ICCJ. Decizia nr. 3762/2009. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3762/2009
Dosar nr. 824/36/2008
Şedinţa publică din 12 noiembrie 2009
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin rezoluţia nr. 281/P/2007 din 18 martie 2008, emisă de procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanţa, secţia de urmărire penală şi criminalistică, s-au dispus, în temeiul art. 228 şi art. 10 lit. d) din C. proc. pen., următoarele:
- Neînceperea urmăririi penale faţă de: C.N., B.M., V.M., B.Ş. şi B.J.(notar public) pentru săvârşirea infracţiunilor de fals, uz de fals, fals în declaraţii, înşelăciune şi gestiune frauduloasă, prevăzute de art. 289, art. 291, art. 292, art. 215 alin. (2) şi art. 214 C. pen.;
- Neînceperea urmăririi penale faţă de: M.R.Ş. şi R.C. pentru comiterea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP) cu privire la înstrăinarea imobilului Spaţiu cazare Arad din Satul de Vacanţă Mamaia;
- Neînceperea urmăririi penale faţă de: C.N., V.M., R.A.(executor judecătoresc) şi B.C. pentru comiterea infracţiunilor de înşelăciune, abuz în serviciu, fals intelectual, uz de fals, trafic de influenţă, fals în declaraţii, gestiune frauduloasă şi asocierea în vederea săvârşirii de infracţiuni, prevăzute de art. 215 alin. 2 C. pen., art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), art. 291 C. pen., art. 257 C. pen., art. 292 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 326 NCP), art. 214 C. pen. şi art. 323 C. pen., cu privire la transferul de proprietate al Restaurantului B.H. din Satul de Vacanţă Mamaia.
Pentru a dispune în acest sens, procurorul a reţinut, în urma efectuării actelor premergătoare, următoarele:
La data de 9 mai 2005 a fost înregistrată la Parchetul Naţional Anticorupţie – Biroul de Registratură, Grefă, Arhivă şi Relaţii cu publicul –sub nr. 2811/2005- plângerea penală formulată de F. Constanţa împotriva făptuitorilor C.N., B.C. şi R.A., iar la data de 10 iunie 2005 s-a înregistrat la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa –sub nr. 118/P/2005 –plângerea penală formulată de F. Constanţa împotriva făptuitorilor C.N. şi B.Ş., precum şi împotriva unui notar public neidentificat la acea dată.
Aceste plângeri ne-au fost trimise spre competentă soluţionare. Plângerile au format obiectul Dosarului nr. 101/P/2005 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanţa în care, prin Ordonanţa cu acelaşi număr din data de 13 martie 2006, s-a dispus declinarea cauzei spre competentă soluţionare în favoarea D.I.I.C.O.T. - Structura centrală din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Această măsură a fost luată motivat de faptul că pe rolul acestei din urmă unităţi se afla înregistrată o cauză penală privind pe M.R.Ş. şi alţii, cercetaţi pentru acelaşi gen de infracţiuni, iar pentru o mai bună înfăptuire a actului de justiţie s-a impus reunirea cauzelor.
Prin Ordonanţa nr. 674/D/P/2005 din 17 februarie 2007, D.I.I.C.O.T. - Structura centrală a dispus disjungerea cauzelor având ca obiect plângerile penale formulate de F. Constanţa, M.E., SC Z.M. SRL şi T. SA împotriva făptuitorilor M.R.Ş. şi alţii, pentru ca urmărirea penală să se efectueze în dosare separate.
În timp ce cauzele se aflau reunite în Dosarul 674/D/P/2005 al D.I.I.C.O.T. - Structura centrală, s-a mai ataşat la acest dosar şi o a treia plângere formulată la data de 11 mai 2006 de către F. Constanţa împotriva făptuitorilor C.N., B.M., precum şi împotriva administratorilor SC D.L. SRL, pentru săvârşirea infracţiunilor de gestiune frauduloasă, delapidare şi înşelăciune.
