ICCJ. Decizia nr. 3667/2009. Penal. Reţinerea sau distrugerea de înscrisuri (art. 272 C.p.). Revizuire - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3667/2009
Dosar nr. 35007/3/2008
Şedinţa publică din 9 noiembrie 2009
Asupra recursului de faţă.
În baza lucrărilor de la dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 1465 din 10 decembrie 2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a-II-a penală s-a respins ca s-a respins, ca neîntemeiată cererea de revizuire a sentinţei penale nr. 54 din 21 februarie 2004 pronunţată de Tribunalul Militar Bucureşti, modificată prin Decizia penală nr. 34 din 24 iunie 2009 a Curţii Militare de Apel, reformată şi rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 7210 din 22 decembrie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, formulată de revizuientul G.E. (fiul lui C. şi al M., născut la 21 mai 1942).
Prin aceeaşi hotărâre a fost obligat revizuientul condamnat la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut că, Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti, prin sentinţa penală nr. 50 din 2 septembrie 2009, a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Pentru a dispune astfel instanţa a reţinut următoarele:
Analizând actele şi lucrările dosarului, inclusiv prin prisma recomandărilor europene ale C.E.D.O., în şedinţa publică din 02 septembrie 2008, instanţa,din oficiu, a pus în discuţia părţilor (art. 39 C. proc. pen.) excepţia de necompetenţă după calitatea persoanei, întrucât în conformitate cu dispoziţiile art. 281 pct. 1 C. proc. pen., Tribunalul Militar Teritorial judecă în primă instanţă infracţiunile menţionate în art. 27 pct. 1 lit. a) – c) C. proc. pen. săvârşite în legătură cu îndatoririle de serviciu, de militari până la gradul de colonel, inclusiv.
S-a reţinut că, la data săvârşirii faptei, revizientul avea gradul de colonel, ulterior prin Decretul prezidenţial nr. 50 din data de 23 septembrie 1997 i s-a acordat gradul de general, fiind incidente astfel disp. art. 29 lit. d) C. proc. pen., iar în anul 1999 a trecut în rezervă.
S-a apreciat că, lăsând la o parte situaţia anterior enunţată prin care s-a constatat de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, că norma juridică interpretată exprimă mai puţin în raport cu intenţia legiuitorului (lex dixit minus quam voluit) şi nu a reţinut cauza spre judecare în fond, privind pe revizuientul condamnat G.E., care devenise general, s-a interpretat că sfera de aplicare a dispoziţiilor legale se extindeau şi asupra altor situaţii sau se aplicau prin analogie.
Astfel Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, prin încheierea nr. 581 din 25 martie2008, în lumina jurisprudenţei C.E.D.O. reflectată în Hotărârea din 21 septembrie 2006 pronunţată în cauza Maszni împotriva României, precum şi a regulii cu valoare de principiu a judecării civililor de către instanţele „civile", consacrată în art. 35 C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006, instanţa civilă devenită competentă să judece cauza în primă instanţă, printr-o modificare legislativă, este instanţa competentă să soluţioneze cererea de revizuire a hotărârii penale definitive de condamnare a persoanei care nu are calitatea de militar, chiar dacă instanţa ce a judecat cauza în primă instanţă şi a dispus condamnarea, este o instanţă militară.
S-a enunţat astfel în Raportul din 13 ianuarie 2006 al C.E.D.O principiul conform căruia „instanţele militare trebuie, în principiu, să fie necompetente să judece civilii", competenţa lor fiind exclusivă şi rezervată personalului militar.
Analizând cererea de revizuire formulată de revizuientul condamnat, Tribunalul a constatat că este neîntemeiată, pentru următoarele considerente:
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Parchetelor Militare a emis la data de 12 ianuarie 2001 rechizitoriul nr. 16/P/1998, prin care a pus în mişcare acţiunea penală şi a dispus trimiterea în judecată a inculpatului general de brigadă (rez.) G.E., pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 272 C. pen. şi art. 246 rap. la art. 2481 C. pen., cu aplic. art. 33 lit. b) C. pen.
