penale române.
Or, din acest punct de vedere, s-a constatat că în Turcia condamnatul nu ar beneficia de dispoziţii mai favorabile, căci potrivit ";Actului de consemnare a perioadei"; pedeapsa se împlineşte la 22 octombrie 2017 - mai târziu cu o zi decât conform legii române şi condamnatul are dreptul de a fi liberat condiţionat la 22 aprilie 2014 - mai târziu cu o zi decât data la care ar putea beneficia de liberare condiţionată, potrivit legii române.
Cu toate acestea, instanţa de fond a apreciat că cererea de transfer nu poate fi admisă, întrucât, aşa cum rezultă din adresa emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, numitul D.A. este cercetat într-o cauză penală instrumentată de către autorităţile române pentru săvârşirea de trafic ilicit de droguri de mare risc şi trafic ilicit internaţional de droguri de mare risc, prev. de art. 2 alin. (1) şi (2) şi art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000.
Cât priveşte modul de redactare a textului de lege, s-a constatat că art. 139 alin. (3) prevede că se verifică ";dacă persoana condamnată face obiectul unui dosar penal aflat pe rolul autorităţilor judiciare române";, fără să indice vreo anume calitate a persoanei condamnate, respectiv de învinuit sau inculpat, iar adresa Parchetului atestă că D.A. este cercetat penal, nemaifiind necesare precizări suplimentare. În altă ordine de idei, deşi existenţa unei alte cauze penale în care condamnatul să fie cercetat către autorităţile române nu este prevăzută în mod expres ca şi condiţie a transferului sau ca motiv de refuz, instanţa de fond a apreciat că această împrejurare se constituie într-un motiv de respingere a cererii de transfer.
S-a constatat, în primul rând, că potrivit art. 140 din Legea nr. 302/2004, motivele de refuz opţional al transferării sunt prevăzute cu caracter enumerativ şi nu limitativ, ceea ce duce la concluzia posibilităţii instanţei de a stabili şi alte cauze de respingere a cererii de transfer.
În al doilea rând, disp. art. 139 alin. (3) din legea menţionată, ce reglementează procedura de soluţionare a cererii de transfer, prevăd în mod imperativ obligaţia procurorului ca, înainte de sesizarea Curţii de Apel, să verifice dacă persoana condamnată face obiectul unui dosar penal aflat pe rolul autorităţilor judiciare române, iar în situaţia în care obţinerea acestor informaţii ar conduce la întârzierea procedurii de transfer, se prevede că procurorul va sesiza Curtea, urmând ca respectivele informaţii să fie obţinute cel mai târziu până la primul termen de judecată.
S-a constatat că această dispoziţie legală prevede necesitatea unei asemenea verificări, însă această prevedere nu a fost corelată cu celelalte dispoziţii ale Legii nr. 302/2004, pentru că, aşa cum s-a arătat, respectiva împrejurare nu a mai fost prevăzută ca şi condiţie de transfer sau ca motiv de refuz al transferului, însă importanţa acestei împrejurări şi obligativitatea verificării sale nu pot fi contestate. Din aceste considerente, instanţa de fond a apreciat că din interpretarea sistematică şi teleologică a dispoziţiilor art. 129 - 140 din Legea nr. 302/2004, rezultă că cercetarea penală de către autorităţile române a persoanei condamnate împiedică transferul acesteia în ţara de origine, în vederea continuării executării pedepsei.
S-a apreciat că, pe lângă argumentele de interpretare a legii, trebuie evidenţiate şi raţiuni practice ce justifică respingerea cererii de transfer. Astfel, desfăşurarea urmăririi penale în România a unei persoane lipsite de libertate implică prezenţa acesteia la efectuarea actelor de cercetare [art. 237 alin. (2) şi (4), art. 250 - 257 C. proc. pen.], lipsa sa fiind sancţionată cu nulitate absolută în condiţiile art. 197 alin. (2) C. proc. pen. cu consecinţa incidenţei art. 332 alin. (2) C. proc. pen. privind restituirea cauzei la parchet, aşa încât ar fi lipsit de orice raţiune să se dispună transferul în Turcia al persoanei condamnate iar, ulterior, statul român să formuleze el însuşi o cerere de asistenţă juridică internaţională pentru efectuarea în condiţii de legalitate a actelor de urmărire penală.
Nu în ultimul rând, s-a mai reţinut că prezenţa persoanei condamnate pe teritoriul României şi participarea sa la cercetarea penală este şi în favoarea acesteia, întrucât asigură deplina respectare a drepturilor sale procesuale. După soluţionarea respectivei cauze penale, persoana condamnată are posibilitatea de a solicita din nou transferul în ţara de origine, pentru continuarea executării pedepsei aplicate în România.
Împotriva sentinţei instanţei de fond, în termen legal, a declarat recurs persoana condamnată, solicitând casarea sentinţei şi pe fond transferarea într-un penitenciar din Turcia, pentru a continua executarea pedepsei, întrucât sunt îndeplinite condiţiile legale.
Înalta Curte, examinând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate şi din oficiu, potrivit dispoziţiilor art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., constată că recursul este nefondat.
În mod legal, prin sentinţa atacată, s-a respins sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti privind transferul în Turcia al condamnatului D.A. având în vedere că acesta este cercetat în Dosarul nr. 77/D/P/2009 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de trafic ilicit de droguri de mare risc şi trafic ilicit internaţional de droguri de mare risc, prev. de art. 2 alin. (1) şi (2) şi art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000.
Astfel, instanţa de fond a făcut o corectă interpretare a dispoziţiilor art. 129 - 140 din Legea nr. 302/2004, apreciind că cercetarea penală de către autorităţile române a persoanei condamnate împiedică transferul acesteia în ţara de origine, în vederea continuării executării pedepsei, soluţia dispusă având şi o justificare practică, întrucât prezenţa persoanei condamnate la efectuarea actelor de cercetare în dosarul menţionat este necesară, evitându-se ca, ulterior, statul român să formuleze el însuşi o cerere de asistenţă judiciară internaţională.
De asemenea, măsura dispusă este în beneficiul persoanei condamnate, care va avea posibilitatea să participe la efectuare actelor de cercetare penală şi să-şi exercite dreptul la apărare faţă de acuzaţiile care i se aduc.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de persoana condamnată D.A. împotriva Sentinţei penale nr. 77 din 25 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Totodată, în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare în recurs, conform dispozitivului, iar onorariul interpretului de limbă turcă se va plăti din fondul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de persoana condamnată D.A. împotriva Sentinţei penale nr. 77 din 25 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurenta persoană condamnată la plata sumei de 600 RON cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul interpretului de limbă turcă, reprezentând contravaloarea a două ore de traducere, se va plăti din fondul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 12 noiembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 153/2009. Penal | ICCJ. Decizia nr. 1542/2009. Penal → |
|---|