Prin aceeaşi Ordonanţă, D.I.I.C.O.T. - Structura centrală a dispus declinarea competenţei de soluţionare a dosarului format ca urmare a formulării de către. F. Constanţa a celor trei plângeri în favoarea Biroului Teritorial Constanţa din cadrul D.I.I.C.O.T., pe considerentul că în speţă nu sunt indicii de săvârşire a unor fapte ce ar atrage competenţa sa.
În fapt, în cele trei plângeri formulate de F. Constanţa la datele de 09 mai 2005, 10 iunie 2005 şi 11 mai 2006 se solicită cercetarea şi tragerea la răspundere penală a făptuitorilor C.N. - preşedinte al C. Constanţa, B.C., B.M. - contabil şef Ia C. Constanţa, R.A. - executor judecătoresc, V.M. - inginer evaluator la SC C.P., B.Ş., B.J. - notar public, pentru săvârşirea infracţiunilor de fals, uz de fals, fals în declaraţii, înşelăciune şi gestiune frauduloasă, prevăzute de art. 289, art. 291, art. 292, art. 215 alin. (2) şi art. 214 C. pen., precum şi a făptuitorilor M.R.Ş. - primarul Municipiului Constanţa şi R.C. - director în cadrul aceleiaşi Primării pentru comiterea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP)
Partea vătămată, F.C. susţine că făptuitorii au concurat sub diferite forme, prin săvârşirea infracţiunilor menţionate, la transferarea în luna decembrie 2004 a proprietăţii unui imobil - Casa Arad, parte componentă a Complexului Bazar Sat Vacanţă din Municipiul Constanţa - în favoarea lui B.Ş. - membru al consiliului de conducere a C. Constanţa şi asociat la SC F.F. SRL Constanta.
Tot în plângere se mai arată şi faptul că această tranzacţie a fost finalizată în raport şi de actele îndeplinite de făptuitorul M.R.Ş., în calitatea sa de primar al Municipiului Constanţa şi de cele ale directorului R.C., prin eliberarea cu încălcarea legii a autorizaţiei de construcţie nr. 678 din 09 aprilie 2004, deoarece C. Constanţa nu deţinea şi nu ar fi putut deţine în proprietate imobilul în discuţie.
De asemenea, F. Constanţa precizează că în condiţii similare s-a transferat şi proprietatea restaurantului B.H. în luna decembrie 2003 către SC S. SRL Constanţa.
În acest sens, F. Constanţa a depus la dosar documentaţia din care rezultă că cele două imobile i-ar aparţine de drept, ele fiind date printr-un protocol în administrare către C. Constanţa, iar transferarea celor două proprietăţi s-a făcut ilegal şi, mai mult, prin subevaluarea lor de către expertul M.V. din cadrul SC C.P.
În urma actelor de cercetare administrate cu respectarea art. 224 C. proc. pen. s-a constatat că înstrăinarea spatiilor de cazare Arad şi a restaurantului B.H. s-au făcut în următoarele condiţii:
La data de 13 decembrie 2004, în şedinţa consiliului de administraţie al SC C. Constanţa s-a hotărât înstrăinarea spaţiului de cazare Arad pentru locatarul SC F.F. SRL, având la bază amenajările făcute de locator în baza autorizaţiei de construcţie nr. 678 din 09 aprilie 2004 eliberată de Primăria Municipiului Constanţa (sub semnătura primarului M.R.Ş. şi a directorului A.P.L., R.C.), precum şi a certificatelor privind impozitele şi taxele locale.
Iniţial, transferul de proprietate s-a făcut pe bază de factură fiscală - sub nr. 244720 din 15 decembrie 2004 - la un preţ stabilit de C., prin expertiza efectuată de reprezentantul acesteia, M.V.(voi. 3, fila 128), iar apoi prin contract de vânzare-cumpărare întocmit de reprezentanţii C., autentificat la 08 iulie 2005 de numita J.B. - notar public.
În susţinerea plângerii penale, printre alte documente, F. Constanţa invocă şi Decizia civilă nr. 8516/COM din 13 decembrie 2006 pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia comercială.