S-a reţinut că inculpatul, în exercitarea atribuţiilor sale de serviciu, în cursul anului 1990 ( la 6 iunie 1990), a luat în primire jurnalul compus din 811 file aparţinând ing. U.G., fără să existe un act de confiscare şi ulterior, a refuzat să îl restituie membrilor familiei acestuia şi să îl pună la dispoziţie organului procuratură, deşi acel jurnal era necesar soluţionării cauzei penale respective.
Prin sentinţa nr. 130 din 12 iulie 2001, pronunţată de Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti în Dosarul nr. 22/2001, în temeiul disp. art. 42 C. pen., a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei privind pe inculpatul G.E. (având gradul de general) în favoarea Curţii Supreme de Justiţie, secţia penală, apreciindu-se că se impune aceasta potrivit calităţii persoanei inculpatului.
Această instanţă, prin sentinţa penală nr. 44 din 15 noiembrie 2001 a trimis cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti, întrucât la momentul săvârşirii faptelor (1990) inculpatul nu era general.
Prin sentinţa nr. 14 din 06 februarie 2002, pronunţată în Dosarul nr. 727/2001, Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti, a restituit cauza la parchet pentru refacerea urmăririi penale, întrucât inculpatului nu i-a fost adusă la cunoştinţă una din învinuiri, acesta neputând să-şi pregătească apărarea în acest sens.
Prin Decizia nr. 195 din 30 mai 2001, pronunţată în Dosarul nr. 117/2002, Curtea Militară de Apel a admis recursurile Parchetului Militar de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial şi al părţii civile U.A.H., declarate împotriva sentinţei penale 14 din 06 februarie 2002 de Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti, pe care a casat-o, trimiţând cauza aceleiaşi instanţe pentru continuarea judecăţii.
Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti, prin sentinţa nr. 54 din 21 februarie 2004, pronunţată în Dosarul nr. 727/2001, a dispus, în baza disp. art. 334 C. proc. pen., schimbarea încadrării juridice dată faptei săvârşite de inc. general de brigadă (rez.) G.E. din infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor în formă calificată, prev. de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP) rap. al art. 2481 C. pen., în infracţiunea de neglijenţă in serviciu, prev. de art. 249 alin. (1) C. pen., cu aplic. art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) şi, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. rap. la art. 10 lit. g) C. proc. pen. şi art. 124 C. pen., încetarea procesului penal, întrucât în cauză a intervenit prescripţia specială.
De asemenea, a mai dispus, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen., achitarea aceluiaşi inculpat pentru infracţiunea prev. de art. 272 C. pen., cu aplic. art. 1 C. pen. (reţinerea sau distrugerea de înscrisuri), apreciindu-se că fapta nu există.
În baza art. 14 C. proc. pen., art. 346 C. proc. pen. şi art. 998 C. civ. a fost admisă, în parte, acţiunea civilă exercitată de partea civilă U.H.A. şi a fost obligat inculpatul să-i plătească, cu titlul de despăgubiri civile-daune morale, suma de 20.000.000 lei.
Curtea Militară de Apel, prin Decizia nr. 34 din 24 iunie 2004, pronunţată în Dosarul nr. 40/2003, a admis recursurile declarate de parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Parchetelor Militare şi partea civilă U.H.A. împotriva sentinţei de mai sus, pe care a desfiinţat-o şi l-a condamnat pe inculpatul g-ral de brigadă (rez.) G.E. la o pedeapsă de 1 an închisoare pentru infr. prev. de art. 272 C. pen. şi o pedeapsă de 2 ani închisoare pentru infr. prev. de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP) rap. la art. 248 C. pen., stabilind ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 2 ani închisoare, iar executarea pedepsei a fost suspendată condiţionat.
A fost admisă acţiunea civilă a lui U.H.A. şi inculpatul a fost obligat la plata sumei de 50.000.000 lei (daune morale).
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, prin Decizia nr. 7210 din 22 decembrie 2005, pronunţată în Dosarul nr. 4066/2005, a dispus admiterea recursurilor Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Parchetelor Militare şi al părţii civile U.H.A., a casat Decizia sus-arătată precum şi sentinţa nr. 54/2003 a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti şi, rejudecând cauza, l-a condamnat pe inculpat pentru infr. prev. de art. 246 rap. la art. 2481 C. pen., cu aplic. art. 74 alin. (1) lit. a), alin. (2) şi art. 76 alin. (1) lit. b) C. pen., la o pedeapsă de 3 ani închisoare cu interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a), b), c) din C. pen. pentru o perioadă de 1 an după executarea pedepsei principale.
De asemenea, inculpatul a fost condamnat pentru infracţiunea prev. de art. 272 C. pen. cu aplic. art. 74 alin. 1 lit. a), alin. (2) la o pedeapsă de 5 luni închisoare şi art. 76 alin. 1 lit. e) C. pen. (această ultimă pedeapsă fiind graţiată condiţionat în întregime, conform Legii nr. 543/2002).
Acţiunea părţii civile U.H.A. a fost admisă, inculpatul fiind obligat la plata sumei de 99 milioane lei vechi către acesta.
Prin aceeaşi decizie Înalta Curte a respins ca nefondat recursul inculpatului.
Condamnatul a formulat contestaţie în executare la Decizia sus-arătată a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, susţinând că în recursul procurorului i s-a agravat situaţia juridică, aceasta fiind respinsă ca nefondată prin Decizia 5127 din 08 septembrie 2006 pronunţată în Dosar nr. 6205/1/2006.
Hotărârea fiind definitivă, recursul contestatarului general de brigadă (rez.) G.E. a fost respins ca inadmisibil prin Decizia nr. 19 din 22 ianuarie 2007, pronunţată în Dosar nr. 14360/1/2006, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 9 Judecători.
În cuprinsul cererii de revizuire condamnatul revizuient a învederat că există împrejurări noi necunoscute de prima instanţă atunci când a soluţionat cauza şi anume : că, pe de o parte, jurnalul dizidentului U.G. s-a aflat la procurorul militar D.V. care l-a adus la cererea familiei la revista 22, ori unul din capetele de acuzare la adresa revizuientului a fost refuzul acestuia de a pune dosarul dizidentului U. la dispoziţia familiei, fapt ce nu putea fi realizat din moment ce acesta era în posesia generalului D.V., care a instrumentat cauza şi a oferit dosarul presei, iar, pe de altă parte că, jurnalul dizidentului putea fi restituit de către revizuentul condamnat numai după obţinerea aprobării directorului SRL.
S-a apreciat că potrivit art. 394 lit. a) C. proc. pen., revizuirea poate fi cerută când s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei, dacă pe baza faptelor sau împrejurărilor noi se poate dovedi netemeinicia hotărârii de achitare, încetare a procesului penal ori de condamnare.
S-a mai relevat, în ceea ce priveşte descoperirea de fapte sau împrejurări noi, că acestea nu pot fi decât elemente de fapt adică probe în accepţiunea dată de art. 63 C. proc. pen., care să conducă la concluzia că prin hotărârea definitivă de condamnare s-a reţinut o stare de fapt eronată.
În cererea condamnatului revizuient G.E. au fost indicate ca probe: un dialog dintr-o emisiune televizată de la Postul R. TV şi o adresă a S.R.I. - Biroul Relaţii cu Publicul, în care practic s-a confirmat solicitarea, în repetate rânduri, în vederea restituirii jurnalului dizidentului U.
Tribunalul a constatat că cele invocate de revizuient nu se pot încadra în categoria probelor noi, de natură a demonstra netemeinicia hotărârii de condamnare, întrucât aspectele relevate în cererea de revizuire nu au puterea probatorie necesară să răstoarne materialul probator administrat iniţial de procuror şi apoi de către instanţele de judecată, în raport de infracţiunea pentru care inculpatul a fost trimis în judecată.