Prin această decizie, Tribunalul Constanţa, secţia comercială, dispune printre altele şi constată nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1404 din 08 iulie 2005, încheiat între C. Constanţa şi F.F. SRL, contract având ca obiect „spaţii de cazare - anexă Casa Arad" situat în Satul de Vacanţă cu o suprafaţă totală construită de 135,63 mp. în considerarea acestei decizii se precizează:
Reclamantul, în opinia instanţei de judecată, se legitimează ca proprietar al spaţiului litigios.
Făcându-se referire la protocolul încheiat la data de 1 septembrie 2005 care statuează că fosta F.T.F. Constanţa predă actualei Societăţi cooperative de gradul 2 – F. o categorie de bunuri imobile şi drepturi litigioase, iar în această categorie figurând la ordinea de înregistrare 18 şi imobilul cu destinaţie de cazare Arad.
De asemenea, prin Decizia nr. 43 din 3 septembrie 2001 emisă de Biroul Executiv al Consiliului de Administraţie C. s-a hotărât că începând cu data de 01 octombrie 2001 fiecare casă din Satul de Vacanţă Mamaia să intre în administrarea directă a fiecărei uniuni judeţene.
Urmare acestei hotărâri, s-a încheiat protocolul de predare-primire a caselor de vacanţă cu fiecare federală proprietară, iar C. Constanţa a procedat la predarea imobilelor nominalizate.
Fiind probată legitimarea procesuală a reclamantei şi implicit dreptul său de proprietate asupra imobilului litigios şi respectiv identitatea acestuia cu imobilul vândut, se constată reaua-credinţă atât a vânzătorului cât şi a cumpărătoarei.
Această soluţie, pronunţată de Tribunalul Constanţa, a fost apelată, iar în prezent cauza se află în recurs, pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Ceea ce este demn de remarcat este faptul că ambele societăţi, F. Constanţa şi C. Constanţa, pretind dreptul de proprietate cu privire la imobilul „Spaţii cazare Arad", însă niciuna dintre ele nu posedă un titlu de proprietate în sensul legii, ci se folosesc numai de anumite acte care le-ar atesta acest drept (Protocol de predare-primire, dispoziţie de atribuire a terenului, Certificat fiscal, Autorizaţii de executare de lucrări etc).
În aceste condiţii, lipsa titlului de proprietate reglementat de lege şi vinovăţia făptuitorilor în prezenta cauză poate fi apreciată ca atare în legătură cu înstrăinarea imobilului „Spaţii cazare Arad".
Astfel, în acest sens, invocăm încheierea din data de 25 aprilie 2007 dispusă de Tribunalul Constanţa, secţia comercială în Dosarul nr. 375/118/2007 cu privire la sesizarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanţa în vederea efectuării de acte de cercetare penală legate de protocolul încheiat la 18 mai 1992 - Anexa nr. 1, privind transferul în administrare a unor imobile din patrimoniul F. Constanţa în cel al C. Constanţa.
La fel, menţionăm sentinţa civilă nr. 4594/COM din 13 septembrie 2007 a Tribunalului Constanţa, secţia comercială, dispusă în Dosarul nr. 91l/COM/2006, având ca obiect evacuarea C. Constanta din activul Cazare Arad situat în Constanţa - Bazar Sat Vacanţă - în care s-a dispus respingerea acţiunii.
De asemenea, se impune a preciza şi conţinutul proiectului nr. 168/2004 privind evaluarea patrimoniului C. Constanţa, „Spaţii cazare Casa Arad din Satul de vacanţă - Mamaia" pentru beneficiarul C. Constanţa întocmită de V.M. - inginer evaluator la SC C.P., care consemnează: „Spaţiile anexă la Casa Arad au fost construite iniţial pentru depozitare de către C. Constanţa.
În anul 2004, chiriaşul spaţiilor respective, SC F.F. SRL, în înţelegere cu proprietarul C. Constanţa a solicitat autorizaţie pentru „Reamenajare spaţii cazare" pentru a putea fi folosite în circuitul turistic al Satului de vacanţă Mamaia.