Pentru aceste considerente, prima instanţă a respins, ca neîntemeiată, cererea de revizuire formulată de revizuientul - condamnat G.E. şi l-a obligat, totodată, la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Împotriva acestei hotărâri a formulat apel revizuientul, criticând soluţia pentru nelegalitate şi netemeinicie şi solicitând desfiinţarea acesteia şi,pe cale de consecinţă, admiterea cererii de revizuire.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a-II-a Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, analizând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate, cât şi din oficiu, conform art. 371 alin. (2) C. proc. pen., a constatat întemeiat apelul declarat de revizuientul condamnat şi, prin Decizia penală nr. 103/A din 15 aprilie 2009, a admis apelul declarat de acesta împotriva sentinţei penale nr. 1465 din 10 decembrie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a-II-a penală, pe care adesfiinţat-o şi, în rejudecare, a admis în principiu cererea de revizuire formulată de revizuientul G.E., întemeiată pe dispoziţiile art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. şi, pentru a nu lipsi părţile de un grad de jurisdicţie, a trimis cauza la Tribunalul Bucureşti în vederea rejudecării, conform art. 405 C. proc. pen., stabilind totodată, să rămână în sarcina statului cheltuielile judiciare.
Prin aceeaşi decizie, instanţa de prim control judiciar a respins cererea intimatului de obligare a apelantului la cheltuieli judiciare.
Pentru a dispune astfel, instanţa de apel a reţinut că revizuirea este o cale extraordinară de atac prin care se îndreptă erorile de judecată cu privire la faptele cauzei, datorate necunoaşterii de către instanţele care au pronunţat hotărârea definitivă, a unor fapte şi împrejurări, motiv pentru care hotărârea nu corespunde adevărului şi, prin urmare, nici legii.
S-a relevat de către instanţa de prim control judiciar că primul caz de revizuire, cel prevăzut de art. 394 lit. a) C. proc. pen. este incident atunci când „s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei", iar elementele noi, necunoscute instanţelor care au soluţionat cauza, pot proveni din existenţa unor împrejurări care, în momentul judecăţii, luate în ansamblu, formau convingerea de vinovăţie sau nevinovăţie, dar care, în raport de noi împrejurări, ajunse ulterior la cunoştinţa instanţei, sunt de natură a stabili că ceea ce s-a crezut a fi adevăr, este, în realitate, o cunoaştere inexactă a faptelor. Noile elemente apar din alte fapte sau împrejurări stabilite prin probe, devenite cunoscute după ce hotărârea penală a rămas definitivă.
De asemenea, în considerentele deciziei, s-a mai menţionat că trebuie îndeplinite 3 condiţii, pentru aplicabilitatea acestui caz de revizuire :
a) Să se fi descoperit fapte şi împrejurări. Este vorba de „fapte" şi „împrejurări" care fac parte din obiectul probaţiunii, în sensul că pot contribui la soluţionarea corectă a cauzei (fapte probatorii), iar noile fapte şi împrejurări urmează a fi confirmate de probe noi, dar nu probele noi formează temeiul revizuirii, ci faptele şi împrejurările pe care le dovedesc.
S-a conchis că ceea ce se cere a fi nouă este fapta probatorie şi nu mijloacele noi de probă, care ar dovedi o faptă probatorie, pe care instanţa de fond a considerat-o inexistentă.
b) În al doilea rând, faptele şi împrejurările invocate în revizuire s-a apreciat că trebuie să fie noi pentru instanţa de judecată, în sensul de a nu fi fost cunoscute de instanţă, care a pronunţat hotărârea definitivă. S-a mai considerat că elementul de noutate trebuie analizat în raport de instanţă şi nu de părţi. S-a apreciat că este îndeplinită această condiţie atunci când partea a cunoscut această faptă, dar nu a invocat-o în faţa instanţei.
Se va considera că faptele nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei atunci când ele sunt aduse pentru prima dată la cunoştinţa instanţei, dar şi atunci când faptele indicate în cererea de revizuire au fost anterior invocate în instanţă, dar nu s-a procedat la dovedirea lor, fiind doar simple afirmaţii asupra cărora instanţa nu s-a pronunţat dacă sunt reale sau nu, deoarece fie nu s-a cerut dovedirea lor, fie acest fapt nu a fost posibil din lipsa mijloacelor de probă corespunzătoare, raţiune pentru care instanţa nu le-a avut în vedere la pronunţare.
Dacă însă instanţa de judecată s-a pronunţat asupra faptelor invocate ca noi, în sensul că a negat existenţa lor sau a considerat că nu atrag o altă soluţie în cauza dată, nu se mai poate trage concluzia că erau necunoscute pentru instanţă.
c) A treia condiţie, s-a apreciat ca fiind aceea că faptele noi trebuie să dovedească netemeinicia hotărârii de achitare, condamnare sau încetare a procesului penal.
S-a mai relevat că, în speţă, deşi revizuientul a indicat cazul prevăzut de art. 394 lit. a) C. proc. pen., prima instanţă a considerat că cele invocate de revizuient, nu se înscriu „în categoria probelor noi de natură a demonstra netemeinicia hotărârii de condamnare", în sensul că aspectele relevate în cererea de revizuire nu au puterea probatorie necesară să răstoarne materialul probator administrat în cauză, în raport de infracţiunea pentru care inculpatul a fost trimis în judecată.
Însă, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a-II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a considerat că în cauză au fost îndeplinite condiţiile pentru admiterea în principiu a revizuirii, întrucât revizuientul a indicat în cererea sa drept fapte sau împrejurări care nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei.
1) faptul că jurnalul inginerului U.G. s-a aflat la dispoziţia procurorului militar D.V., astfel încât nu a existat, din acest punct de vedere, vreun impediment pentru soluţionarea dosarelor privind moartea dizidentului, dosare care, potrivit menţiunilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie erau în curs de desfăşurare. Acest lucru rezultă din conţinutul emisiunii Z.F. realizată la postul R. TV la 19 decembrie 2005,ş.
2) aspectul relevat de adresa din 22 martie 2006, în care se precizează că „manuscrisele confiscate de fostele organe de securitate identificate în arhiva Serviciului Român de Informaţii puteau fi restituite autorilor sau moştenitorilor legali ai acestora pe baza unui raport aprobat de directorul S.R.I."
Instanţa de apel a apreciat că, în speţă, erau îndeplinite toate cele trei condiţii necesare pentru constatarea incidenţei dispoziţiilor art. 394 lit. a) C. proc. pen., întrucât atât emisiunea TV cât şi adresa S.R.I. nu erau doar probe noi prin care se încerca o prelungire a probatoriului, ci acestea s-a considerat că reprezentau împrejurări noi care nu au fost cunoscute de instanţă şi care urmează a fi confirmate prin probe noi. S-a mai menţionat că faptele noi ce urmau a fi probate nu priveau existenţa emisiunii TV şi a înscrisului emis de S.R.I., ci faptul că jurnalul dizidentului U. s-a aflat în anul 1990 în posesia generalului V., care îl putea utiliza în anchetele penale privind moartea lui U.G. şi faptul că revizuientul condamnat G.E. nu putea restitui familiei U. jurnalul fără aprobarea directorului S.R.I.
Totodată, s-a mai relevat că, la data soluţionării dosarului, instanţa nu a ştiut că în realitate generalul V., este şi procurorul care a întocmit şi rechizitoriul în cauza prin care a fost trimis în judecată revizuientul G.E. şi că acesta a avut acces şi la jurnalul dizidentului U. în anul 1990, aspecte ce au fost evidenţiate într-o emisiune televizată din 19 decembrie 2005, iar dezbaterile la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cauza privindu-l pe inculpatul G.E. au avut loc anterior, la 25 noiembrie 2005, astfel încât s-a conchis în sensul că în mod evident inculpatul nu avea cum să le aducă la cunoştinţa instanţei, iar instanţa, la rândul său, nu le putea cunoaşte.