În acest scop s-a obţinut de la Primăria Municipiului Constanţa autorizaţia de construire nr. 678 din 09 aprilie 2004 (semnată de primarul M.R.Ş. şi de directorul A.P.L., R.C.).
Valoarea iniţială a construcţiei a fost de 76.000.000 lei, care a fost actualizată de C. Constanţa prin nota nr. 67060 din 05 iulie 2004.
Datele privind stadiul fizic al clădirii înainte de reamenajare, date ce au fost necesare la evaluare, s-au stabilit cu conducerea C. Constanţa de comun acord cu chiriaşul".
Precizăm că prin adresa din 17 ianuarie 2007 trimisă Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanţa la 21 ianuarie 2008, reprezentanţii F. Constanţa formulează un punct de vedere cu privire la conţinutul altor adrese (din 20 ianuarie 1993 şi din 26 ianuarie 1993), pe care le consideră false, pentru a fi avute în vedere la soluţionarea prezentei cauze.
Apreciem că pentru lămurirea acestor aspecte se impune formularea de către reprezentanţii F. Constanţa a unei plângeri penale separate.
Faţă de cele constatate, apreciem că faptele reclamate de conducerea F. Constanţa - în contextul analizării probelor existente la dosar - nu întrunesc elementele constitutive ale unei infracţiuni, respectiv lipseşte vinovăţia persoanelor nominalizate în plângeri, motiv pentru care se va dispune neînceperea urmăririi penale.
In ceea ce priveşte plângerea reprezentanţilor F. Constanţa conexată la dosarul nostru şi trimisă iniţial la Parchetul Naţional Anticorupţie sub nr. 774 din 06 mai 2005, ce ulterior ne-a fost înaintată spre competentă soluţionare, în legătură cu anumite fapte penale săvârşite de C.N. - preşedinte al C. Constanţa, B.C., M.V. - expert evaluator, R.A. executor judecătoresc privind înstrăinarea imobilului Restaurant B.H. din Satul de Vacanţă - Mamaia Constanţa, arătăm:
În plângerea penală iniţială, F. Constanţa menţionează că persoanele menţionate au săvârşit următoarele infracţiuni: înşelăciune, abuz în serviciu, fals intelectual, uz de fals, trafic de influenţă, fals în declaraţii, gestiune frauduloasă şi asocierea în vederea săvârşirii de infracţiuni, prevăzute de art. 215 alin. (2) C. pen., art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), art. 291 C. pen., art. 257 C. pen., art. 292 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 326 NCP), art. 214 C. pen. şi art. 323 C. pen.
Această plângere a fost soluţionată parţial prin Ordonanţa din 02 octombrie 2007, întocmită în Dosarul 59/D/P/2007 a D.I.I.C.O.T. - Structura centrală din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi comunicată petentei la aceeaşi dată, în raport de prevederile art. 7 din Legea nr. 39/2003.
Precizăm că înstrăinarea Restaurantului B.H. s-a făcut în următoarele condiţii:
La data de 20 ianuarie 2005, numitul R.A. - executor judecătoresc, în conformitate cu prevederile art. 516 C. proc. pen. şi a procesului verbal de licitaţie din 14 februarie 2005 a dispus adjudecarea imobilului în discuţie în favoarea SC S. SRL, reprezentată de B.C.
Imobilul B.H., (fosta Cofetărie B.), era compus din dreptul de folosinţă asupra terenului în suprafaţă de 455,03 mp. şi construcţie - spaţiu comercial 159,47 mp., w.c. 8,98 mp. şi anexa 6,31 mp., situat în Constanţa, Sat Vacanţă - Mamaia (zona Bazar), jud. Constanţa, având Carte Funciară nr. 35194 şi Nr. Cadastral 9691, imobil ce a aparţinut debitoarei C. Constanţa, la un preţ stabilit conform Raportului de evaluare din data de 30 iulie 2003, întocmit de M.V. - expert în evaluări (aparţinând de SC C.P. Bucureşti).