De asemenea, s-a mai apreciat că şi adresa S.R.I. 22 martie2006 a fost emisă ulterior soluţionării cauzei şi, ca atare, nu putea fi avută în vedere de instanţă la pronunţarea hotărârii, considerându-se ca fiind relevant pentru cauză dacă răspunsul la o astfel de adresă putea fi solicitat cu prilejul soluţionării cauzei sau dacă inculpatul G.E. a făcut vorbire în faţa instanţelor de fond despre imposibilitatea de a dispune cu privire la restituirea jurnalului în lipsa acordului provenit de la superiorii săi, atâta vreme cât o asemenea situaţie nu a fost dovedită, iar instanţa nu s-a pronunţat cu privire la ea şi nici nu a avut-o în vedere în momentul pronunţării, concluzionând că se păstrează caracterul de noutate al celor invocate de revizuient.
Referitor la îndeplinirea celei de-a treia condiţii de aplicare a dispoziţiilor art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., în sensul că faptele şi împrejurările noi trebuie să dovedească netemeinicia hotărârii de condamnare, instanţa de apel a reţinut că inculpatul a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 246 raportat la art. 2481 C. pen. - abuz în serviciu contra intereselor persoanelor în formă calificată şi art. 272 C. pen. - reţinerea sau distrugerea de înscrisuri, însă s-a constatat că dacă Decizia restituirii înscrisului respectiv (jurnalul dizidentului U.G.E.) aparţinea directorului S.R.I. şi nu inculpatului, care era doar comandantul unităţii depozitare a acelui înscris, atunci acest fapt ar conduce la înlăturarea vinovăţiei pentru infracţiunea de reţinere de înscrisuri, (în situaţia în care în cauză nu s-a făcut proba că inculpatul ar fi distrus acele înscrisuri), şi ar avea ca efect şi înlăturarea vinovăţiei pentru infracţiunea de abuz în serviciu pentru că nu ar mai subzista elementul material al acestei infracţiuni - neîndeplinirea unui act sau îndeplinirea în mod defectuos, în exerciţiul atribuţiilor de serviciu - atâta timp cât restituirea jurnalului nu era un act de dispoziţie pe care îl putea face revizuientul condamnat.
De asemenea, s-a mai reţinut faptul că jurnalul s-a aflat în 1990 în posesia generalului V. care cerceta moartea dizidentului U., este o împrejurare nouă şi relevantă, întrucât înlătură concluzia instanţei care l-a judecat pe G.E., că, dată fiind valoarea istorică, arhivistică, dar şi juridică a jurnalului, inculpatul ar fi obstrucţionat înfăptuirea justiţiei şi ar fi săvârşit infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor.
Instanţa de apel a mai constatat că din împrejurarea nouă adusă la cunoştinţa instanţei prin intermediul cererii de revizuire - constând în aceea că jurnalul s-a aflat în posesia generalului V. - nu rezultă în ce perioadă din 1990 acesta a deţinut înscrisul şi dacă aceasta se plasează anterior datei de 6 iunie 1990, când se reţine că înscrisul a fost primit în unitate de revizuient, sau după această dată, apreciindu-se că acest aspect urmează a fi lămurit însă cu prilejul rejudecării cauzei, îndeplinirea cumulativă a celor 3 elemente analizate anterior fiind considerată suficientă pentru admiterea în principiu a revizuirii.
Având în vedere aceste considerente, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a-II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul formulat de apelantul revizuient G.E., a desfiinţat sentinţa penală nr. 1465 din 10 decembrie 2008 a Tribunalul Bucureşti, secţia a Il-a penală, şi rejudecând, a admis în principiu, în temeiul art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., cererea de revizuire formulată de revizuientul G.E. şi a dispus rejudecarea cauzei conform art. 405 C. proc. pen., trimiţând cauza spre soluţionare Tribunalului Bucureşti, pentru a nu lipsi părţile de un grad de jurisdicţie.