La soluţionarea acestei plângeri avem în vedere aceleaşi consideraţii deja expuse (privitor la înstrăinarea spaţiilor de cazare Arad), respectiv lipsa titlului de proprietate al petentei cu privire la imobilul în discuţie - Restaurantul B.H. din Satul de Vacanţă Mamaia, la care se adaugă şi faptul că evaluarea acestuia s-a făcut de o persoană autorizată, cu respectarea cadrului legal în materie.
În aceste condiţii, faţă de persoanele nominalizate se va dispune neîncepere urmăririi penele, deoarece faptelor le lipseşte unul din elementele constitutive ale unei infracţiuni, respectiv vinovăţia.
Împotriva rezoluţiei, petenta F. Constanţa a formulat plângere la procurorul ierarhic superior.
Prin rezoluţia nr. 153/II/2/2008 din 15 aprilie 2008, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanţa a respins ca neîntemeiată plângerea.
Pentru a dispune în acest sens, procurorul ierarhic superior a reţinut următoarele:
Din actele premergătoare administrate la dosar rezultă că spaţiile de cazare Arad şi restaurantul B.H. nu se regăsesc înregistrate în evidenţele contabile ale F. Constanţa, ele fiind înregistrate în patrimoniul C. Constanţa, în situaţiile financiare şi inventarele anuale ale acestei unităţi cooperatiste, precum şi în evidenţele fiscale.
Ambele unităţi, respectiv reclamanta F. Constanţa cât şi C. Constanţa pretind dreptul de proprietate asupra celor două imobile ca şi multe altele din Satul de Vacanţă Mamaia, însă nici una din ele nu posedă titlul de proprietate în sensul legii, ci se folosesc numai de anumite acte care le-ar atesta acest drept (protocol de predare-primire, dispoziţie de atribuire a terenului, certificat fiscal, autorizaţii de executare lucrări ş.a.), motiv pentru care, între părţi, există o serie de litigii civile aflate pe rolul instanţelor de judecată.
Soluţia de neînceperea urmăririi penale dispusă în cauză faţă de toate persoanele reclamate de petenta F. Constanţa o apreciez ca legală şi temeinică întrucât nu există indicii certe că făptuitorii au săvârşit cu intenţie faptele reclamate.
În condiţiile art. 2781 C. proc. pen., petenta F. Constanţa s-a adresat cu plângere la instanţa competentă.
Prin sentinţa penală nr. 60/P din data de 6 mai 2009, Curtea de Apel Constanta, secţia penală, a respins ca nefondată plângerea formulată de petenta F. Constanţa.
Pentru a dispune în acest sens, curtea de apel - ca primă instanţă – a menţionat următoarele argumente:
Din actele premergătoare administrate la dosar rezultă că imobilele care fac obiectul plângerii, respectiv Spaţiul de Cazare „Arad" şi Restaurantul B.H. nu se regăsesc înregistrate în evidenţele contabile ale F. Constanţa, ele fiind înregistrate în patrimoniul C. Constanţa în situaţiile financiare şi inventarele anuale ale acestei unităţi cooperatiste precum şi în evidenţele fiscale.
Din dosar, rezultă că atât F. Constanţa cât şi C. Constanţa pretind dreptul de proprietate asupra celor două imobile însă, niciuna dintre ele nu a făcut dovada că posedă un titlu de proprietate în sensul legii.
Motiv pentru care, între părţi există numeroase litigii civile aflate pe rolul instanţelor de judecată.
Pentru aceste considerente, Curtea constată că în mod corect s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de toate persoanele reclamate de petenta, câtă vreme nu există indicii certe că făptuitorii au săvârşit cu intenţie faptele reclamate.
Ca atare, reţinând că, rezoluţia din 18 martie 2008 pronunţată în dosarul nr. 281 /P/2007 confirmată prin rezoluţia nr. 153/II/2/2008 din data de 15 aprilie 2008 ale Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanţa, este legală şi temeinică.
Împotriva sentinţei, petenta F. Constanţa a declarat prezentul recurs.