Cu prilejul rejudecării, instanţa de apel a dispus ca prima instanţă să stabilească faptul dacă până la momentul pensionării, revizuientului G.E. i-a fost solicitat vreodată de către procurorul Dan V. jurnalul lui G.U. şi dacă i-au fost aduse la cunoştinţă, în perioada în care era angajat la unitatea militară respectivă, solicitările moştenitorilor de la 20 august 1990; 14 septembrie 1994; 23 iunie 1997; 20 martie 1998; 8 ianuarie 2001 de restituire a jurnalului.
A mai dispus a se stabili, de asemenea, care este momentul consumării infracţiunilor reţinute prin actul de sesizare a instanţei, având în vedere contradicţiile ce au existat în momentul judecăţii cu privire la acest aspect.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs intimatul U.H.A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, pentru motivele arătate în cuprinsul practicalei prezentei decizii, solicitând, în esenţă, admiterea recursului astfel cum a fost formulat şi motivat, casarea deciziei atacate şi, pe fond, menţinerea ca fiind legală şi temeinică a hotărârii primei instanţe.
Examinând Decizia penală atacată sub toate aspectele de fapt şi de drept, conform prevederilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul formulat este fondat, pentru următoarele considerente:
Din economia dispoziţiilor art. 393 şi art. 394 C. proc. pen. rezultă caracterul revizuirii de cale extraordinară de atac, prin intermediul căreia se pot înlătura erorile judiciare, cu privire la faptele reţinute printr-o hotărâre judecătorească definitivă, datorită necunoaşterii de către instanţe a unor împrejurări de care depindea adoptarea unei hotărâri conforme cu realitatea şi cu prevederile legale .
Din aceleaşi dispoziţii rezultă, de asemenea, că revizuirea are rolul de a atrage anularea hotărârilor în care judecata s-a bazat pe o eroare de fapt şi de a reabilita judecătoreşti pe cei condamnaţi pe nedrept.
Fiind o cale extraordinară de atac, revizuirea priveşte exclusiv hotărârile determinate de art. 393 C. proc. pen. şi numai pentru cazurile prevăzute de art. 394 din acelaşi cod, singurele apte a provoca o reexaminarea în fapt a cauzei penale.
Prin urmare, din analiza textelor legale mai sus enunţate, se impune concluzia condiţionării examinării temeiniciei hotărârii atacate prin exercitarea revizuirii, numai în condiţiile legii .
În cauză, intimatul U.H.A. a formulat recurs, solicitând casarea hotărârii pronunţată şi, pe fond, să se constate că în mod greşit instanţa de apel a admis în principiu cererea de revizuire formulată de revizuientul G.E., interpretând greşit nişte împrejurări relevate de acesta ca fiind noi şi necunoscute de instanţa de condamnare.
Analizând actele şi lucrările dosarului Înalta Curte constată, contrar celor reţinute de instanţa de prim control judiciar, că cele invocate de revizuientul condamnat ca fiind fapte şi împrejurări noi, nu pot fi apreciate şi interpretate astfel, întrucât, aspectele relevate în cererea de revizuire, în mod corect, au fost considerate de instanţa de fond că nu sunt de natură a demonstra netemeinicia hotărârii de condamnare.
Astfel, se reţine că, pe de o parte, nici împrejurarea că jurnalul dizidentului U. s-a aflat pentru o perioadă neprecizată de timp, (cel puţin în cursul anului 1990), la procurorul de caz D.V., şi că acesta l-a adus la cererea familiei U. la Revista 22, tot acelaşi procuror fiind şi cel care a instrumentat cauza şi a întocmit rechizitoriul prin care a fost trimis în judecată revizuientul G.E. (unul din capetele de acuzare împotriva acestuia fiind refuzul acestuia de a pune dosarul dizidentului U. la dispoziţia familiei, fapt ce nu putea fi realizat din moment ce acesta era în posesia generalului D.V., care a şi oferit dosarul presei), după cum, pe de altă parte, nici împrejurarea că, Decizia restituirii jurnalului dizidentului aparţinea directorului S.R.I., în urma întocmirii unui raport de către revizuentul condamnat în acest scop, nu pot constitui împrejurări noi apte să răstoarne materialul probator administrat în cauză, care au condus la concluzia vinovăţiei inculpatului în raport cu faptele pentru care a fost cercetat şi condamnat.