La dosar au fost depuse motive scrise de recurs (fila 16-20) şi „concluzii scrise".
În motivele de recurs, în sinteză, se arată că sentinţa este lovită de nulitate întrucât nu este motivată, că prin rezoluţiile procurorilor nu sunt analizate probele şi nu sunt motivate soluţiile dispuse şi, în final, că actele depuse probează dreptul de proprietate al petentei şi, prin urmare, dovedesc existenţa unor activităţi nelegale ale persoanelor reclamate care au avut posibilitatea concretă să cunoască adevărata situaţie juridică a imobilelor menţionate în plângerea penală (fila 16-20).
Intimaţii Chivu Nicolae, B.M. şi V.M., prin apărător ales, au depus la dosar „note scrise".
Recursul va fi admis pentru motivele ce se vor arăta.
Prin Decizia nr. 486/1997 (M.Of. nr. 105/6 martie 1997) Curtea Constituţională a României a stabilit obligativitatea controlului judecătoresc asupra soluţiilor de netrimitere în judecată dispuse de procurori.
Conformându-se deciziei Curţii Constituţionale, în anul 2003 legiuitorul a introdus în C. proc. pen. român actualul art. 278/1.
Pe lângă respectarea principiului accesului la justiţie (în sens constituţional, restrâns, de acces la instanţele judecătoreşti), controlul judecătoresc asupra soluţiilor de netrimitere în judecată dispuse de procuror contribuie şi la întărirea încrederii cetăţenilor în actul de justiţie înţeles în sens larg, înţeles care include şi soluţiile de netrimitere în judecată emise de reprezentanţii M.P.
În opinia Înaltei Curţi, pentru a fi de natură să contribuie la întărirea încrederii cetăţenilor în actul de justiţie în accepţiunea înţelesului larg, acurateţea juridică care caracterizează rechizitoriul - ca act de trimitere în judecată a unei persoane, act emis de procuror - este obligatoriu a fi respectată şi la emiterea rezoluţiilor şi ordonanţelor emise de procuror - ca acte de netrimitere în judecată (acte de dispoziţie ale reprezentanţilor M.P. prin care soluţionează, cel puţin temporar, raportul de conflict penal şi, în condiţiile legii, chiar soluţionând definitiv cauza penală).
Or, aşa cum corect a menţionat petenta în motivele de recurs, soluţia de neîncepere a urmăririi penale se limitează la prezentarea evoluţiei litigiilor dintre părţi şi a succesiunii diferitelor acte şi hotărâri judecătoreşti pronunţate, fără a se proceda la examinarea pe fond a actelor de conduită a fiecăreia dintre persoanele reclamate în plângerea penală pentru a se stabili dacă acestea prezintă relevanţa cerută de legea penală.
Este adevărat că prin soluţionarea unei plângeri penale nu se pot soluţiona aspectele civile ale cauzei, însă concluziile procurorului potrivit cărora „..apreciem că faptele reclamate .. nu întrunesc elementele constitutive ale unei infracţiuni, respectiv lipseşte vinovăţia persoanelor nominalizate în plângeri..", respectiv, „în aceste condiţii, faţă de persoanele nominalizate se va dispune neînceperea urmăririi penale deoarece faptelor le lipseşte unul din elementele constitutive ale unei infracţiuni, respectiv vinovăţia", pe lângă caracterul foarte general, sunt neclare deoarece:
- nu se referă distinct la fiecare infracţiune şi la fiecare persoană reclamată în plângerea penală;
- nu se referă la motivul pentru care „lipseşte vinovăţia", distinct pentru fiecare infracţiune şi pentru fiecare persoană reclamată. Temeiul prevăzut de art. 10 lit. d) C. proc. pen. - indicat în rezoluţie - presupune, conform doctrinei juridice, că: 1) faptele reclamate există în materialitatea lor; 2) faptele reclamate au fost săvârşite de persoanele reclamate; 3) faptele reclamate sunt prevăzute de lege ca infracţiuni; 4) în cazul fiecărei fapte şi a fiecărui intimat faţă de care s-au efectuat acte premergătoare lipseşte vinovăţia, ca element al laturii subiective din conţinutul constitutiv al fiecărei infracţiuni.
În rezoluţia atacată, procurorul reţine că ambele societăţi pretind dreptul de proprietate însă niciuna dintre ele nu posedă un titlu de proprietate în sensul legii, ci se folosesc numai de anumite acte care le-ar atesta acest drept.
Această situaţie juridică privind dreptul de proprietate, observată de procuror, a fost - sau ar fi trebuit să fie - observată de toate persoanele reclamate şi ar fi trebuit să conducă la o anumită conduită în emiterea sau întocmirea diferitelor acte emise (autorizaţii, executări silite, vânzări-cumpărări, autentificări etc).
Aceasta cu atât mai mult cu cât, spre deosebire de persoana specializată în drept penal, toate persoanele reclamate îndeplineau funcţii de autoritate sau de specialitate în domeniul dreptului civil.
De asemenea, este real că nu se poate pretinde prin instrumentele dreptului penal să se soluţioneze chestiuni civile ca dreptul de proprietate ori alte drepturi cu caracter eminamente civil, însă nu se pot ignora în soluţionarea unei plângeri penale aspecte comune dreptului civil cu privire la dreptul de proprietate („transferul de proprietate .. pe bază de factură fiscală", darea bunurilor „printr-un protocol în administrare", „.. în şedinţa consiliului de administraţie al SC C. Constanta s-a hotărât înstrăinarea spaţiului de cazare", valoarea juridică a unui „protocol de predare" a unor bunuri imobile şi drepturi litigioase etc).
Este de principiu că procedurile prealabile unei vânzări prin licitaţie, a autentificării unei vânzări cumpărări, a emiterii unor autorizaţii în domeniul construcţiilor etc. presupun, printre altele, verificarea titularului dreptului de proprietate al unui imobil ori, cel puţin, verificarea îndreptăţirii legale a persoanei care solicită o autorizaţie, o autentificare, etc. de a cere şi beneficia de consecinţele juridice respective.
Din această perspectivă, simpla constatare a procurorului că între cele societăţi există litigii civile, că niciuna nu prezintă titlul de proprietate asupra imobilelor, că au fost prezentate anumite acte ori înscrisuri autorităţilor ori persoanelor care au exercitat funcţii publice ori de interes public, nu justifică concluzia cu caracter general „lipseşte vinovăţia".
În principiu, situaţia ori aparenţa juridică creată prin diferite înscrisuri nu justifică, „ab initio", concluzia lipsei vinovăţiei persoanelor cărora le-au fost prezentate respectivele înscrisuri dacă, potrivit legii, acestea aveau anumite obligaţii prealabile emiterii autorizaţilor, trecerii la executare silită, autentificării unor înscrisuri etc.
Revenind la rezoluţia atacată, în raport cu temeiul acesteia (art. 10 lit. d) din C. proc. pen.), s-ar putea deduce că infracţiunile de fals, uz de fals, fals în declaraţii, înşelăciune, gestiune frauduloasă, abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, trafic de influenţă, asocierea în vederea săvârşirii de infracţiuni există în materialitatea lor, au fost săvârşite de persoanele reclamate însă acestora le lipseşte unul din elementele constitutive ale unei infracţiuni, respectiv vinovăţia.
Potrivit doctrinei penale sunt „cauze care privesc vinovăţia": legitima apărare, starea de necesitate, constrângerea fizică şi constrângerea morală, cazul fortuit, iresponsabilitatea, starea de beţie fortuită completă, minoritatea făptuitorului şi eroarea de fapt.
Deşi nu se precizează în rezoluţia atacată, singura cauză care ar fi fost de natură să ducă la lipsa vinovăţiei ar fi eroarea de fapt.
Este acceptată teoria potrivit căreia nu există eroare în caz de îndoială şi, de asemenea, că nu există eroare când aceasta este consecinţa incapacităţii sau neglijenţei profesionale deoarece, în astfel de cazuri, există obligaţia legală pentru persoanele respective de a cunoaşte realitatea.