De altfel, emisiunea televizată realizată la postul de televiziune R. TV, la care s-a făcut referire ca relevând în transcriptul său o împrejurare nouă, ce nu a fost avută în vedere de instanţa de condamnare, a fost difuzată în 19 decembrie 2005, iar soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost ulterioară acesteia, instanţa de recurs pronunţând Decizia penală nr. 7210 la 22 decembrie 2005, în Dosarul nr. 4066/2005.
Totodată şi faptul că procurorul D.V. a fost în posesia jurnalului dizidentului U. în cursul anului 1990, chiar dacă, s-ar aprecia ca împrejurare necunoscută de instanţa de condamnare, nu prezintă relevanţă în cauza dedusă judecăţii câtă vreme revizuientul condamnat a fost trimis în judecată pentru săvârşirea faptelor de abuz în serviciu şi reţinerea sau distrugerea unui înscris, fapte, în mod evident, săvârşite după data de 6 iunie 1990, dată când, corect, s-a reţinut în baza actelor existente la dosar, că revizuientul condamnat, în calitate de comandant al unităţii UM 0289, unde îşi desfăşura activitatea, a primit, sub semnătură, în custodie jurnalul inginerului U.G.
Pe cale de consecinţă aspectele invocate de revizuientul condamnat G.E. în cererea de revizuire au fost apreciate în mod corect de către tribunal ca neavând caracterul unor fapte sau împrejurări noi, apte să conducă la o altă concluzie decât cea la care s-a ajuns în final prin pronunţarea deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală la 22 decembrie 2005.
Aşadar, analizând actele şi lucrările dosarului Înalta Curte constată că prima instanţă a procedat corect atunci când a apreciat că motivele invocate de revizuient nu se încadrează în cazul de revizuire prevăzut de art. 394 lit. a) C. proc. pen., întrucât acestea trebuie să nu fi fost cunoscute anterior, iar despre existenţa lor condamnatul revizuient urma a face vorbire pentru prima oară şi exclusiv în procedura revizuirii.
Astfel chiar dacă în faţa instanţei de condamnare revizuientul condamnat a relevat un fapt care nu s-a reţinut, împrejurarea nu poate fi invocată ulterior, în revizuire, ca o probă nouă, întrucât „probele sau împrejurările noi", în accepţiunea legii, trebuie să conducă neechivoc la concluzia că hotărârea de condamnare a fost fundamentată pe reţinerea unei eronate stări de fapt, situaţie ce,în mod evident, nu este incidentă în cauza de faţă.
Pe cale de consecinţă, constatând că instanţa de prim control a procedat greşit pronunţând Decizia penală nr. 103/A din 15 aprilie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi familie, Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., va admite recursul declarat de U.H.A., va casa Decizia penală anterior menţionată şi va menţine ca fiind legală şi temeinică sentinţa penală nr. 1465 din 10 decembrie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală.
Conform dispoziţiilor art. 193 C. proc. pen., intimatul revizuient condamnat va fi obligat la plata sumei de 1500 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către recurentul U.H.A., conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de U.H.A. împotriva Deciziei penale nr. 103/A din 15 aprilie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi familie.
Casează Decizia penală recurată şi menţine, ca fiind legală şi temeinică, sentinţa penală nr. 1465/10 decembrie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală.
Obligă intimatul revizuient G.E. la plata sumei de 1.500 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către recurentul U.H.A.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 9 noiembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3659/2009. Penal | ICCJ. Decizia nr. 3675/2009. Penal → |
|---|