În rezoluţia de respingere a plângerii, pornind de la aceleaşi premise („niciuna dintre ele nu posedă titlu de proprietate în sensul legii, ci se folosesc de numai de anumite acte care le-ar atesta acest drept - protocol de predare-primire, dispoziţie de atribuire a terenului, certificat fiscal, autorizaţii de executare lucrări, s.a.") se conchide că „nu există indicii certe că făptuitorii au săvârşit cu intenţie faptele reclamate".
Întemeiată este şi critica referitoare la nemotivarea sentinţei.
Motivarea sentinţei se rezumă la 3 (trei) paragrafe care, practic, sunt identice cu ultimul paragraf (pag. 2) şi, respectiv, primul paragraf (pag. 3) al rezoluţiei de respingere a plângerii.
Faţă de cele reţinute, Înalta Curte - în temeiul art. 278/1 alin. (8) lit. b) din C. proc. pen. - va admite recursul petentei, va casa sentinţa şi va desfiinţa rezoluţiile atacate, urmând să trimită cauza procurorului în vederea începerii urmăririi penale pentru a se constata următoarele:
- dacă fiecare faptă reclamată în plângere pentru fiecare persoană acuzată există sau nu în materialitatea ei şi, respectiv, dacă este prevăzută sau nu de legea penală;
- care au fost împrejurările săvârşirii fiecărei fapte;
- care erau dispoziţiile legale pe care fiecare persoană, potrivit atribuţiilor de serviciu (menţionate în lege, în statutul funcţiei îndeplinite ori în alte acte normative) era obligată să le respecte la adoptarea unei anumite conduite dintre cele reclamate în plângerea penală (autorizare, vânzare, evaluare, autentificare etc);
- care erau obligaţiile profesionale înainte de îndeplinirea actului de conduită reclamat în cazul fiecărei persoane acuzate, astfel încât să existe garanţia legalităţii actului emis (autorizaţii, certificate, licitaţie, evaluare, vânzare-cumpărare, autentificare, protocol, dispoziţie de atribuire a terenului etc);
- în situaţia constatării existenţei unuia dintre cazurile prevăzute de art. 10 C. proc. pen., precizarea expresă a acestuia pentru fiecare faptă şi persoană şi care sunt elementele probatorii rezultate din actele premergătoare sau din actele de cercetare care justifică reţinerea respectivului caz;
- argumentele de fapt şi de drept care ar justifica lipsa vinovăţiei fiecărei persoane ca urmare a „erorii de fapt" astfel încât să se excludă ipoteza existenţei unei erori cauzate de îndoială şi, de asemenea, existenţa unei erori cauzate de incapacitatea sau neglijenţa profesională.
În vederea constatării acestor fapte şi împrejurări, se vor anexa, după caz, fişele privind atribuţiile de serviciu sau profesionale ale intimaţilor, toate actele şi înscrisurile, în copie, care au stat la baza întocmirii şi eliberării documentelor invocate de părţi ca justificând dreptul de proprietate, de posesie ori de administrare a imobilelor, precum şi orice alt mijloc de probă apreciat ca necesar de către procuror.
În temeiul art. 38515 pct. 2 lit. d), art. 2781 alin. (8) lit. b), art. 193 alin. (6) şi art. 192 alin. (3) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de petiţionara F. Constanţa împotriva sentinţei penale nr. 60/P din 6 mai 2009 a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie.
Casează sentinţa penală atacată şi rejudecând desfiinţează rezoluţia nr. 281/P/2008 din 18 martie 2008 şi rezoluţia nr. 153/II/2/2008 din 15 aprilie 2008 ale Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanţa.
Trimite cauza la procuror în vederea începerii urmăririi penale.
Respinge cererea formulată de intimaţii C.N., V.M. şi B.M. de obligare a recurentei petiţionare la plata cheltuielilor judiciare.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 12 noiembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 376/2009. Penal | ICCJ. Decizia nr. 378/2009. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
